Când ai actori buni și un regizor care știe ce vrea, atunci nu ai nevoie de prea multe replici. Doar de câteva zeci, nu prea lungi, astfel încât să fie memorabile. Pe toate le găsiți aici , unde e un script de la The Banshees of Inisherin. Tragicomedia asta irlandeză îmi dă satisfacția NEhappy-endului, căci atât mă obosește să văd scenarii care trag de elasticul terminatului cu bine, când știm bine din viață, că doar o trăim, că nu se încheie mereu poveștile cu fundă roz și eroi răsuflând ușurați. Ce avem noi aici? Avem umor negru într-un sătuc de pe o insulă, cu acțiune când la ei era un război și la mine în neam tataia tocmai cumpăra locul de casă unde aveam să-mi aflu după o sută de ani cea mai adâncă rădăcină – 1923. Scena mea preferată cu monologul meu preferat dă un exemplu credibil despre ce pot vorbi oamenii normali, cândva prieteni, dacă cineva le-ar da tema simandicoasă de dezbatere “nemurirea artistică sau bucuria de fiecare zi?“, “renunți la prieteni sau renunți la ar