1994, primăvară în București
Leni
ar fi făcut orice numai să nu ajungă devreme și să nu stea mult acasă. Acasă,
un fel de a zice. Era nepoata din provincie, studentă în București, a unei
mătuși mutate într-un cartier nou. De jur împrejurul blocului, încă șantier. Zloată
și noroaie. Drum printre barăci, fără trotuar, de la metrou până la scara
blocului. Apartamentul fără apă caldă, fără cablu și telefon nu era cel mai
primitor loc pe care Leni și l-ar fi dorit seară de seară.
La
facultate primise temă de seminar să facă interviu cu un artist. Găsește tu în
Bucureștiul ăsta mare un actor, un cântăreț, un cineva care să-i dea interviu
unei studente, pentru ceva ce nu va apărea niciodată nicăieri. Dacă nu mințeai
că e măcar pentru vreo revistuță de studenți, cine te băga în seamă?
Leni
citise în presă că la Național punea “Steaua fără nume” Vasile Alexion. Regizor mare, cunoscut,
făcuse și filme. El nu ar fi respins încercarea unei tinere debutante. Părea că
știe cum merg lucrurile cu întrebările și interviurile.
A
zis să încerce și să înceapă de sus. Teatrul Național București, kilometrul
zero. Timidă, dar cu dicție bună, cu fața plină de acnee și înroșită de la
soarele de mai, Leni l-a convins pe portarul de la intrarea actorilor, după ce i-a arătat
legitimația de studentă, că trebuie să ajungă la regizorul Alexion înainte de
premieră, altfel o va pica proful care coordonează revista, ea e responsabilă
de paginile culturale, cu lansări, premiere, interviuri și debuturi literare.
Vasile
Alexion nu era singur în birou. Leni a scos caietul cu întrebări și
reportofonul. S-a bâlbâit la toate întrebările. Regizorul a fost
politicos, nu a dat-o pe ușă afară, deși cu siguranță a înțeles că avea de-a
face cu o începătoare, fără intrare nicăieri, speriată și emoționată că
înaintea premierei cu o piesă nejucată de decenii în capitală, regizorul are
timp și chef de răspunsuri la curiozitățile ei. “Cum ați ales actorii
din distribuție, care a fost cel mai greu lucru, mai este actual Mihail
Sebastian, este o adaptare modernă sau ați respectat textul original, încotro
merge teatrul românesc?“
Celălalt om din birou a fost
de o discreție fantomatică, nici nu l-a simțit. Când Leni a terminat
întrebările, și-a adunat fâstâcită catrafusele. A auzit ca prin vis cum Alexion
o întreabă:
- - Doriți să veniți mâine la premieră? Am aici invitații,
pot să vă ofer două locuri?
Leni a răspuns nonșalant,
doar-doar omul nu se prinde că ea asta își dorea, de fapt, bilete la marea
premieră.
- - Da, mulțumesc, desigur! Ce surpriză! Ce
bucurie! Mulțumesc! La revedere, bună seara!
Era ziua în amiaza mare, nici
ora 4 nu se făcuse în centrul orașului.
- - Adică Bună ziua! zâmbi învinsă Leni.
- - Ei, se face ea și seară, va fi curând Bună
seara! încheie elegant regizorul, suprem până la ultima replică.
Și-a împachetat cu grijă
biletele, cu invitație și cu locuri, și a ieșit fericită din biroul unde
avusese loc miracolul. Interviu luat, temă rezolvată, bilete la spectacol,
chiar la premieră, intrare la Teatrul Național. Doamne, viața e frumoasă!
Pe coridor, spre scările de
coborâre, o voce de-a locului o abordează:
- - Cum a fost, cum a ieșit?
Omul știa de ce intrase ea
acolo.
- - A fost foarte bine, totul e în regulă, mulțumesc! răspunse ea cu ochii mari și fericiți, dar asta se putea afla doar
dacă cineva ar fi privit-o în pupilele înveselite.
- - Vreți să vedeți repetiția tehnică? sună amabil
invitația.
Repetiție? Tehnică? Aici?
Acum? Serios? Cum să nu!
- - Dacă se poate, sigur, vreau! veni replica lui
Leni, deja înțelegând că și ei au nevoie de ea, că și pe ei trebuia să îi vadă
cineva, cu interviu sau fără.
În sala de teatru era
întuneric. I s-a dat un loc sus. Scena era luminată,
inundată de albul din reflectoare. Leni recunoscu decorul camerei profesorului.
Din stânga intră pe scenă un
bărbat cu ochelari, în blugi, agitat și concentrat, cu o carte lungă și albă în
mâna dreaptă. “Poate textul piesei”, se gândi Leni. Bărbatul răsfoia și îndoia
pagină după pagină.
El spunea replicile fără sare
și fără accente, ca un editor care revede a mia oară textul unei comedii, acum
atent doar la punctuație. Capul îi stătea aplecat peste text, doar corpul și
mâinile i se roteau și păcăneau lucruri în scenă, Bărbatul apăsa
întrerupătoare, deschidea uși, închidea ferestre, se lăsa pe scaune, ridica
obloane. Repetiție tehnică!
- - Ce om ciudat ești dumneata! citi bărbatul cu
accent necontrolat pe Om și aprinse o veioză cu mâna stângă.
- - Aici doamna Mălin trebuie să aprindă veioza.
Dacă uită? se auzi o voce de sus, nevăzută, de acolo de unde cineva urmărea
toată povestea.
- - N-o să uite, fu sigur pe el bărbatul din scenă, cu textul strâns în mâna dreaptă.
Leni nici nu a respirat a doua zi, în seara premierei.
Când Clara Mălin a spus Ce om ciudat ești dumneata și a aprins în același timp veioza, Leni a știut că făcuse primul pas în secta umbrelor de culise.
(va urma)
Regia tehnică la Steaua fără nume pusă în 1994 la TNB de Alexa Visarion au semnat-o Pompiliu Rădulescu și Eduard Manea. Mulțumiri și astăzi!
Amintirea a fost trezită la viață și scrisă aici pentru că se pune din nou pe scena TNB piesa lui Mihail Sebastian, un spectacol independent în regia lui Vlad Zamfirescu (premieră programată pentru 29 noiembrie 2021).
Afișul din 1994, foto site TNB
