Treceți la conținutul principal

Oameni de treabă (Negoescu): Pe toți ne ține-n viață o livadă

Despre filmele românești ale toamnei ăsteia. Cu tot cu spoilere, asta e, pentru că aș prefera să le vadă cât mai mulți și abia apoi să vorbim și să citim despre ele. Metafore surde și seci aruncate-n perete, ca să nu se scurgă spoilere, nu m-aș obosi să scriu. Deci cui nu-i place, hai, pa, blogu-i al meu, drumu-i al tău!

Mai devreme aici despre Om Câine; Marocco; Nunți, botezuri, înmormântări; Balaur.

Dar acum despre:  

Oameni de treabă

Regia: Paul Negoescu

9/10

Primele întrebări: Ce mai caută Iulian Postelnicu pe aici, prin țară? De ce nu e deja la Hollywood? În tot ce a jucat a fost atât de bun, încât nu cred că nu l-au remarcat și căutat agenții din industrie. Dar stai, mi-aș răspunde tot eu: cine știe ce livadă îl ține și pe el pe-acasă ... (sau: “Când vin oamenii pe viscol la teatru, nu pot să emigrez și să joc în altă parte“, cum îmi răspundea Maia Morgenstern acum niște ani, după premiul european cu Balanța, la același fel de întrebare).


Ilie (al lui Postelnicu) îl ceartă și îl înjură pe tânărul lui coleg nu pentru că e un nesimțit și un nesuferit, ci pentru că nu vrea să se îngroape și ăsta micu' în praful rural, în ratarea și neputința pe care le trăiește el. Înjurăturile nu-l spurcă pe tânărul entuziast (și cine n-a fost așa la 26 de ani?), ci se iau de gât, retoric, cu un sistem în care muncești, ești corect, încerci și ți-o iei (sau ți-o furi), căci Ilie avusese și el entuziasme, în urmă cu 10 ani, după care sistemul l-a zburat și l-a îngropat. Întâi metaforic, apoi unda s-a transformat în particulă, cum ar zice niște cititori-spectatori degustători de ezoterisme duminicale. Ce bizar și ironic cum în română atunci când vrei să exprimi ideea că ori ești pedepsit pentru rele, ori suporți consecințele unor încercări corecte, spui același “ți-o furi!“

Deși între O lună în Thailanda, Două lozuri și Oameni de treabă n-au apucat să se scurgă decade, ci doar vreo cinci-șase ani, eroii din cele trei filme poartă pălăriile unor generații: generația polițistului Ilie este de 40+, suficient de adultă, s-o numim așa cu un barbarism, încât să respire în cunoștință de cauză aerul ratării și al eșecului, după ce într-O lună în Thailanda erau întrebările copiilor de 20+, iar în Două lozuri era fuga însetaților de noroc de 30+. Negoescu face filme pe placul meu, by the way.

Faptele vorbesc sau în orice caz vorbesc mai clar și mai bine decât cuvintele. La capitolul verbal, avem doar clișee de neascultare (acel incolor, inodor, inexpresiv “N-o lua așa” al primarului, jucat de Vasile Muraru, clișeu de  împăcare și de loc de-ntors, fără să asculți măcar ce spune, și dacă spune, omul de lângă tine), clișee-înjurătură, clișee-salut, îmbârligătură de harneală de abureală, șoptită pentru cumpărat complicitate se rostesc pe rând de personaje, oamenii parcă nici nu sunt interesați de sensul cuvintelor și de rostul comunicării verbale, între ei se varsă o ciorbă sonoră de vecinătate în care tonul și cantitatea contează, dar cel mai bine, oricum, vorbesc faptele.

Tăcerile și vocile, că nu-i doar una, ale lui Ilie îl fac pe el ceea ce e, nu vorbele pe care le rostește să se ascundă, așa cum facem, cică, toți, mai ales în public.

Briza anticlericală care bate în film e ușor dâmbovițean-bucureșteană, în Moldova profundă și Moldova rurală Cuvioasa e la loc de cinste, nu se râde de ale bisericii și nu se batjocorește obraz bisericesc. Exemplarul din film e un monstru, fățarnic și tot ce vrei din acest registru, dar asta nu zguduie o secundă credința unei spectator creștin. Așa că, să fim pe pace, accentul anticlerical sapă acolo, puțin, într-un joc cu bătaie mai lungă ce se pune la cale, dar practicantul și credinciosul nu se vor abate de la cele sfinte. Am zis. Și zic Amin!

Livada e prea cehoviană, ziceți? Prea Narnia și Nirvana simplificate în ceva ce avem toți în amintirile din fundul curții bunicilor? Eu zic invers, că tocmai pentru că o știm toți din gustul compotului și din julitul în cireș, din Cehov și din Creangă, tocmai de-aia livada și încărcăturile ei merg bine pe post de paradis – c-o fi el pierdut, visat, căutat, cumpărat, regăsit, care cum îi e norocul în viață.

Acroșul cu băieții din Dacie (plecați la pescuit, Ușor de întors din drum 2 și Ușor de răzgândit 3) pare să fie făcut la eroii din Dacia din Două lozuri. Ar putea să fi fost tot ei, de ce nu, cinci ani mai târziu, însurați în Botoșani ori, cum e gluma aia a noastră, eroii din Două lozuri după o lună în Vaslui. Lasă că e lașitate și e zero eroism la auzul împușcăturilor, dar nu fiți ipocriți, e exact ascultarea dată mamei românce: Nu te băga, mămică, în scandaluri, vezi-ți de treaba ta! Vezi-ți de treabă, fii om de treabă!… d-astea.


In vino veritas și numai așa Ilie are curaj să bată noaptea în geamul tinerei văduve - ar merita făcută cândva, nu într-o cronică de film, ci cu studii sociologice, o analiză serioasă fără val #metoo și fără abordări prea in your face feministe despre
 cum e viața femeii tinere sau, și mai rău, viața femeii văduve - mamă tânără într-o comunitate tradițională. Despre eroina jucată de Crina Semciuc știm doar că se salvează ori are șansa să se salveze plecând la oraș. Unde pot începe drame și mai mari, cum bine știm din viață.

Toporul și alcoolul prezente peste tot în scenele filmului și în România rurală reală alcătuiesc un decor fără derapaje, își fac treaba și își spun povestea secundară corect, dar nu iau din locul principal ocupat la rampă, pardon, la cadru, de povestea polițistului Ilie, bărbatul trist care mai salvează ce poate salva, nu lasă el multe în urmă, dar face în felul lui un pic de curățenie haiducească într-o vomă generalizată a corupției.

Vasile Muraru – și curajos Negoescu, așa cum curajos a fost și Bogdan Apetri când l-a luat pe Muraru în filmele lui polițiste – are puterea să riște contre-emploi-uri la vârsta a treia a carierei, semn că niciodată nu e prea târziu, nici în film, nici în general, și numai gardurile noastre din cap ne opresc, altă piedică nu există.


Monologul lui Ilie (Iulian Postelnicu, și aici un rând de furtunoase aplauze!), când spune că vrea și el să aibă cui să-i zică Bună seara când ajunge acasă, e atât de simplu și curat scris, atât de simplu spus, și mi-a amintit de monologul Ioanei Flora din Acasă la tata, monologul din baie despre fericirea femeii că are apă caldă și face și ea duș. E ușor să le pui eticheta de ratați, neîmpliniți, dar tu cu ce descoperiri științifice și geografice te lauzi? Toți purtăm nostalgia unei livezi, într-o formă sau alta, de o culoare sau alta: unii visează care cu bani, alții care cu boi, unii vor o cană de ceai și un luat de mână, alții vor să spună noaptea o poveste copilului și dimineața la cafea un banc nevestei. Dar câți le au și câți le au pentru o eternitate? Sunteți o mână de oameni aleși, norocoșilor! Restul ne spunem monoloagele în barbă. Cei câțiva fericiți ca Postelnicu au și o cameră de filmat prin apropiere.  

Finalul tragi-comic este singurul românește posibil: îi omori cu mâna ta și te pierzi și pe tine, că dacă suni mai sus și chemi întăriri, comiți greșeli de film-imaginar-propagandă-reguli americane: finalul de Hollywood ar fi fost cu o coloană lungă de mașini FBI care veneau noaptea pe un deal, cu sirene și lumini, să restabilească ordinea și să redea liniștea și echilibrul moral, dar Negoescu știe că nu e în America, nimic nu e ca în America, și rezolvă situația românește, căci până la urmă și fără familie, și fără carieră, și încolțit de mafie, la ce dracu' să mai trăiești? Faci dreptate haiducește, Ilie, și te duci și tu. Cu un topor înfipt mișelește, dar știm noi că n-or fi fost cazuri? O fi întrebat Negoescu doctori și cascadori înainte: Mă, se poate?

Găina lui Negoescu m-a făcut să mă gândesc la porcul lui Kusturica, cel din Pisica albă, pisica neagră. Nu m-aș duce în sensul american chicken – laș, ci aș lăsa-o în sens balcanic à la Kusturica.

În final, da, așa e, tată, “n-a ști nime că m-am dus, numa m-or vedea că nu-s”…

***

Am simțit în Oameni de treabă o răzbunare a polițistului din Câini care tot cu ucraineni și complicii lor de la noi se luptase. Chiar așa, din nou curajos Negoescu să bată obrazul corupției de frontieră acuș, în vremurile astea (înțeleg că filmul s-a făcut în 2021). Dar bravo lui, bine, Paul: războiul trece, filmele rămân. Bien joué! Și că veni vorba de polițistul din Câini, la vremea lui i-a adus un Gopo lui Gheorghe Visu (deși mai erau roluri bijuterie nominalizate în același an), așa cum la anul îi va aduce un nou Gopo lui Postelnicu. 


Credit foto: Ionuț Rusu 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Lumea pe dos, cu actori à contre-emploi, dar in care tot omul iubeste

Filmul lui Nolan readuce F-ul din SF in poveste. Fantastic. Sa mai fie si fantastic, atunci cand vedem un SF, nu doar S, riguros stiintific. Cu un poem care ne spune complicat de intraductibil ca suntem programati sa traim si sa ne dorim sa traim, cu vreo doua versuri care pot avea tot atatea traduceri si adaptari cate fire de par are in cap cititorul lor, cu acest poem lansat de pe la inceput, zic, Interstellarul ne reaminteste cum e cu dragostea. Asadar, cum e cu dragostea? Pentru ea facem imposibilul posibil. Pentru ca iubim, nu exista sau nu tinem cont de timp, de spatiu, de conditii meteo, geo, antropo. Pentru ca iubim, stim sa citim in stele si in semne. Pentru ca iubim, trecem peste orice si facem orice. Suntem programati sa fim, sa cautam dragostea, sa o dovedim cu fiecare respiratie si sa nu ne oprim pana nu ii este bine si la adapost dragostei noastre. Sunt pline de iubire spatiul si timpul acestui film. Cel mai adesea, poate pentru ca printre cele mai din aur cura

Apetri. Bogdan Apetri. S-a schimbat tot

Miracol . 2021. Scenariul și regia - Bogdan George Apetri  Atenție, spoilere! *** Cazurile de crimă în care Mihaela Runceanu și Ioan Luchian Mihalea au murit, în noiembrie 1989, respectiv în noiembrie 1993, sunt pentru poliția noastră un fel de Revoluția din 89 (cazul Rîmaru ar fi un fel de Revoluția de la 1848). Îi urmărește, ne urmărește ce li s-a întâmplat celor doi cântăreți.  Cine trăia și asculta muzică în anii 80-90 a rămas cu veștile îngrozitoare în minte. Moartea lor, dar și felul în care au murit i-au rămas și lui BG Apetri întipărite în cap. Suntem din aceeași generație, deci înțeleg perfect de ce radioul din taxi și melodiile celor doi sau povestea despre Mihalea se adună și devin personaj în film. Spectatorul care recunoaște vocile și cântecele primește o mână de ajutor, subtilă, discretă, dar acolo, un bonus pentru noi cei din generația cu cheia la gât. Cine vrea să asculte melodia unde Mihaela și Ioan Luchian cântau dumnezeiește împreună o poate găsi  aici . (În mod secu

2046-2047

E prima dimineață de octombrie și pe Calea Griviței miroase a vinete coapte. Gabi își aduce aminte de ruj abia când pune piciorul pe trotuarul rulant din Gara de Nord. S-a grăbit să prindă trenul spre Sinaia, mulțumită că s-a putut scuza perfect de la zacusca anunțată de Zoe, vecina ei, și plecase de acasă palidă și nearanjată. Nu avea chef de deplasarea asta matinală, dar nu-l putea refuza pe fratele ei care vorbea rar și puțin despre el. De data asta, Gabi simțise că invitația la ziua lui ascunde și altceva. Vagonul lung e plin. Cei care stau în picioare nu sunt nemulțumiți, nici obosiți, se vede că nu e prima dată când călătoresc așa. Gabi nu a mai mers de mulți ani cu trenul, dar pe ruta asta, de când cu șantierul Autostrăzii, e cel mai bun mod de a ajunge undeva. Singurul posibil, dacă vrei să fii tot azi unde ai treabă. Gabi își găsește locul de pe bilet, e la fereastră. -         Bună dimineața! Lângă al ei e liber, dar pe cele două scaune din față stau o femeie și un bă