Treceți la conținutul principal

Scrisoare din America

Dragul meu,

N-am ajuns cu bine în America. Mi-e dor de Roma și abia aștept să mă întorc acasă.

Străzile din New York sunt o butaforie costisitoare. Viața e dulce oriunde ai bani, nu venirea aici te face fericit. Nu mi-a plăcut pentru că știam totul pe de rost din filme și fără surpriza descoperirii nu a avut niciun farmec.




Dar s-o iau cu începutul.

Stewardesa de la British Airways nu m-a observat și nu mi-a răspuns la Good Morning! Uitase pentru mine regula că e întotdeauna cineva prima dată la bord și trebuie să-i faci experiența memorabilă. Și poate a avut dreptate, chiar a fost. Ochii ei plictisiți, de angajată pedepsită pe o cursă în Extremul est-european, erau fixați într-o tabletă. La Londra am ajuns după ce, în peste patru ore de zbor, am auzit-o încontinuu pe o doamnă regizoare bârfind într-un monolog, la două rânduri în spatele meu, unui confrate al ei, actor și regizor. Supărată și neadmonestată de nimeni, femeia strecura și nume de orașe americane în șuvoiul ei, iar eu mă gândeam cu groază că voi zbura cu ea și debitul ei și celelalte opt ore.

Din fericire, undeva pe Heathrow m-am rătăcit de duetul artistic cunoscut, deși ajunsese și el la gate-urile pentru America de Nord.

Zborul de la Londra la New York mi-a fost întrerupt din două în două ore de gustări, mese și deserturi, de parcă mă sedau bine să supraviețuiesc Lumii Noi. Nu mi-au dat și trusă cu pastă de dinți, așa că pe JKF am ajuns cu gura pe care o ai după o petrecere de o noapte.

Spațiul imens și fără lumină naturală, unde ne-am încolăcit în șir spre gheretele polițiștilor de frontieră, avea tavanul jos. Părea o cameră improvizată, dar era sigur deliberat făcută așa, sufocantă și neprimitoare.

-        De ce călătoriți în Statele Unite?

Ofițerul avea ochi de asiatic, era cam de vârsta mea, avea răbdare și nu părea ostil. Doar făcea conversație în timp ce îmi nota pe o filă a pașaportului până la ce dată pot rămâne, în prima mea perioadă din cei 10 ani ai valabilității vizei.

-        Merg la o nuntă. Am fost invitată la nunta de argint a mătușii mele, născute în România.

-        Unde are loc nunta?

-        În Long Island, statul New York.

-        Ce cadou i-ați adus?

E bun tipul, e bun pe improvizație, mi-am zis. Să fii atent la replicile a mii de oameni zilnic… tare! Greu și tare!

-        O oglindă, un semn de carte, ambele obiecte de argint, și o carte în limba română a unei autoare americane. Dar să știți că nu le am la mine, sunt în bagajul de cală, urmează să îl iau mai târziu de pe bandă, am precizat eu gata să previn posibila lui rugăminte de a le vedea.

-        În regulă! Câți bani aveți la dumneavoastră?

Adun în minte repede suma cash și sumele de pe carduri și-l mint cu vreo 500 de dolari în plus. Nu știu nici azi de ce. Poate să-mi salvez o părticică de intimitate, fie ea și imaginară? Marea țară mă întrebase la fel de nonșalant și în formularul de solicitare a vizei o grămadă de detalii personale. La cele mai multe mă așteptasem, dar au ajuns să îmi ceară să le spun motivul divorțului și actuala relație cu fostul soț. Scuză-mă, dragul meu, dar așa a fost! Răspunsuri și explicații pe care nici cele mai apropiate prietene nu mi le ceruseră sau, dacă le dădeam eu vreodată cuiva, în lunile imediat după, le dădeam pentru că voiam să mă justific în mintea mea de ce făcusem acele alegeri. Întrebările despre cum mai ești cu fostul și câți bani ai la tine mi se păreau unele pe care ți le-ar pune un pastor duminica, să știe dacă ai loc sau ce loc ai putea primi în comunitate. Cine ești și ce hram porți? Kind of.

Mătușa Sandra mă aștepta pe trotuarul din fața aeroportului, îngrijorată de minutele lungi de stres la care îi supusesem pe ea și pe unchiul Gioni. Telefonul meu nu avea semnal, evident, la costurile de roaming nu îmi permit să îl țin deschis, cum bine știi, dragul meu.

-        A fost doar coadă, o liniștesc, n-am avut probleme cu poliția de frontieră.

Ea, româncă, înțelege perfect ce e coada și ne pupăm.

Hotelul din Long Island e o copie cuminte, ca de la țară, a unui trei stele cinstit dintr-o capitală europeană. Nici prea mare, nici prea elegant, pitit într-un cartier rezidențial adormit și plouat.

Nicio dejurnaia nu vorbea engleză, erau – cel puțin cele două mexicance cu care am vorbit eu în astea câteva zile – speriate și nesigure, și se țineau cu dinții de singura mare lecție pe care o ținuseră minte: zâmbetul, să zâmbească. Cuminți, curate, ascultătoare, împingeau cărucioarele cu prosoape și săpunuri ca pe niște trofee ale supunerii. Am venit, am spălat, am plecat. Într-o zi i-am oferit uneia dintre ele o jumătate de tavă de tiramisu, fleșcăită, de care deja mă plictisisem și pe care voiam să o evit, ca să mai intru în rochiile de vară care mă așteptau acasă. A luat tava, rușinată, de parcă urma să o arunce și de parcă o rugasem să mă scape de gunoiul de lipide din cameră.

Vederea din cameră e spre parcare, dragul meu, de disperare nu s-a sinucis nimeni aici, geamurile nu se deschid, e o măsură de safety, or fi pățit-o de multe ori până au blocat, ca pe un orb sufocat, aceste camere etanșe ale nefericirii.

Nu trebuie să inventezi nimic, e suficient să repovestești așa cum ții tu în minte lucrurile. Cui să-i explic și ce, dragul meu? Cine mă crede? Nu trebuie să te creadă nimeni, o să-mi spui. Sunt amintirile tale.

Ți-am trimis  fotografiile cu drive way și zeci de autobuze galbene, școlare, cum am văzut în filme. Ploua pe ele, parcate în așteptare, o fi vacanța de primăvară aici, dar așa mute și goale cum le văd îmi par recuzita ieftină a unui serial cu adolescenți răsfățați din Long Island. Cartierul liniștit de unde îți scriu e un dormitor al figuranților.

Mai știi când râdeam și vorbeam de filme și de tot ce ne mai dă televizorul? Ei bine, să știi că i-am fost recunoscătoare globalizării sau oricărei alte idei prin care produsele de aici s-au putut vedea acolo, departe, acasă. În nopțile mele în camera de hotel, drumul spre casă îl găsesc mai repede când dau de un canal unde rulează Friends. Acasă, l-am văzut de zeci de ori. Îl știu nu doar de la Pro Tv-ul tinereții și al anilor 90, l-am revăzut nu doar pe streamuri ilegale, dar și acum, înainte de a veni aici, îl vedeam în fiecare seară pe un post de filme și seriale de comedie. Aici, când văd episoadele cu Phoebe, Rachel, Joey și cafeneaua lor, mă simt la mine în sectorul 2 din București. Ei poate au câștigat bani și faimă prin distribuirea mondială a serialului. Eu acum am câștigat un punct de sprijin, mă simt acasă, în siguranță, nedeparte de nimic. Thank you, Phoebe!

N-am mai băut vin de două săptămâni. De stresul plecării, al trecerii atâtor granițe, al nevoii de a fi lucidă, pe fază, în orice moment al interogatoriilor posibile și imposibile. În seara cinei de repetiție a nunții, ăștia-s nebuni cu toată regia, repetă până și ziua nunții, de fapt știam, tot din filme, atunci am pupat discret o jumătate de gură de vin. Bun, sec, dar nu aveam chef de savurat, eram în rol și mă obosea engleza de făcut cunoștință și conversație. La nuntă nici atât n-am putut să mă bucur. Pe lângă faptul că a durat puțin, a fost o petrecere-instantaneu, cât ar ține la noi acasă doar primirea neamurilor dintr-o parte, mă certasem și cu tine, că voiai să vin mai repede înapoi, și n-am putut să mănânc, m-am pedepsit iar cu o gură pe jumătate înecată de vin.

Așa că am așteptat seara de marți, după nuntă, și la hotel am coborât cum văzusem eu în filme că se duc tipele supărate la bar să își ia un pahar de ceva, și am plătit cash, să nu apară pe nota camerei pe care ar fi văzut-o unchiul Gioni, un pahar de vin roșu sec. Barmanul știa foarte bine și el regula servirii alcoolului către o tipă singură în bar, noaptea, și m-a întrebat cum mă cheamă. I-am răspuns, am plătit, am luat paharul în cameră, după ce i-am cerut voie, și mi-am savurat vinul în lacrimi, cu ochii în parcarea luminată în colțuri, pentru că tu, fir-ar el de fus orar, atunci nu erai acasă, ci pe drumuri cu treburile tale. 

Mai știi, dragul meu, cum îți povesteam despre copilăria mea în orășelul de lângă București? La mai puțin de 10 kilometri, după un drum de 20 de minute cu tramvaiul, era magazinul Bucur Obor. E și astăzi tot acolo. Acum 30-40 de ani, bunica și cu mine făceam cumpărături pentru casă și familie, luam perdele, ligheane, sculuri pentru tricotat, ghete, cizme și bluze. Intram în Bucur Obor ca într-un palat cu surprize, mă rătăceam dacă nu citeam planșele agățate peste raioane Ieșire, Pe aici ieșirea. Un parter ca un labirint te făcea să intri doar ca să îți fie greu să mai ieși și să petreci cât mai mult timp la cumpărături. Mi se părea o piață acoperită, toate doamnele vânzătoare stăteau importante, tu la mâna lor, în spatele tejghelelor. Drumul tău de cumpărător nu era prestabilit, te strecurai în stânga și în dreapta, pe unde puteai, printre raioane, rafturi, astăzi le-am numi insule, dar atunci erau doar obstacole spre ieșirea pe care, căutând-o, trebuia să o cumperi cu alt și alt lucru plătit, nu era ieftină ieșirea. Vitrinele de sticlă de la picioarele vânzătoarelor și rafturile ticsite din spatele lor erau jaloane în cursa la care te obligai odată intrat în marele magazin. Mult mai târziu am descoperit că magazinul avea și etaj. Cu bunica n-am urcat acolo niciodată. Cred că nici ea nu avea curaj să cucerească încă un nivel. Când ieșeam cu plasele în partea cealaltă a magazinului, victorioase și libere, simțeam că parcă-parcă, de data asta, i-am memorat stângile și dreptele, care pe unde e, iar data viitoare va trebui să știu unde sunt jucăriile și unde sunt treningurile.

De Bucur Obor mi-au amintit magazinele în care am intrat de atâtea ori în Manhattan și în Long Island. Nu de galeriile din Italia, nu de boutique-urile din Franța, nici măcar de noile spații din mall-urile de la noi, ci de hangarul pe un singur nivel, imens, labirintic, cu vitrine insulare și vânzătoare asemănătoare, cu lipsă de aer și de lumină naturală, așa cum văzusem în Bucur Obor. Comparat cu raioanele din satele noastre, Bucurul putea trece drept un Las Vegas. Comparate cu Bucur Obor, magazinele New Yorkului deveneau copiile întârziate și înghețate în timp ale unui fel de a expune și de a cere bani care credeam că le era familiar inginerilor și arhitecților socialismului est-european, dar descopeream, nu te supăra, dragul meu, că felul ăsta era doar un clișeu al shoppingului, universal, valabil în Est în anii 70 și funcțional perfect în Vestul vestului, 40 de ani mai târziu. Moderni ai noștri, bine puși la punct cu ale lumii, sau învechiți ai lor, rămași pe un raft sigur, unde totul merge uns? M-am bucurat cu gândul la bunica, lângă mine cu mers invizibil.

Nici saloanele de coafură nu aveau glamour-ul pe care
mi-l imaginam și a fost doar vina mea că mă ridicasem atât de sus cu așteptările. Sărăcăcioase, minimaliste, cu aer trist, poate doar tăcerile decente ale coafezelor să fi urcat cu ceva trepte pe o scară imaginară a eleganței.

Știi ce contează în comerțul lor, dragul meu? Cash flow-ul. Cât au disponibil la fiecare moment. Restituirea produselor după un număr de zile este o practică intensă aici, poți duce înapoi pantofi, rochii, perii de păr și sutiene, nimeni nu întreabă de ce, verifică doar bonul și, din trei clickuri, îți primești înapoi banii în cont. Ei au avut o săptămână banii, tu ai avut produsul, îl duci înapoi și altcineva îl va plăti pentru alte zile. E o închiriere mascată în politică de restituire și metoda asta nici nu vreau să mă gândesc prea mult economic cât înseamnă, de fapt, sărăcie. A ta, că nu păstrezi produsul, a lor, că nu produc astfel încât să umple piața. Scuză-mă că te-am plictisit cu detaliile astea comerciale, dar pe mine m-a șocat să văd cum pulsează în inima Manhattan-ului sângele banilor așa, ca într-un fel de troc elaborat al oamenilor care vor să salveze aparențele bogăției.

Central Park e ca o machetă de carton pentru un decor de film și cred că pentru asta l-au și conceput, să devină și el unul dintre locurile pentru care turiștii dau bani să ajungă, să vadă spațiul unde s-au făcut filme pentru care spectatorii au dat bani să le vadă și și-au dorit să calce în țara a cărei imagine s-a construit și rezistă prin industria de film și de turism al cinefililor. Aici îți dai seama că industria cinematografică nu e o metaforă, dragul meu, țara asta există datorită industriei care îi ține și îi menține brandul, coasta de Vest cu Hollywood-ul este a doua capitală, tot ce exportă ei ca imagine despre America nu este o întâmplare, este politică pe bune. N-ar fi cine au ajuns să se creadă că sunt dacă n-ar pompa în mințile și visele oamenilor din toată lumea clișeele câștigătoare. Când calci în New York după ce zeci de ani l-ai văzut în mii de seriale și de filme, te simți ca pe un platou de filmare, nu te mai surprinde nimic, toate emoțiile le-ai trăit deja, toate locurile le-ai văzut deja, ești doar pe platoul unde nimeni nu îți strigă ție Cut! pentru că show-ul trebuie să continue și mii de generații următoare trebuie să își dorească să atingă cu pasul și nasul ce vor fi văzut de mii de ori pe ecrane că e bun, superb și suprem. Filmul american care rulează în lume este un clip publicitar fără sfârșit care vinde cu succes un produs pentru care se vor naște mereu generații de cumpărători visători. Mă visezi? Ți-am luat banii, ar suna finalul din Ameritropica. Dar ei sunt sus pentru că și câtă vreme oamenii își doresc Ameritopia. Știu că tu te bucuri de jocul meu de cuvinte, ți-am recomandat Filantropica și mi-ai spus că ți-a plăcut tristețea lui.

Și da, am călcat în locurile unde au visat personajele mele dragi, pe 5th Avenue, la Tiffany’s, pe Broadway, la Bursă și în Times Square, unde clocoteau clișeele, neoanele, așteptările, flash back-urile. Am fost ca un copil care a primit 10 ani nota 10 și într-o zi se întâlnește cu acel cuplu binar. A fost ca și cum 1 și 0 s-ar fi materializat și ar fi dat mâna cu mine, pe stradă, în ziua când am luat premiul I cu 10 pe linie și salutul celor două cifre s-a simțit, real și palpabil, chiar în fața mea.

Mă apropii de 50 de ani, numărul ăsta arată ca o jumătate, dar nu este. Am trecut de mult și bine de jumătatea vieții. Nu știu când am trecut în a doua jumătate, doar simt că acum merge la vale.

Am greșit când am luat șansele drept eșantioane. Nu, nu erau eșantioane pentru ce avea să vină, nu erau o promisiune, erau o invitație unică, bilet de un loc, doar dus. Erau șanse unice, treceau o dată și se duceau. Definitiv. La fiecare răscruce ai o singură șansă să o iei pe drumul cel bun. Dar cine știe care e adevăratul drum bun? Nu e cel pe care îl alegi? N-ai de unde ști cum ar fi fost dacă. A doua oară nu mai treci pe-acolo.

Dragul meu, să îți scriu câte ceva și despre nunta mătușii Sandra. A fost nunta lor de argint, dar eu tot nunta ei o consider, așa cum a fost pentru toată familia noastră în ultimii 25 de ani. Căsnicia ei cu unchiul Gioni s-a văzut pentru noi numai de la capătul dinspre Sandra. Douăzeci de ani ne-a ignorat și noi am fost liberi să ne imaginăm ce era mai rău despre ea. Noi, cei mai tineri, o invidiam că stă la New York și ne doream pentru ea tot ce ne-am fi dorit nouă, așa că visam ce era mai bine. De cinci ani, de când Gioni al ei a dat faliment după faliment, s-a mai îndulcit și ea și ne-a tot scris, ne-a căutat pe Instagram și pe Facebook, noi ne făceam că ne e dor de ea și că nu, nu abia așteptam să ne caute, iar ea se făcea că a fost doar ocupată, și numai puțin vinovată, că tăcuse o viață de om.

La clubul unde s-au ținut cele patru ore de petrecere (cum ți-am mai zis, dragul meu, durată nepermisă pe la noi, nici dacă s-ar fi păruit și despărțit mirii imediat după cununie n-ar fi durat atât de puțin o nuntă), acolo, numai în sala închiriată de ei eram noi și ai lor, pentru că de jur împrejurul holului erau baruri, lounge-uri și cotloane alcoolizate, unde intrau și de unde ieșeau seniori de Long Island, vag avocați, vag patroni în imobiliare, amețiți, înroșiți și împleticiți. Unul m-a complimentat sonor, fără rețineri, când am intrat pe lângă el în club. A înțepenit cu paharul în mână, mi-a ținut ușa și exclama înveselit către mine, încât am crezut că era din petrecerea noastră. Nu. Nu l-am mai văzut toată seara. S-a pierdut pe gazon, prin curte.

La brunch-ul de după petrecere, am remarcat pentru prima data cât de tandru se purta unchiul Gioni cu Sandra noastră, când i-a adus discret, rapid, fără să o întrebe ce preferă să mănânce, chiar omleta pe care o voia mătușa mea. El a continuat, în tot timpul cât a căutat, a încărcat și a descărcat ouăle în farfuria ei, să întrețină conversația cu noi și atmosfera de duminică. Știu, dragul meu, că făcuse asta de mii de ori, în bucătăria lor, nu doar în restaurantul unui hotel, dar eu atunci vedeam pentru prima dată gesturile dintre ei și aproape am lăcrimat. Asistam la o scenă intimă între doi îndrăgostiți, suficient de siguri de iubirea lor încât puteau împărtăși cu lumea, fie și numai cu lumea de la acea masă, aerul împăcat dintre ei. 

N-am ajuns cu bine în America, dragul meu, dar dacă aș fi venit cu vaporul, cum ajungeau oamenii aici la începutul secolului trecut, altfel ar fi stat lucrurile și pentru mine. Cred că binecuvântarea pe care o simți când aluneci pe placenta de la picioarele Statuii Libertății este cel mai apropiat sentiment de renaștere, început, nou, șansă ori cum mai vrei să numești ajungerea în America, după ce ți se ridică ochii spre Statuia de bun-venit în Lumea Nouă. Emoția fără cuvinte, care ne amuțise pe loc pe toți cei din ferryboat-ul din Manhattan spre insula Liberty, este cel mai frumos lucru pe care l-am trăit aici, cea mai pură bucurie. Mersul pe apă al vaporului seamănă, cum semăna și atunci, cu nașterea, cu alunecarea spre viață.

Ceva dezmeticeală i-a încercat atunci, cum m-a încercat și pe mine, pe insula Ellis, unde erau ținuți în carantină, din motive evidente, dar și pentru a fi triați pe categorii de doriți-nedoriți, intră-nu intră în Lumea Nouă. Muzeul Imigrației mi s-a părut trist, cine și-a căutat și găsit acolo strămoșii, în registre acum digitalizate, a avut șansa unor fluturi mai veseli în stomac, dar pe mine locul m-a deprimat, pentru că fără să vreau m-am gândit la milioanele care nu au avut șansa de a păși pe continent ori de a supraviețui primei nopți de carantină, din atâtea și atâtea motive. 

Abia aștept să vin acasă, dragul meu. Ești tu motivul pentru care vreau și mai mult să mă întorc? Niște brațe parcă stau deschise dincolo de ocean și, ca să le dau un chip, îmi zic că e al tău. Dacă ăsta e rostul tău în viața mea, atunci mă bucur să te-am întâlnit, dragul meu. Nu aveam cui să-i povestesc despre America și tu ai intrat în viața mea chiar când îmi luasem viza și mă pregăteam de plecare. Ancora mea, îți mulțumesc că mă chemi. Ai crescut prețul Europei și îmi sunteți și mai dragi.

Mi-e dor de voi, acum și mâine. Pe curând!










Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce om ciudat ești dumneata!

1994, primăvară în București Leni ar fi făcut orice numai să nu ajungă devreme și să nu stea mult acasă. Acasă, un fel de a zice. Era nepoata din provincie, studentă în București, a unei mătuși mutate într-un cartier nou. De jur împrejurul blocului, încă șantier. Zloată și noroaie. Drum printre barăci, fără trotuar, de la metrou până la scara blocului. Apartamentul fără apă caldă, fără cablu și telefon nu era cel mai primitor loc pe care Leni și l-ar fi dorit seară de seară. La facultate primise temă de seminar să facă interviu cu un artist. Găsește tu în Bucureștiul ăsta mare un actor, un cântăreț, un cineva care să-i dea interviu unei studente, pentru ceva ce nu va apărea niciodată nicăieri. Dacă nu mințeai că e măcar pentru vreo revistuță de studenți, cine te băga în seamă? Leni citise în presă că la Național punea “ Steaua fără nume” Vasile Alexion. Regizor mare, cunoscut, făcuse și filme. El nu ar fi respins încercarea unei tinere debutante. Părea că știe cum merg lucrurile

Apetri. Bogdan Apetri. S-a schimbat tot

Miracol . 2021. Scenariul și regia - Bogdan George Apetri  Atenție, spoilere! *** Cazurile de crimă în care Mihaela Runceanu și Ioan Luchian Mihalea au murit, în noiembrie 1989, respectiv în noiembrie 1993, sunt pentru poliția noastră un fel de Revoluția din 89 (cazul Rîmaru ar fi un fel de Revoluția de la 1848). Îi urmărește, ne urmărește ce li s-a întâmplat celor doi cântăreți.  Cine trăia și asculta muzică în anii 80-90 a rămas cu veștile îngrozitoare în minte. Moartea lor, dar și felul în care au murit i-au rămas și lui BG Apetri întipărite în cap. Suntem din aceeași generație, deci înțeleg perfect de ce radioul din taxi și melodiile celor doi sau povestea despre Mihalea se adună și devin personaj în film. Spectatorul care recunoaște vocile și cântecele primește o mână de ajutor, subtilă, discretă, dar acolo, un bonus pentru noi cei din generația cu cheia la gât. Cine vrea să asculte melodia unde Mihaela și Ioan Luchian cântau dumnezeiește împreună o poate găsi  aici . (În mod secu

Lumea pe dos, cu actori à contre-emploi, dar in care tot omul iubeste

Filmul lui Nolan readuce F-ul din SF in poveste. Fantastic. Sa mai fie si fantastic, atunci cand vedem un SF, nu doar S, riguros stiintific. Cu un poem care ne spune complicat de intraductibil ca suntem programati sa traim si sa ne dorim sa traim, cu vreo doua versuri care pot avea tot atatea traduceri si adaptari cate fire de par are in cap cititorul lor, cu acest poem lansat de pe la inceput, zic, Interstellarul ne reaminteste cum e cu dragostea. Asadar, cum e cu dragostea? Pentru ea facem imposibilul posibil. Pentru ca iubim, nu exista sau nu tinem cont de timp, de spatiu, de conditii meteo, geo, antropo. Pentru ca iubim, stim sa citim in stele si in semne. Pentru ca iubim, trecem peste orice si facem orice. Suntem programati sa fim, sa cautam dragostea, sa o dovedim cu fiecare respiratie si sa nu ne oprim pana nu ii este bine si la adapost dragostei noastre. Sunt pline de iubire spatiul si timpul acestui film. Cel mai adesea, poate pentru ca printre cele mai din aur cura