Treceți la conținutul principal

Balauri și tăieri de moț

Toamnă cu multe premiere cinematografice românești, cu debuturi regizorale în lungmetraj, cu vedete din vlogging și stand-up care și-au făcut filme – recoltă bogată, se vede că pandemia le-a priit multora, revenirea la viață în forță, cu chef de creație și afirmare, nu e chiar un lucru rău. Totul e bine când se termină. Cu bine! 

Pe unele le-am văzut, la altele aleg să nu mă duc, îi aștept să insiste și, dacă recidivează, le dau atunci o șansă și atenție. Și oricum nu sunt în target, la 47 spre 48 de ani am alte lucruri de văzut.

Pe rând, așadar: Om Câine; Marocco; Nunți, botezuri, înmormântări; Balaur.

Cu notele și părerile mele.

***

Om Câine

Regia: Ștefan Constantinescu

7/10

Știm sau cine nu știe va învăța cândva că nu există rețetă, cea mai bună soluție, cel mai bun scenariu pentru ziua în care ai cu partenerul tău discuția despre înșelat. Nu ai de unde să înveți sau cum să te controlezi să dialoghezi când are loc discuția aia de cuțit ajuns la os, cu detalii, răspunsuri, întrebări, urmate de noapte albă. Dar scenele din Om Câine sunt și ele o variantă de rețetă și, din fericire, una credibilă.

Mesajul cu o informație otrăvită îi aruncă în aer lui Doru viața de muncitor în Suedia și omul se aruncă mai departe în autocar, spre casă, la Constanța. Este anul 2020, e pandemie, peste tot sunt măști, termometrizare, carantinare, Doru o duce prost cu banii și mai are și încurcături la job, pentru el și alți colegi, dar! Dar. În jurul tău se poate prăbuși lumea, medical și financiar, totul e fum egal cu zero dacă te roade gelozia și vrei să știi dacă și cu cine te înșală nevasta. Îl cred, e credibil, și-n film e ca-n viață. Și pentru mine s-au suspendat și războiul, și pandemia, și alegerile când a murit tata. A existat o altă tragedie, a mea. Aveam propriul meu război și propriile mele dureri de urlat, nu pe alte lumii largi. Așa și Doru. Care angajator suedez? Care carantinare? Care pandemie? Care bani? Nu, nimic. Lumea s-a oprit ca să se învârtă în jurul gurii Nicoletei, pe cine sărută ea, cu cine bea ea cafea?

Mama (Ana Ciontea) din Om Câine, la fel ca tatăl (Constantin Cojocaru) din Lebensdorful lui Valentin Hotea ar merita o liturghie. Una de întoarcere acasă, pentru ei, la ei. Am parafrazat aici cu plăcere vorbele lui Henri al IV-lea, rege al Franței în secolul al XVI-lea, „Paris vaut bien une messe”. Părinți îmbătrâniți de dor și de întrebări, ei așteaptă cuminți în curte întoarcerea copiilor plecați în lumea largă pentru un iphone și-un parfum în plus ori Dumnezeu știe pentru ce. Sau poate sunt eu sensibilă la tema asta, pentru că pe ai mei nu-i mai am și în orice personaj mamă și tată îi văd pe ei.

Revenind la Om Câine.


Dragul de Amza, credincios, sensibil, deștept, personaj umăr la umăr cu Doru al lui Bogdan Dumitrache este exact ce trebuie să fie un câine, precum și metafora sa oriunde ar apărea. N-aș spune că e singurul care-l iubește, îl urmează și îl crede, că mai sunt pe acolo mama, fiica, Simo, deci Doru al nostru e chiar un norocos, chiar dacă e orbit de iubirea pentru Nicoleta. De ce l-a abandonat în pădure? De prost, ar zice bunică-mea, săraca, dacă ar fi văzut filmul sau cum ar zice cântecul “you always hurt the one you love“.

Am trecut de partea lui Doru și am și început să râd, că a fost prinsă și recunoaște, de când nevasta mărturisește că s-a întâlnit la o cafea nu o dată, ci de trei ori cu un alt bărbat. Ea se jura că nu, n-a fost nimic, tot ea spune cum s-a petrecut ieșirea la cafea de trei ori. Cum să nu te pufnească râsul, cum s-o crezi și cum să nu fii de partea soțului înșelat? Broderia sigur că s-a dovedit mai complicată, că nici Doru nu-și ținea toate sentimentele acasă. Ba, văzută de departe, relația cu Simo e mai bună și mai serioasă, de ce n-or fi rămas ei împreună?” îngână întrebarea undeva în spatele rațiunii. Păi cum de ce? Am mai zis, și în film e ca-n viață. Dacă el a vrut pe altcineva, a ieșit, s-a luat de mână și a făcut casă cu altcineva. Simplu și dureros, nedrept etc., exact ca-n viață. Simona Popescu foarte bună în acest rol secundar, însă încărcat, de fostă iubită, acum bună prietenă și total credincioasă, cu ironii neascunse despre căsnicia indestructibilă a fostului iubit. Simo nu e geloasă, e sub nivelul ei emoția asta, ea este în continuare dedicată și acolo, pentru el.

Scena în care mama Ana Ciontea îi dă banii trimiși de el, intacți, înapoi copilului (“- Asta e tot ce mi-ai trimis, i-am păstrat pentru tine” – „Sărut mâna!”) m-a rupt, am început să plâng incontrolabil, din cap și din suflet. Așa-s toți părinții, mi i-am recunoscut și mi s-a făcut dor de ei.

Evidente felicitări pentru Ofelia Popii, Bogdan Dumitrache, Simona Popescu, Ana Ciontea și Voica Oltean (care le-a ținut piept cu brio partenerilor ei de platou în acest film de debut în lungmetraj artistic al lui Ștefan Constantinescu). Pe Bogdan Dumitrache poate că l-ar fi avantajat pentru Doru un semiton mai jos, spre studii medii-manele-autocar-provincie mică, în locul tonului alto pe care l-a avut și nu mă refer la voce: îl vedem că se bate și  înjură, de acord, e în personaj, dar ar fi dat mai bine niște accente mai negre, adică trebuia să scuture mai bine Bucureștiul de pe el. Dar cu ce a avut și cu ce a făcut a ieșit și, așa cum spuneam pe bune mai devreme, chiar am fost de partea lui și l-am crezut. Iar când a plecat capul în fața mamei să (își) ia banii, m-a emoționat enorm.

Ciorba tehnologică și bârfotetică cu SMS-ul care dă vestea soțului încornorat, cu SMS-urile citite în familie, apoi cu ăla care știe că, cu aia care îi spune ăluilalt că, această supă de mileniul III apare și ea între personajele noastre, dar doar le leagă, pentru că viermele geloziei, al neîncrederii oricum exista și va exista între oameni, în cupluri. Nu aș anatemiza acum telefonia și tehnologia, Iago sau Iuda nu s-au folosit de SMS-uri și să ne oprim aici cu puterea exemplului.


O mențiune acum pentru remarcabila imagine realizată de Alexandru Solomon. Și un petit bisou pentru trecerea prin cadru a gentlemanului Dan Nuțu, să-l numim pată de culoare, clin d’oeil pour les connaisseurs, că nu aș îndrăzni să-l trec la figurație.


Marocco

Regia: Emanuel Pârvu

8/10

Plutea ceva din Marfa și banii și nu era doar scena în care personajul vede urmările tragice ale vorbelor strigate de el, mai era ceva. Când am ajuns acasă și am început să citesc despre Marocco am descoperit că Silviu Stavilă a făcut imaginea aici, dar și la Marfa și banii acum 20 de ani, la Cristi Puiu. Deci tot el i-a filmat prim-planul și lui Dragoș Bucur când vede, concret și definitiv, consecințele vorbelor spuse de el la telefon.

Cuvintele aduc nu doar durere, ci uneori chiar direct și brusc moarte. Au tragediile un fel al lor mut și cu sens unic de a se arăta în viață. Veștile rele nu vin cu coloană sonoră, ci vin tiptil, se așază rece și de nemutat pe scaunul de lângă tine.

Marocco este o poveste despre un tată, o fiică, un iubit, o mamă a iubitului, un lănțișor și despre cum gesturile mici, neatențiile scurte și tot scurtele crize de nervi pot duce la tragedii. 


Moartea vine la telefon, am mai putea spune în vremurile noastre. Nu doar personajele de aici, dar și multele situații din viața noastră arată cum se insinuează veștile despre moarte – vocal, scurt, de parcă rolul tehnologiei ar fi inclusiv cel de a pierde contactul vizual cu omul căruia îi dai vestea, pentru că oricum ochii i se duc în gol, nu caută nimic și nu mai pot vedea nimic. Cuvintele auzite se varsă înăuntru, amorțesc toate simțurile, scad temperatura și deformează realitatea, aruncându-l pe îndoliat într-un cocon asenzorial.

Trimiterea la jocul Marocco, din serile copilăriei mele, a fost făcută ca să nu fie la puzzle sau la domino, am înțeles ideea. Nu e rea. Lașitățile sau fugile, înclinările de balanță la momente cruciale sunt încurajate de multe ori de alții (anturajul, domnule, anturajul!), cum bine și-au croșetat personajele Crina Semciuc și Vlad Brumaru, adică secunzii tatălui, respectiv tânărului iubit.


Tudor Cucu-Dumitrescu are multe din Rami Malek, asta se vrea un compliment, nu te supăra, frate. Asemănarea nu e numai fizică, are și atitudinea lui, e acolo și nu strică. Tudor a fost student al Mihaelei Sîrbu alături de care joacă aici, ea în rol de avocată mămoasă. O fi făcut el ceva bun până la vârsta asta dacă i-a fost dată lecția de a juca lângă profesoara de actorie, de a fi la cadru cu aceea care l-a învățat cum să fie la cadru. Cel mai mare regizor și cel mai bun director de castig e…da, exact, știți! Acolo sus.

Nu mai fac și eu elogiul pe care îl vor citi peste tot Emilia Popescu și Șerban Pavlu pentru rolurile lor de aici. Sunt buni, știm bine toți că ei sunt buni. Au fost și de data asta.

Dedicația pusă de Pârvu la finalul filmului, “pentru tata“, a adăugat încă un strat, îmi pare rău pentru pierderea suferită, vă înțeleg, domn regizor, am mers și eu pe strada asta, din păcate de două ori.


În poza asta Tania Popa seamănă cu mama, Dumnezeu s-o ierte, chiar și profesia personajului ei a fost profesia mamei: asistentă medicală, blondă cu ochi albaștri (n-am moștenit-o!) și talie de mamă blândă.

Sala a fost goală exact ca la Balaur unde, la fel, părea că am închiriat sala pentru mine. Cele mai bune filme din toamna asta le-am văzut fără puhoaie de spectatori. Intim, eu și ecranul, ca atunci când citesc o carte. Faptul că am văzut singură filmul ăsta m-a apropiat și mai mult de povestea din el. Aș fi vrut să o iau în brațe pe fata din ultimul cadru, eroina noastră în toate sensurile, fata care până la finalul filmului pierde tot. Tot ce a iubit-o vreodată necondiționat.

Emanuel Pârvu spune des, vorbind despre acest film: “cea mai puternică formă de iubire este între părinte și copil” sau că “între părinte și copil este cea mai puternică relație din lume”. Eu cred mai mult. Am descoperit altceva și spun sincer, și tot des, de câțiva ani buni: Singura iubire de care poți fi sigur 100% pe lumea asta este iubirea părintelui pentru copil, asta și doar asta. Restul se pot numi oricum și își pot dori să se numească și ele iubire, dar nu au magnitudinea ei. 


Nunți, botezuri, înmormântări

Regia: Alexandru Lustig

3/10

Familia Lustig și-a făcut un film să ne arate că și bogații plâng. Escaladarea până la grotesc și inutil-grotesc a conflictului între vecini. Un nouveau riche, mitocan, la întrecere cu un nebun. Mai exact, o familie bogată de mitocani, la întrecere cu un bogat psihopat.

Nu am putut empatiza cu niciun personaj, deși exista riscul să devină simpatic polițistul făcut de Nicodim Ungureanu. Dar și el s-a topit în supa finală.


Pavlu și Ifrim își salvează personajele, dar nu salvează filmul. Din grimase Pavlu și din tăceri și intonații Ifrim își construiesc singuri personajele astfel încât să le cred. Iar asta fiind scrisă, nu e deloc de bine pentru replici - nu din dialogurile scenariului s-au făcut eroii, ci din convingătoarele grimase, respectiv din intonațiile lăsate jos, mic, profesionist. Păcat că Sigartău a făcut o caricatură groasă din ce avea acolo, ar fi fost loc de mult mai mult și mai bine.

Înmormântarea, și ea ratată, se voia o curte a miracolelor à la tragédie française ori à la Fellini, dar n-a fost, cumetre, n-a ieșit. N-a ieșit nici caricatură ironică a lumpenului, nici satiră anticlericală, nici comedie cu surprize. A fost secvența cu cea mai mare cantitate de grotesc, până la insuportabil, până la strepezirea dinților. Până la urmă, pe cine a vrut artistul să ironizeze sau, serios, ce mama mamelor lor a vrut să exprime prin adunarea de cerșetori și dizeoze de mahala? De cine și-a bătut joc în fond? I-a ieșit doar să o pună pe dna Ghiță de la casa de cultură a miliției, așa cum am cunoscut-o și filmat-o acum vreo 30 de ani, să se joace pe sine însăși: ratarea, penibilul, libidoul cu păr roșu. Mi-a fost jenă de jena scenelor cu ea. Învierea de Albă ca Zăpada cu pește-n gât se voia miraculoasă, a ieșit penibilă. Și a mai fost și neverosimil medical și social să se scoale în șezut și să danseze pinguinul un om care zăcuse sufocat câteva zile. Dacă a voit artistul să pună în contrast săracii și bogații (că mi se pare că l-am auzit pe unul din figurația specială că a șoptit replica Am văzut raiul!) nu i-a ieșit, pentru că n-am văzut strop de empatie. Cred că regizorul n-a trăit printre săraci și nu a cunoscut săraci la viața lui. Doar a citit despre sărăcie pe care o vede ca pe o galaxie aflată far, far away.


Despre mireasa cea bălaie, jucată cu poftă de Ilona Brezoianu, iarăși nu pot spune că mă făcea să simt empatie. Nu pot să regret că i s-a stricat nunta, așa cum mă tot trage artistul de mânecă să simt, că uite-o, plânge, săraca. Păi cum să-mi pară rău de ea că i s-a stricat nunta, când cu trei scene mai devreme mi-ai descris-o ca fată de bani gata, obraznică, abuzivă, crescută de tăticu’ și mămica ei cu siguranța că totul se poate cumpăra? Nu îmi pare rău că nu i-a ieșit petrecerea, mai ales că, vorba lui Babliuc, nu va fi singura ei nuntă.

Remușcările cu spartul de CD-uri au fost jenante, neverosimile, gest-clișeu ieftin, cum clișeu ieftin a fost și jocul erotic cu pămătuful și costumul de menajeră. Ah, darling, dar se vedea că el n-are chef și nu e genul.

Pe scurt, nu-mi pare rău de suferința bogaților, de ce m-ar mișca la corazon că milionarii în euro, obosiți de prea mult tenis, se iau la întrecerea de decibeli și ambiție? Măcar am văzut cum suferă și cum se joacă bogații cu banii? Da, bine, fie, am văzut.

Mai bine făceau altceva cu banii ăștia, nu un film însăilat incoerent care promite și nu livrează. Se putea mai mult, premize erau. Și câțiva actori buni au fost (chiar așa, tot e bine că au luat niște bani niște actori). Dar dacă n-ai din ce… Ei ar fi putut face, bieții, un film mai bun, dar cu ce? Mai am o speranță de consolare pentru echipa filmului: dacă tot au fost bani de producție, se vor găsi bani și de cumpărat ceva premii. Sau un festival cu totul. 


Un trio reușit: Sergiu Costache, Șerban Pavlu, Vali Rupiță 


Balaur

Regia: Octav Chelaru

8/10

Un film făcut curat și simplu, despre feminitate și maternitate, despre aparențe și minciună. 

Măștile Mălinei Manovici cad și se pun, după scenă și interlocutor. Când crezi că o cunoști, te surprinde iar. Acasă are vocea în falsetto, așa cum cântă soțul ei la slujbă. Când e mamă, vorbește cu voce clară, curată, iar când e amantă e de neînțeles, chiar și pentru ea. În sex și în căsnicie sunt multe măști și nuanțe, iar tragedia eroului masculin adolescent e că este asta, un adolescent, adică în imposibilitatea și fizică, și emoțională să prindă joaca și răbufnirea irațională ale unei femei. De aici tragedia lui.

Cu sau fără alunecarea ei în păcat, căsnicia tot tristă și gri era. Pasul ei greșit a fost fotografierea situației.

Și nu mă interesează deloc că filmul a fost inspirat de fapte reale. Inutil să știu asta și irelevant pentru mine ca spectator de film. Povestea e coerent spusă și dacă ar fi fost scenariu imaginat în totalitate de autor. Faptul că mai aflăm despre întâmplări din astea și din știri sau din documentare contează aici mai puțin. Ne aflăm aici să vedem un film, un produs de artă, nu suntem aici pentru cantitatea de adevăr juridic. Sau cum bine spunea Radu Sergiu Ruba undeva, cred că într-o prefață la o carte a lui, Rebreanu nu trebuia să țină de coada sapei cu care i-a fost crăpat capul lui Ion, ca să scrie realist despre acea crimă. Dar să lăsăm “faptele reale” la o parte, am căzut de acord că filmul e bine scris și făcut.

Preoteasă și profesoară de religie, mamă de băiat și femeie frustrată sexual într-o căsnicie ca atâtea altele, că de soți netalentați în tandrețe nu duce lipsă lumea asta, personajul Mălinei Manovici se descarcă nervos, după o ceartă cu soacra, în câteva minute nebunești cu un elev, minor rebel. Dacă s-ar fi răzbunat într-o aventură cu un bărbat, nu cu un copil, situația ei și întrebările filmului ar fi fost altele și o puteam analiza altfel, mai mult pe palierul conjugal-emoțional. Dar nebunia fiind comisă cu un minor, cutremurul moral are alte grade și întrebările se pun la un alt nivel.


Dezvăluirile despre mamele din film (mama preotului, mama preotesei, mama elevului îndrăgostit, mama preoteasă însăși) explică și compun, chiar dacă nu justifică, acțiunile copiilor lor. Adică și în film e ca-n viață. O mamă care își denigrează public fata, care se și victimizează, dar și acuză va măcina încrederea acelei fete – în ea însăși, în mama ei, în lume în general; o mamă-soacră care își jignește, desconsideră și ignoră nora nu contribuie nici ea la stima de sine a acelei femei și nici la armonia din casa fiului; o mamă care face defilare de bărbați în casa unde crește băiatul ei minor nu-și desenează un chip frumos în mintea copilului care, sigur, nu-și alege mama, dar are nevoie de o mamă, iar când nu o găsește cu toate atributele necesare o proiectează în sufletul feminin care i-a acordat atenție și i-a dezvăluit, într-un moment de slăbiciune, o ascunzătoare de fumat; o mamă care își acoperă copilul în fața tatălui, îl învață să mintă nu se poate mira când copilul își pierde încrederea și va începe să învețe să îi plătească și el cu moneda ignorării. Ecaterina își trimite copilul la studii în străinătate și îl scoate dintr-o petrecere periculoasă, adică face gesturi de mamă preocupată, grijulie, nu degeaba matură, dar face toate astea ascunzându-se de soțul ei pe care îl manipulează. Duplicitară doar pentru că preotul e rece și butucănos? Un preț al perversității cam mare pentru a răsplăti indiferența conjugală, s-ar fi putut găsi și căi mai simple și nedureroase.

Alexandru Papadopol a făcut un rol rafinat milimetric. Popă în atitudine, mers și voce, tată care se vrea sever, soț am lămurit-o mai devreme de care, cu un chip dărâmat de ratare în scena finală cu el, înainte de cadrele cu uși închise păzite de icoane. Și dacă tot am ajuns aici, o vorbă despre aparențe. Icoanele de pe pereți rămân doar acolo, pe pereți, ca decorațiuni, dacă nu ai în suflet și semnificația lor: iubirea și iertarea. Popi din generație în generație, ajungem să credem că doar pentru aparențe sociale și statut, nu din interiorizarea credinței, pentru că iertarea vedem că nu se manifestă (sutana se întoarce rănită în momentul mărturisirii păcatului, nu se apleacă a iertare, preotul e atunci soț înșelat, uită de semnificația spovedaniei și nevoia de iertare, iar acasă paturile vor rămâne de acum înainte separate, deci adio, încredere, tandrețe, iubire și, din nou, adio, iertare). Își ironizează soția în fața fiului, o desconsideră în pat, nu-i respectă intimitatea în baie, iar atunci ne întrebăm de ce mai rezistă această legătură? Pentru aparențe, ne răspunde experiența noastră de viață.


Vocile Ecaterinei și surprizele din multele ei monoloage, și din fiecare, dar și prin contrast între ele, sunt bucățile de mozaic pe care Mălina Manovici le-a așezat cu încolăcire tenace de șarpe în ridicarea personajului. Suferința ei fizică din final, sufletește cadaverică și pricepi și de ce, cred că a fost o scenă epuizantă. Tensiunea finală este cu atât mai apăsătoare cu cât înțelegi că viața asta apăsătoare, cu vinovăție și dor de copil, va deveni noua normalitate. În care au trăit și trăiesc mii de familii, asta ca să revenim prin acoladă la
„inspirația din fapte reale„.

O notă bună, la final, și pentru domn director al școlii, Gabriel Spahiu foarte bun în episodicul lui rol cu niște replici brute, românesc de bărbătești, care are și puterea să glumească ironic. Iar Richard Bovnoczki e convingător în rolul de bun prieten. Dacă-l făcea un pic mai ambiguu, ar fi ieșit amant, dar l-a ținut bine în frâu.


Cine e balaurul cu multe capete? În fiecare dintre noi e un balaur, cu fiecare minciună îi mai crește un cap. 
 


Foto credit: paginile Facebook ale filmelor în chestiune

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Lumea pe dos, cu actori à contre-emploi, dar in care tot omul iubeste

Filmul lui Nolan readuce F-ul din SF in poveste. Fantastic. Sa mai fie si fantastic, atunci cand vedem un SF, nu doar S, riguros stiintific. Cu un poem care ne spune complicat de intraductibil ca suntem programati sa traim si sa ne dorim sa traim, cu vreo doua versuri care pot avea tot atatea traduceri si adaptari cate fire de par are in cap cititorul lor, cu acest poem lansat de pe la inceput, zic, Interstellarul ne reaminteste cum e cu dragostea. Asadar, cum e cu dragostea? Pentru ea facem imposibilul posibil. Pentru ca iubim, nu exista sau nu tinem cont de timp, de spatiu, de conditii meteo, geo, antropo. Pentru ca iubim, stim sa citim in stele si in semne. Pentru ca iubim, trecem peste orice si facem orice. Suntem programati sa fim, sa cautam dragostea, sa o dovedim cu fiecare respiratie si sa nu ne oprim pana nu ii este bine si la adapost dragostei noastre. Sunt pline de iubire spatiul si timpul acestui film. Cel mai adesea, poate pentru ca printre cele mai din aur cura

Apetri. Bogdan Apetri. S-a schimbat tot

Miracol . 2021. Scenariul și regia - Bogdan George Apetri  Atenție, spoilere! *** Cazurile de crimă în care Mihaela Runceanu și Ioan Luchian Mihalea au murit, în noiembrie 1989, respectiv în noiembrie 1993, sunt pentru poliția noastră un fel de Revoluția din 89 (cazul Rîmaru ar fi un fel de Revoluția de la 1848). Îi urmărește, ne urmărește ce li s-a întâmplat celor doi cântăreți.  Cine trăia și asculta muzică în anii 80-90 a rămas cu veștile îngrozitoare în minte. Moartea lor, dar și felul în care au murit i-au rămas și lui BG Apetri întipărite în cap. Suntem din aceeași generație, deci înțeleg perfect de ce radioul din taxi și melodiile celor doi sau povestea despre Mihalea se adună și devin personaj în film. Spectatorul care recunoaște vocile și cântecele primește o mână de ajutor, subtilă, discretă, dar acolo, un bonus pentru noi cei din generația cu cheia la gât. Cine vrea să asculte melodia unde Mihaela și Ioan Luchian cântau dumnezeiește împreună o poate găsi  aici . (În mod secu

2046-2047

E prima dimineață de octombrie și pe Calea Griviței miroase a vinete coapte. Gabi își aduce aminte de ruj abia când pune piciorul pe trotuarul rulant din Gara de Nord. S-a grăbit să prindă trenul spre Sinaia, mulțumită că s-a putut scuza perfect de la zacusca anunțată de Zoe, vecina ei, și plecase de acasă palidă și nearanjată. Nu avea chef de deplasarea asta matinală, dar nu-l putea refuza pe fratele ei care vorbea rar și puțin despre el. De data asta, Gabi simțise că invitația la ziua lui ascunde și altceva. Vagonul lung e plin. Cei care stau în picioare nu sunt nemulțumiți, nici obosiți, se vede că nu e prima dată când călătoresc așa. Gabi nu a mai mers de mulți ani cu trenul, dar pe ruta asta, de când cu șantierul Autostrăzii, e cel mai bun mod de a ajunge undeva. Singurul posibil, dacă vrei să fii tot azi unde ai treabă. Gabi își găsește locul de pe bilet, e la fereastră. -         Bună dimineața! Lângă al ei e liber, dar pe cele două scaune din față stau o femeie și un bă