Krzysztof Kieslowski.
"Si daca erau alte culori, din steagul altei tari care finanta filmul, filmul ar fi fost acelasi", asa a raspuns polonezul la intrebarea banala si necesara "De unde vine numele filmului?". Mai exact, al trilogiei. Adunate, sunt peste 4 ore si jumatate.
Am invatat cum se pronunta numele acestui artist prin 90, 91, nu mai stiu cand a dat TVR "Decalogul" lui. Cele zece porunci au fost zece episoade care mi s-au sfredelit in memorie, mai ales in cea vizuala. Aveam vreo 16 ani si dupa un deceniu de filme cu santiere, primarite care dadeau case si, dupa revolutie, altele cu Chaplin si de Funes, acest decalog polonez povestea incet si clar, cum nu mai vazusem niciodata intr-un film.
Trilogia "Trei culori: Albastru, Alb, Rosu" am vazut-o in ultima zi a lui 2014. Era o restanta. Si acum venise timpul ei.
Kieslowski este, ca in Decalog, un intelectual care isi pune problemele in spatiul civic.
Omul, ne mai zice si Kieslowski inca o data, nu este nici doar inocent, nici doar calau. Poarta in el emotiile care ii vin din pacat - sau pacate - asa cum poarta, si cand o gaseste se intreaba toata viata de ce, scanteia dumnezeirii.
Cele Trei Culori poloneze pe fond francez mi-au placut pentru ca sunt un film care are rabdare sa povesteasca si care te pune ganduri. Iar daca ai posibilitatea tehnica sa revezi secvente, le revezi si tot cauti dezlegari si raspunsuri. Pentru ca nu exista unul singur corect.
Tema constiintei si a mustrarii de constiinta pare sa croseteze pelicula a treia si ultima a Culorilor lui Kieslowski. In general, el il picteaza pe intelectualul din orasul de azi, azi-ul sfarsitului de secol xx, asa cum se arata el in comunitatea cea mica, nu pe scena mondiala.
Nunta, nastere, moarte, vinovatie, iubire, iertare - taine si teme nu atat si nu doar crestine, ci universale. Kieslowski le pune ca intr-un brad de Craciun. Pe fiecare subiect-creanga agata cate o tema, in bradul trilogiei lui.
Mai vreau sa va spun doar ca preferatul meu dintre toate partile Trilogiei a fost Alb, al doilea.
Personajul principal din Albastru deschide usa salii de judecata chiar in prima secventa din a doua parte a trilogiei. Poate doar ca marcare a continuitatii intre parti, poate virgula episodica din categoria aparitiilor lui Alfred Hitchcock in propriile filme.
Apar interioare de biserici in Alb si Rosu si lantisoare cu cruci in Albastru.
Sunt personaje care vor sau cel putin asa spun, ca vor sa moara, ca nu mai asteapta nimic: Mikolaj in Alb, proprietarul Ritei din Rosu, iar in Albastru personajul principal are o tentativa de sinucidere, urmata de replica: Nu pot. Si nu era vorba de neputinta fizica de a inghiti pastilele.
In Albastru, apare pisica, in Rosu, avem o catea. Pisica e adusa sa omoare soriceii nou-nascuti si pe mama lor, in timp ce doua filme mai incolo cateaua este insarcinata si aduce pe lume apoi sapte catelusi.
Daca protagonistul din Alb era un descurcaret ambitios pus pe aratat ce poate el, bisnitar razbunator, in Rosu, proprietarul Ritei face si recunoaste un act imoral - asculta telefoanele. Cele doua sunt infractiuni posibile in lumea urbana. Nici protagonista nu merge prea departe cu morala aplicata, nu le spune supravegheatilor ca sunt ascultati, e complice la derularea abjectiei. Teama de dublarea durerii o opreste, pentru ca in familia unde intra cu gandul sa spuna, vede ca deja fiica familiei stia, facand acelasi lucru. E atrasa apoi de "jocul" spionului.
Judecatorul se autodenunta si ajunge la proces, pentru spionarea telefoanelor.
Si balerina fotomodel spioneaza, ii spioneaza masina vecinului sau, tanarul judecator, care si el isi spioneaza iubita in dormitor si in oras.
Cel ce asculta telefoanele este un fost judecator. Ironie totala, nu? Omul care aplicase legea in numele justitiei comitea acum la el casa o ilegalitate. Prin asta, spune el, macar stie care e adevarul, iar in discutiile telefonice spune ca e mai mult adevar decat in sala de judecata.
Regizorul alege tot ironia cand construieste povestea din Albastru pe seama celebritatii si bogatiei unui artist. Compozitor de bucati simfonice, celebru si bogat in timpul vietii? In Europa? Pe care o canta? Ale carei institutii il stipendiaza? Curat SF.
Se razbuna sotul din Alb pentru cruzimea miresei care a vrut sa divorteze nesatisfacuta? Mai degraba ne trezim noi la final din pacaleala infatisarii bonome a frizerului umil din Polonia sulfurosilor ani 90. Nu traim printre eroi si nici Karol nu era un erou. Era un bisnitar cu morala si vise de bisnitar. Micime, ca deh, de unde marime? Un descurcaret programat sa invinga orice dusman, cu fetisoara lui spuma laptelui inocent. De unde si palaria sub care a stat povestea. Alb.
Si totusi, in plina efervescenta crestina de teme si crize, sunt si pulsiuni de paganism, ca acea superstitie ca iti pica la examen subiectul de pe pagina unde se deschide o carte care cade din intamplare. Cei doi magistrati din Rosu, un incepator si un pensionar, traiesc asta. Oara asa sa se plaseze meseria lor in afara comandamentelor crestine?
Personajul din Alb isi asigura viata punand in testament ca daca este ucis toata averea va reveni Bisericii, ceea ce il face in ochii si pumnii adversarilor de neatins.
Adevar sau fapte bune, asta e dilema judecatorului.
Personajul principal feminin din Rosu vorbeste doar la telefon cu fratele care tocmai aflase ca ii e frate vitreg. Acel telefon personaj al filmului: telefon ascultat, instrument de spionat, de comunicat ori de pedepsit.
In finalul lui Rosu, revin toti protagonistii trilogiei. Ca supravietuitori ai catastrofei navale din Canalul Manecii.
Stop cadrul pe imaginea eroinei salvate este chiar imaginea de pe bannerul ei, pe un ex est-european fond rosu.
Daca in Albastru si Alb, personajele plang in final, in Rosu, ploua. Si ploua atat de tare incat are loc accidentul pe Canalul Manecii.
La telefon, la un serviciu de informatii meteorologice, judecatorului i se spusese ca pe Canal va fi vreme frumoasa, buna de navigat. Mda. O alta minciuna din multele spuse la telefon, desi judecatorul credea la telefon se spune adevarul, mai degraba decat in sala de judecata.
De batrana care impinge o sticla in tomberonul de reciclare nu stii daca sa razi sau sa plangi, ea apare in toate cele trei parti. Aceeasi femeie, cu aceeasi cocoasa, aceeasi papornita si acelasi baston. Sticla i se blocheaza intre dintii tomberonului si in Albastru, si in Alb. In final, adica in Rosu, personajul principal feminin o ajuta sa arunce sticla in tomberon. Unde cade si se sparge. Cand a ales acest element comun pentru partile trilogiei si a ales si incheierea in acest fel a momentului reciclarii, regizorul a aratat nu doar ca nu e lipsit de umor, ba mai mult, ca nu e obligatoriu sa tii 4 ore si jumatate de predici in tensiune, sunt acceptate pentru insiropare si glumele bune.
Cum mai spuneau eu cuiva candva, regizorul asta face filme fara detalii.
Foto: (c) Three Colors Krzysztof Kieslowski.
"Si daca erau alte culori, din steagul altei tari care finanta filmul, filmul ar fi fost acelasi", asa a raspuns polonezul la intrebarea banala si necesara "De unde vine numele filmului?". Mai exact, al trilogiei. Adunate, sunt peste 4 ore si jumatate.
Am invatat cum se pronunta numele acestui artist prin 90, 91, nu mai stiu cand a dat TVR "Decalogul" lui. Cele zece porunci au fost zece episoade care mi s-au sfredelit in memorie, mai ales in cea vizuala. Aveam vreo 16 ani si dupa un deceniu de filme cu santiere, primarite care dadeau case si, dupa revolutie, altele cu Chaplin si de Funes, acest decalog polonez povestea incet si clar, cum nu mai vazusem niciodata intr-un film.
Trilogia "Trei culori: Albastru, Alb, Rosu" am vazut-o in ultima zi a lui 2014. Era o restanta. Si acum venise timpul ei.
Kieslowski este, ca in Decalog, un intelectual care isi pune problemele in spatiul civic.
Omul, ne mai zice si Kieslowski inca o data, nu este nici doar inocent, nici doar calau. Poarta in el emotiile care ii vin din pacat - sau pacate - asa cum poarta, si cand o gaseste se intreaba toata viata de ce, scanteia dumnezeirii.
Tema constiintei si a mustrarii de constiinta pare sa croseteze pelicula a treia si ultima a Culorilor lui Kieslowski. In general, el il picteaza pe intelectualul din orasul de azi, azi-ul sfarsitului de secol xx, asa cum se arata el in comunitatea cea mica, nu pe scena mondiala.
Nunta, nastere, moarte, vinovatie, iubire, iertare - taine si teme nu atat si nu doar crestine, ci universale. Kieslowski le pune ca intr-un brad de Craciun. Pe fiecare subiect-creanga agata cate o tema, in bradul trilogiei lui.
Mai vreau sa va spun doar ca preferatul meu dintre toate partile Trilogiei a fost Alb, al doilea.
Si acum, ganduri amestecate de cinefil, de-a lungul trilogiei:
Apar interioare de biserici in Alb si Rosu si lantisoare cu cruci in Albastru.
Sunt personaje care vor sau cel putin asa spun, ca vor sa moara, ca nu mai asteapta nimic: Mikolaj in Alb, proprietarul Ritei din Rosu, iar in Albastru personajul principal are o tentativa de sinucidere, urmata de replica: Nu pot. Si nu era vorba de neputinta fizica de a inghiti pastilele.
In Albastru, apare pisica, in Rosu, avem o catea. Pisica e adusa sa omoare soriceii nou-nascuti si pe mama lor, in timp ce doua filme mai incolo cateaua este insarcinata si aduce pe lume apoi sapte catelusi.
Daca protagonistul din Alb era un descurcaret ambitios pus pe aratat ce poate el, bisnitar razbunator, in Rosu, proprietarul Ritei face si recunoaste un act imoral - asculta telefoanele. Cele doua sunt infractiuni posibile in lumea urbana. Nici protagonista nu merge prea departe cu morala aplicata, nu le spune supravegheatilor ca sunt ascultati, e complice la derularea abjectiei. Teama de dublarea durerii o opreste, pentru ca in familia unde intra cu gandul sa spuna, vede ca deja fiica familiei stia, facand acelasi lucru. E atrasa apoi de "jocul" spionului.
Judecatorul se autodenunta si ajunge la proces, pentru spionarea telefoanelor.
Si balerina fotomodel spioneaza, ii spioneaza masina vecinului sau, tanarul judecator, care si el isi spioneaza iubita in dormitor si in oras.
Cel ce asculta telefoanele este un fost judecator. Ironie totala, nu? Omul care aplicase legea in numele justitiei comitea acum la el casa o ilegalitate. Prin asta, spune el, macar stie care e adevarul, iar in discutiile telefonice spune ca e mai mult adevar decat in sala de judecata.
Regizorul alege tot ironia cand construieste povestea din Albastru pe seama celebritatii si bogatiei unui artist. Compozitor de bucati simfonice, celebru si bogat in timpul vietii? In Europa? Pe care o canta? Ale carei institutii il stipendiaza? Curat SF.
Se razbuna sotul din Alb pentru cruzimea miresei care a vrut sa divorteze nesatisfacuta? Mai degraba ne trezim noi la final din pacaleala infatisarii bonome a frizerului umil din Polonia sulfurosilor ani 90. Nu traim printre eroi si nici Karol nu era un erou. Era un bisnitar cu morala si vise de bisnitar. Micime, ca deh, de unde marime? Un descurcaret programat sa invinga orice dusman, cu fetisoara lui spuma laptelui inocent. De unde si palaria sub care a stat povestea. Alb.
Si totusi, in plina efervescenta crestina de teme si crize, sunt si pulsiuni de paganism, ca acea superstitie ca iti pica la examen subiectul de pe pagina unde se deschide o carte care cade din intamplare. Cei doi magistrati din Rosu, un incepator si un pensionar, traiesc asta. Oara asa sa se plaseze meseria lor in afara comandamentelor crestine?
Personajul din Alb isi asigura viata punand in testament ca daca este ucis toata averea va reveni Bisericii, ceea ce il face in ochii si pumnii adversarilor de neatins.
Adevar sau fapte bune, asta e dilema judecatorului.
Personajul principal feminin din Rosu vorbeste doar la telefon cu fratele care tocmai aflase ca ii e frate vitreg. Acel telefon personaj al filmului: telefon ascultat, instrument de spionat, de comunicat ori de pedepsit.
In finalul lui Rosu, revin toti protagonistii trilogiei. Ca supravietuitori ai catastrofei navale din Canalul Manecii.
Stop cadrul pe imaginea eroinei salvate este chiar imaginea de pe bannerul ei, pe un ex est-european fond rosu.
Daca in Albastru si Alb, personajele plang in final, in Rosu, ploua. Si ploua atat de tare incat are loc accidentul pe Canalul Manecii.
La telefon, la un serviciu de informatii meteorologice, judecatorului i se spusese ca pe Canal va fi vreme frumoasa, buna de navigat. Mda. O alta minciuna din multele spuse la telefon, desi judecatorul credea la telefon se spune adevarul, mai degraba decat in sala de judecata.
De batrana care impinge o sticla in tomberonul de reciclare nu stii daca sa razi sau sa plangi, ea apare in toate cele trei parti. Aceeasi femeie, cu aceeasi cocoasa, aceeasi papornita si acelasi baston. Sticla i se blocheaza intre dintii tomberonului si in Albastru, si in Alb. In final, adica in Rosu, personajul principal feminin o ajuta sa arunce sticla in tomberon. Unde cade si se sparge. Cand a ales acest element comun pentru partile trilogiei si a ales si incheierea in acest fel a momentului reciclarii, regizorul a aratat nu doar ca nu e lipsit de umor, ba mai mult, ca nu e obligatoriu sa tii 4 ore si jumatate de predici in tensiune, sunt acceptate pentru insiropare si glumele bune.
Cum mai spuneau eu cuiva candva, regizorul asta face filme fara detalii.
Foto: (c) Three Colors Krzysztof Kieslowski.
Comentarii
Trimiteți un comentariu