Treceți la conținutul principal

Postări

Monologul vecinei Geta

Laptele de azi era rece.
Cornul era uscat și sărat.
După ora a treia, ne-a dat drumul, doamna se grăbea la București.
E vineri.
Îmi trag nasul, îmi târșâi picioarele, nu vreau acasă.
Vin alea două zile de urât, cu el în casă. Beat. Sforăie. 
Sparg numai io lemnele, el le sparge dacă e treaz dimineața.
Până luni, o să le sparg și o să le car singură.
Dacă adoarme în bucătărie, n-o să am nici radio.
Și trebuie să-mi vină. Luna trecută, pe 26, acum pe 23. Azi e 23.
Mi-am luat pe caiet borș, un chibrit, tampoane, eugenii și iaurt.
Până la alocație. Pensia iar nu mi-a dat-o.
Lanțul de la poartă nu e pus. N-o fi ajuns acasă. Bea acolo și vine la noapte.
Nu pun nici io lanțul.
Scot apă de la pompă. Vreau să apuc să mă spăl până vine el.
Și până îmi vine.
De la vecina cu gaze și antenă se aude râs. I-au venit nepoții.
Prin gard văd mașina roșie, curată, mare.
E lângă grătar, are radioul deschis. 
Să stau un pic:
Urgenţa climatică nu este o problemă a viitorului, este un lucru care deja de afectează, a declarat…
Postări recente

Muezinii Mediteranei

- Allahu Akbar! Allahu Akbar!  

P tocmai o întrebase dacă poate sta un minut în telefon, să se ducă să oprească fierbătorul.
- Bine, hai, zise A și o apucă strănutatul. Hap-ciu!
- Hai să trăiești, îi ură P. Stai așa!
- Allahu Akbar! Allahu Akbar!
- Iar s-aude ăsta, băga-i-aș p...
- Da, bine, bine, îl opri A. Lasă-i, dragă! Doar tu ești la ei în țară. Cu ce te deranjează? Închide geamul!
- Mi-e cald, fă!
A nu se supăra când îl auzea cu fă. Poți să scoți băiatul din sat, dar nu scoți satul din băiat. Right? Right. În tabăra de creative writing de la Florența, unde îl cunoscuse, P sărea în ochi din prima. Român get beget, curtenitor cu toate femeile și engleză furculition.
P a plecat din Italia direct la un consulat din nordul Africii, post pe care nu și-l dorea, dar la profesia lui nu putea să dea înapoi niciodată. 
Lui A îi convenea de minune despărțirea de după aventura florentină. Nu avea chef de crescut un Sancho Panza care se vedea în oglinjoară ditamai Don Quijote. Fuse, fuse și se duse, îș…

La "Che Guevara"

Vreau să îi fac o farsă. O să mă sune la îmbarcare și o îi spun, plictisită “Sunt acasă, n-am plecat, unde să fiu?” O să creadă că nu vin. - Alo? Unde ești? - Unde să fiu... În București, acasă. Liniște. One Mississippi, two Mississippi. - La ce oră ajungi? Nu trebuia să fii la aeroport?
- Uite, chiar voiam să îți spun că…
- Eu nu pot veni diseară. E grevă și nu circulă nimic, nu am cu ce să ajung acolo. 
- Glumești, nu? E o glumă. E imposibil să cred așa ceva!
- Nu, nu e o glumă. Calmează-te și ascultă-mă. Te cazezi la hotelul unde ți-am scris că avem rezervarea. Vin și eu mâine dimineață.
- Nu, nu, e o glumă, nu pot să cred!
Trecusem de boarding, coada mă împingea spre autobuz. Eram și eu acum una dintre alea care-și povestesc viața la telefon și își trăiesc dramele în public. Dar la mine nu puteam să strâmb din nas, nu puteam să mă țâțâi eu pe mine.
Sunt naivă ori am ghinion. “Ai grijă ce farsă vrei să joci, că te lovește una reală în moalele capului” Ș…

Matrioșka: Eram odată, când deodată...

Ca muștele după o iarnă gri, ieșim cu pretextul dedulcirii să ne îmbătăm, de fapt, cu soare. În sud, la malul mării, astăzi e neobișnuit de cald. În dimineața de început de săptămână și de primăvară, cobor încet pe lângă o școală. Chiotele îmi arată că e pauză. Sau o oră de sport mai dezorganizată. Pe dreapta, mai jos, pe o arcadă ca de intrare în bazar, citesc că acolo începe târgul de vechituri. Hmmm, dacă o să-mi placă ceva, ce fac? Aduc carii de import acasă? N-am bagaj de cală și ăla de cabină e deja burdușit. Hai, lasă târgul, mergi mai departe!
Zgomotul de mașini în viteză și gura larg căscată a străzii pe care alunec mă anunță că am ajuns la o șosea principală. Și o văd. Lată, albă, deh, civilizată. În așteptare, la semafor, îmi arunc privirea peste umeri. Pe ambele părți, în sus, pe colina stâncoasă, case elegante, albe, "Aici stau boierii", cum ar spune bunică-mea. Vederea din apartamentele de boieri dă spre portul de ambarcațiuni tot de boieri. 

Expoziția alb…

Masa cu un singur scaun

Caut Muzeul Fernando Pessoa. Știu că am ajuns în zonă, dar nu lângă parcul care trebuie, luat punct de reper. 
Grăbită. Cât o să mai rătăcesc? De obicei nu merg aiurea. 
Știam deja că localnicii se descurcă mai degrabă în franceză decât în engleză. Pe undeva pe Rua da Estrela, opresc și întreb o doamnă. 70 plus. În franceză. 
- Cum ajung la muzeul Pessoa, e departe muzeul Pessoa? 
Doamna îmi răspunde sigură în portugheză. 
- Pessoa? Vai, vai, vai a peido… 
Din baletul mâinilor ei, înțeleg pe unde să o iau și că nici nu sunt prea departe. 
Mulțumesc în gând și de atunci mereu cuceririi romane și orelor de latină și franceză, că ne înțelegem fără să vorbim aceeași limbă. Doar acum nu vorbim aceeași limbă. 
Ajung la muzeu. Tenebrosul scriitor, cu toată istoria lui, nu bate povestea înțelegerii universal-latine din drumul spre el. În buric și inimă de Lisabonă, două generații crescute la ore diferite pricep cum vine de li se duce și li se-ntoarce limba. 
O altă zi pe același pământ. Broș…

Rue de Rivoli

- Ma-crooon, espèce de cooon! 

Pe Rue du Maréchal Joffre, în stația de lângă parc, trei pensionari se întorc de la miting. Par că merg spre casă, la masa de prânz. Două franțuzoaice și un francez, cu steaguri și veste de manifestanți sindicaliști cu experiență. Avant les gilets jaunes. E cald, e liniște și e lume puțină în stație.

Strigătul lor îmi amintește de silabisirea altei scandări francofone, din studenția belgiană: 

- Chris-tooophe, petit zi-ziii! 

Știam că sudul era un fief al stângii și al lui Mélenchon. Știrile de seară îi anunțaseră participarea undeva prin zonă, la una dintre adunări.

- Ma-crooon, espèce de cooon! 

Bărbatul scandează tot mai slab, ca și cum ar vrea să ducă doar o vreme, până acasă, beția mitingului, ceva între șoptit și fluierat. Grăbite, femeile care îl însoțesc râd.

De pe trotuarul de vis-à-vis, văd scena clar, citeț, cum treceau ei de la dreapta la stânga. Trioul dispare leneș după parc.

Traversasem să fotografiez vitrina unei librării. Omagiu Egiptu…

Moromeții 2: Săru' mâna, tataie, și iartă-mă!

Cu dragoste, adormiților Maria, Domnica, Lucreția, Stan, Toma

În cei peste 30 de ani de la primii Moromeți ai lui Stere Gulea, a trecut peste mine moartea bunicilor și a mamei. 
Aveam 12 ani în 1987, eram într-a șaptea și n-am înțeles din carte și film mare lucru, atunci, în afară de lovi-o-ar moartea de Bisisică, scena salcâmului și de bătaia fiilor rebeli. Am revăzut de câteva ori filmul, pe măsură ce depășeam vârsta lui Niculae din Moromeții l. Și sensurile se adăugau, se adânceau, căci nu filmul îl revezi, ci pe tine te vezi, te crești și te vezi. 
După 31 de ani, Vivi Drăgan Vasile și Stere Gulea au dus povestea mai departe și la capăt. 







Filmul îl poți vedea cu sunetul tăiat. E pictat, tăiat pictural și chipurile sunt sculptate. Iar dacă ai mai avut și bunici la țară și ai venit cu cartea citită, ca mine, atunci chiar că îl poți vedea pe mutește. 
Am plâns la Moromeții 2
Am plâns pentru că am înțeles că nu mi-am înțeles bunicii și tot ce au făcut ei pentru copii și nepoți. Am p…