Leni scria vreo două-trei ore pe seară, când ajungea acasă. Zumzăiala de la serviciu și din metrou o oprea de la scris, pentru că mereu o distrăgea ceva. Nici de vorbit nu prea vorbea. Ar fi avut multe de spus, și din sufletul ei, și din ce citise, ori bârfe sau glume, dar nu apuca să vorbească. Era întreruptă întruna și de fiecare dată. Colegele ei practicau un bullying ca la carte. Doar o propoziție apuca să spună, că a doua se auzea suprapusă cu prima propoziție a altcuiva din jur. Vorbeau toți în același timp, tare, mult, repede, ca la o întrecere de debit verbal și cine vorbea ultimul, după ce toți ceilalți abandonau, întrerupți și neauziți, acela câștiga. Monologul. Nu atmosfera, Că atmosfera rămânea la fel, cețoasă, în ea pluteau frustarea vorbelor nerostite de cei timizi ori învinețiți bine în suflet și urechi de bobârnacele turuitoarelor maestre în bullying. Așa că Leni scria pentru că nu apuca să vorbească. Nu o întrerupea nimeni când scria. Bătuse în ultimii ani cl...