Telecomandă. Semn de carte. Cafea

- Allahu Akbar! Allahu Akbar!   P tocmai o întrebase dacă poate sta un minut în telefon, să se ducă să oprească fierbătorul. - Bine, hai, zise A și o apucă strănutatul. Hap-ciu! - Hai să trăiești, îi ură P. Stai așa! - Allahu Akbar! Allahu Akbar! - Iar s-aude ăsta, băga-i-aș p... - Da, bine, bine, îl opri A. Lasă-i, dragă! Doar tu ești la ei în țară. Cu ce te deranjează? Închide geamul! - Mi-e cald, fă! A nu se supăra când îl auzea cu fă. Poți să scoți băiatul din sat, dar nu scoți satul din băiat. Right? Right. În tabăra de creative writing de la Florența, unde îl cunoscuse, P sărea în ochi din prima. Român get beget, curtenitor cu toate femeile și engleză furculition. P a plecat din Italia direct la un consulat din nordul Africii, post pe care nu și-l dorea, dar la profesia lui nu putea să dea înapoi niciodată.  Lui A îi convenea de minune despărțirea de după aventura florentină. Nu avea chef de crescut un Sancho Panza care se vede...

Caut Muzeul Fernando Pessoa. Știu că am ajuns în zonă, dar nu lângă parcul care trebuie, luat punct de reper.  Grăbită. Cât o să mai rătăcesc? De obicei nu merg aiurea.  Știam deja că localnicii se descurcă mai degrabă în franceză decât în engleză. Pe undeva pe Rua da Estrela, opresc și întreb o doamnă. 70 plus. În franceză.  - Cum ajung la muzeul Pessoa, e departe muzeul Pessoa?  Doamna îmi răspunde sigură în portugheză.  - Pessoa? Vai, vai, vai a peido…  Din baletul mâinilor ei, înțeleg pe unde să o iau și că nici nu sunt prea departe.  Mulțumesc în gând și de atunci mereu cuceririi romane și orelor de latină și franceză, că ne înțelegem fără să vorbim aceeași limbă. Doar acum nu vorbim aceeași limbă.  Ajung la muzeu. Tenebrosul scriitor, cu toată istoria lui, nu bate povestea înțelegerii universal-latine din drumul spre el. În buric și inimă de Lisabonă, două generații crescute la ore diferite pricep cum vine de...