Până când nu ți se întâmplă ție, întâmplările sunt neverosimile. Când le trăiești nerostite, la timpul prezent, sunt ca o piatră invizibilă într-un pantof real. Când le povestești la timpul trecut, devin literatură și abia când sunt crezute și de alții, întâmplările ajung să fie adevărate. La vérité , c ’ est les autres. Cavafii! Cavafii! Și cine-i emirul? Un zig-zag, pe care l-am deslușit astfel doar la final, m-a făcut să mă întâlnesc cu niște semne, vreme de mulți ani. Zig-zagul a mers în cerc, s-a închis și avea un sens. La sfârșit am descoperit ce frumos fusese țesut totul, cum întâlnirile au mers dintr-una într-alta, cum sensurile au răsărit numai cât să mă facă să mă mir și să merg mai departe, la întâmplare și haotic credeam eu, dar exact spre ceea ce trebuie, cum aveam să înțeleg: că a merge la întâmplare nu înseamnă a rătăci fără sens, ci înseamnă a merge fără așteptări spre întâmplarea care trebuie. Ani, luni și nume au marcat drumul. Am reconstituit, ca într-un tab