Ea mă tot găsea pe mine. Mi se tot întâmpla în drum. Nu o căutam eu. Era ea. Singura dată când știam de unde să o iau, atunci nu ne-am întâlnit. Că n-am vrut eu. Prea era toată lumea și era cu așteptat, ca la dentist. Era în Italia lombardă și sforzesca , la Santa Maria delle grazie. Am rămas în prag și n-am simțit să mă pun la rând, că doar nu era să fiu pentru prima dată în viață în rând. Am plecat. Cu gândul ca despre iubire, că dacă e să fie, va fi, iar dacă nu va fi să fie, atunci n-a fost. În felul de atunci, chiar și în rândurile astea, inexplicabil, avea să tot fie. Mai târziu, treptat, periodic, sigur și ca într-un joc secret al nostru, avea să înceapă să tot apară. O dată, rătăceam atentă la liniștea de duminică din bucătăriile cartierului armenesc din Ierusalim și pașii, nu altceva, nu rațiunea, nu harta, nu memoria știută, pașii m-au dus la locul Cinei celei de Taină. Acum un loc modelat de arhitectura medieval creștină. A fost mai mult decât o surpriză. A