Telecomandă. Semn de carte. Cafea

Când ai actori buni și un regizor care știe ce vrea, atunci nu ai nevoie de prea multe replici. Doar de câteva zeci, nu prea lungi, astfel încât să fie memorabile. Pe toate le găsiți aici , unde e un script de la The Banshees of Inisherin. Tragicomedia asta irlandeză îmi dă satisfacția NEhappy-endului, căci atât mă obosește să văd scenarii care trag de elasticul terminatului cu bine, când știm bine din viață, că doar o trăim, că nu se încheie mereu poveștile cu fundă roz și eroi răsuflând ușurați.   Ce avem noi aici? Avem umor negru într-un sătuc de pe o insulă, cu acțiune când la ei era un război și la mine în neam tataia tocmai cumpăra locul de casă unde aveam să-mi aflu după o sută de ani cea mai adâncă rădăcină – 1923. Scena mea preferată cu monologul meu preferat dă un exemplu credibil despre ce pot vorbi oamenii normali, cândva prieteni, dacă cineva le-ar da tema simandicoasă de dezbatere “nemurirea artistică sau bucuria de fiecare zi?“, “renunți la prieteni sau renunți l...

Despre filmele românești ale toamnei ăsteia. Cu tot cu spoilere, asta e, pentru că aș prefera să le vadă cât mai mulți și abia apoi să vorbim și să citim despre ele. Metafore surde și seci aruncate-n perete, ca să nu se scurgă spoilere, nu m-aș obosi să scriu. Deci cui nu-i place, hai, pa, blogu-i al meu, drumu-i al tău! Mai devreme  aici despre  Om Câine; Marocco; Nunți, botezuri, înmormântări; Balaur. Dar acum despre:   Oameni de treabă Regia: Paul Negoescu 9/10 Primele întrebări: Ce mai caută Iulian Postelnicu pe aici, prin țară? De ce nu e deja la Hollywood? În tot ce a jucat a fost atât de bun, încât nu cred că nu l-au remarcat și căutat agenții din industrie. Dar stai, mi-aș răspunde tot eu: cine știe ce livadă îl ține și pe el pe-acasă ... (sau: “Când vin oamenii pe viscol la teatru, nu pot să emigrez și să joc în altă parte“, cum îmi răspundea Maia Morgenstern acum niște ani, după premiul european cu Balanța , la același fel de întrebare). Ilie (al...

Toamnă cu multe premiere cinematografice românești, cu debuturi regizorale în lungmetraj, cu vedete din vlogging și stand-up care și-au făcut filme – recoltă bogată, se vede că pandemia le-a priit multora, revenirea la viață în forță, cu chef de creație și afirmare, nu e chiar un lucru rău. Totul e bine când se termină. Cu bine!   Pe unele le-am văzut, la altele aleg să nu mă duc, îi aștept să insiste și, dacă recidivează, le dau atunci o șansă și atenție. Și oricum nu sunt în target, la 47 spre 48 de ani am alte lucruri de văzut. Pe rând, așadar: Om Câine; Marocco; Nunți, botezuri, înmormântări; Balaur. Cu notele și părerile mele. *** Om  Câine Regia: Ștefan Constantinescu 7/10 Știm sau cine nu știe va învăța cândva că nu există rețetă, cea mai bună soluție, cel mai bun scenariu pentru ziua în care ai cu partenerul tău discuția despre înșelat. Nu ai de unde să înveți sau cum să te controlezi să dialoghezi când are loc discuția aia de cuțit ajuns la os, cu detalii, răspuns...

Dragul meu, N-am ajuns cu bine în America. Mi-e dor de Roma și abia aștept să mă întorc acasă. Străzile din New York sunt o butaforie costisitoare. Viața e dulce oriunde ai bani, nu venirea aici te face fericit. Nu mi-a plăcut pentru că știam totul pe de rost din filme și fără surpriza descoperirii nu a avut niciun farmec. Dar s-o iau cu începutul. Stewardesa de la British Airways nu m-a observat și nu mi-a răspuns la Good Morning! Uitase pentru mine regula că e întotdeauna cineva prima dată la bord și trebuie să-i faci experiența memorabilă. Și poate a avut dreptate, chiar a fost. Ochii ei plictisiți, de angajată pedepsită pe o cursă în Extremul est-european, erau fixați într-o tabletă. La Londra am ajuns după ce, în peste patru ore de zbor, am auzit-o încontinuu pe o doamnă regizoare bârfind într-un monolog, la două rânduri în spatele meu, unui confrate al ei, actor și regizor. Supărată și neadmonestată de nimeni, femeia strecura și nume de orașe americane în șuvoiul ei, iar eu...