Treceți la conținutul principal

2046-2047

E prima dimineață de octombrie și pe Calea Griviței miroase a vinete coapte. Gabi își aduce aminte de ruj abia când pune piciorul pe trotuarul rulant din Gara de Nord. S-a grăbit să prindă trenul spre Sinaia, mulțumită că s-a putut scuza perfect de la zacusca anunțată de Zoe, vecina ei, și plecase de acasă palidă și nearanjată. Nu avea chef de deplasarea asta matinală, dar nu-l putea refuza pe fratele ei care vorbea rar și puțin despre el. De data asta, Gabi simțise că invitația la ziua lui ascunde și altceva.

Vagonul lung e plin. Cei care stau în picioare nu sunt nemulțumiți, nici obosiți, se vede că nu e prima dată când călătoresc așa. Gabi nu a mai mers de mulți ani cu trenul, dar pe ruta asta, de când cu șantierul Autostrăzii, e cel mai bun mod de a ajunge undeva. Singurul posibil, dacă vrei să fii tot azi unde ai treabă.

Gabi își găsește locul de pe bilet, e la fereastră.

-        Bună dimineața!

Lângă al ei e liber, dar pe cele două scaune din față stau o femeie și un bărbat. Femeia îi răspunde doar cu un zâmbet. Lui Gabi i se pare apoi că bărbatul care o salută parcă o revedea sau parcă îi oprise chiar el locul de la geam.

-        Bună dimineața, doamnă!

Gabi își pune trolerul pe suportul de deasupra și ia loc, în sfârșit. Cei doi vecini nu văd soarele rece care umple vagonul. Ea are căștile în urechi, el își ține rucsacul, revista, apa, biletul de hârtie și telefonul în brațe și zâmbește fericit, ca primul om care a descoperit rostul sfârșitului de săptămână de trei zile.

Ăsta de ce nu și le pune sus? O coborî la prima?, se gândește Gabi.

Trenul pornește și începe să înghită lacom. Tac-tac, tac-tac. Gabi amețește brusc, din cap până în stomac. O palmă nevăzută și rece a lovit-o peste urechea dreaptă și o face să alerge în cerc, ca într-un carusel de bâlci. 

Controlorul e deja în dreptul lor:

-        Bună dimineața! Biletele, vă rog!

Gabi arată biletul în telefon, înghite repede în sec și turuie, ca să scape de vertijul vitezei:

-        Fiți amabil, se poate face ceva cu climatizarea? E destul de rece aici, nu vă supărați. Și până la Sinaia îngheț. Știți cumva dacă ajunge la ora anunțată?

-        Scrie pe bilet, mormăie automat controlorul, cât să nu pară că n-a răspuns deloc.

Bărbatul acoperit de bagaje intră în discuție, prietenos cu controlorul care nu are nevoie de solidaritatea lui, că s-a îndepărtat mut imediat ce a văzut cele trei bilete:

-        Să știți că astea vor fi condițiile până la terminarea Autostrăzii. Linia ferată e solicitată, aparatura e uzată, vagoanele aglomerate. Ce să facem? Încă patru-cinci ani și am scăpat, o să fie altfel când va fi gata. Bine că s-au apucat de ea odată!

Telefonul femeii cu căști bingăne. Gabi o vede cum citește un mesaj.

-        Eu n-am nimic împotrivă, să dureze și zece ani, că și-așa a durat un secol până s-au apucat! Dar când oferi ca singură variantă trenul, să fie condiții civilizate. Nu cu întârzieri, nu cu aparate de climatizare defecte, nu cu toalete... mă scuzați! Azi nu am avut încotro..., nu poate Gabi să tacă.

Bărbatul o privește insistent. Își aruncă privirea pe fereastră, apoi pe chipul ei. Se simte în largul lui să meargă mai departe.

-        Nici eu nu prea merg cu trenul și, prin zona asta, nici atât. Dar mi-am dat seama că ăștia nu-s proști. Sutele de mii de bilete le aduc mai mulți bani decât plinurile de benzină. Și mai ales că pentru călători costul e avantajos. De la București la Sinaia biletul e 30 de lei. ... Când s-o deschide Comarnic-Brașov, Brașov-Cluj, să vedeți atunci...

Gabi se uită în telefon, la bilet:

-        Habar nu am cât a costat, vă rog să mă credeți. Că l-am primit pe e-mail. A fost o invitație.

Vecinii lui Gabi tresar. O privesc cu atenție, apoi și unul pe celălalt.

-        Rămâneți tot weekend-ul la Sinaia, doamnă? întreabă bărbatul. E păcat să nu profitați de vremea asta splendidă!

-        Nu știu cât o să rămân. N-am aflat până când pot abuza de gazda mea. Mergeți mai departe? întreabă Gabi, surdă la calculul de mai devreme, despre prețuri.

-        Nu, tot la Sinaia, abia se aude răspunsul.

Gabi scoate din geantă și pune pe măsuța de lemn a vagonului un teanc de teme necorectate pe care le are de dus la clasă luni. Pixul cu pastă roșie și-l trece în mâna dreaptă și numără în gând de la cinci la unu între păcănitul vârfului și aterizarea lui pe prima foaie de hârtie.

O călătoare de vreo 20 de ani se bățâie nervoasă în picioare, cu o geantă mare pe umăr, prinde o secundă de pauză și îi întreabă:

-        Aici e liber? și arată spre singurul loc neocupat dintre cele patru.

Bărbatul îi răspunde indiferent:

-        Acum da. Văd că nu s-a așezat nimeni de la București. Dacă vreți... sigur!

Tânăra se așază fericită.

Reapare controlorul, întors de la zece locuri mai încolo.

-        Aici? Văd că aveți bilet fără loc.

Ș se uită într-un aparat pe care îl scosese din geantă.

-        Da... La Comarnic o să se ocupe. Mulțumesc. O zi bună!

Fata își spune deranjată, sperând să n-o audă cineva:

-        Dacă așa am găsit... Nu mai erau cu locuri.

Bărbatul își amintește cum ținuse minte întotdeauna care e prima, Câmpina sau Comarnic. Campus, câmpie, de la orele de la latină cu domnișoara Cambeșteanu, deci Câmpina e prima, apoi totul urcă și abia atunci trebuie să vină Comarnicul. Răsfoiește revista, dar privirea îi fuge magnetic spre Gabi de fiecare dată când întoarce o pagină.

Călătoarea proaspăt relaxată pe scaun își scoate din geantă o pungă mică de plastic, plină de covrigi. O desface încet ca și cum ar dezlipi un bandaj de pe o rană și punga se deschide zgomotos, la fel ca ronțăitul fetei înfometate înainte de amiază.

Bărbatul o ignoră amuzat și zâmbește cu ochii fixați în revistă. Gabi întoarce capul spre călătoare, o privește deranjată, nu spune nimic, dar așteaptă o reacție. Tânăra ronțăie liniștită și scoate covrigii unul câte unul din punga ce scârțîie ca unghiile pe tabla din clasă.

Trenul se oprește brusc cu un șuierat care îi face pe toți să deschidă gurile și să-și mijească ochii de durere. Foile lui Gabi ajung pe jos și în brațele bărbatului.

Tânăra din dreapta lui Gabi se lovește cu burta de măsuța trenului.

-        Aaaauuuu! și își sprijină palmele de măsuță, apucă bine punga și o strânge în pumn, ca să sufoce o înjurătură.

Capul bărbatului se izbește de tetieră, rucsacul îi cade pe culoar, călătorii aflați în picioare se înclină speriați, dar nu cad, trolerele neținute bine alunecă, se lovesc între ele și de picioarele oamenilor care strigă mai mult mirați.

Din difuzoare se aude o voce masculină, plictisită:

-        Semnalul de alarmă a fost acționat în vagonul 4. Vom examina situația. Trenul va porni în cel mai scurt timp posibil. Vă cerem scuze pentru disconfort.

Bărbatul se apleacă după rucsac și îl ridică, îi deschide fermoarul, scoate un pachet subțire, dreptunghiular, de dimensiunile unei coli de hârtie, îi verifică fiecare muchie și îl pune atent la loc.

-        Doamne! Îți sare inima! Nu cred că mai merg prea curând cu trenul... Vă doare, domnișoară? V-ați lovit? atinge ușor Gabi umărul tinerei pasagere.

-        Nu, aaa, nu... da’ m-am speriat...îi răspunde fata, liniștită și într-ale ei, ca până mai devreme.

Bărbatul recuperează de pe culoar și de la picioarele lui foile risipite.

-        Mulțumesc, le ia Gabi înapoi și le bate pe verticală, să se alinieze și să își reia locul în teanc.

-        Da‘ ce s-o fi întâmplat? nu se poate abține bărbatul, așezându-și și el revista, nevoit să o ia de la capăt.

-        O fi uitat vreunul să coboare. Sau cine știe, răspunde Gabi cu ochii în hârtii.

Trenul a pornit din nou după unsprezece teme corectate, pagini mici, scrise caligrafic, rănite numai puțin de pixul roșu al lui Gabi care se bucurase că nu uitaseră tot în vacanță și că i-urile, cratimele și formele de plural erau la locul lor, așa cum îi învățase.

Când pe coada ochiului ei stâng norii au început să dea semne mai des că se apropie muntele, Gabi a strâns foile, numai vreo patru rămăseseră nenotate, și le-a pus în geantă. Se uita în gol, pe lângă chipul femeii din fața ei, prin părul lung și castaniu în care îi sclipeau, ca niște cercei, capetele căștilor mat-argintii. Atunci a văzut că femeia o privea și ea, că îi citea fața cursiv, de la tâmpla dreaptă spre stânga, cobora privirea un centimetru și mergea mai departe, ca și cum chipul lui Gabi purta rândurile știute ale unui refren de pe un ecran de karaoke.

-        Nu vă e frig? Aparatele astea au rămas așa din iulie? Le țin pornite ca pe caniculă, zice Gabi către nimeni, către toți și către ea.

Se ceartă singură nu doar pentru că a uitat să se macheze, dar și pentru că și-a pus pelerina groasă în bagaj și a ales un pardesiu nepotrivit.

-        Doriți un fular? Am unul în plus. E curat, e în rucsac, nu l-am purtat astăzi. L-am luat pentru la munte, se oferă imediat vecinul ei de vagon.

-        Ah, nu, mulțumesc. Am și eu fular în troler, dar nu vreau să deranjez, să mai desfac toate cele în aglomerația asta, nu.

-        Doamnă, vă rog! insistă la sigur bărbatul, gata
să-și desfacă bagajul.

Femeia cu păr castaniu tușește ușor în degetele strânse peste buze, își adună mai bine la gât eșarfa ecosez, caută în geantă și scoate ochelarii de soare și și-i pune la ochi.

-        Sunteți atât de amabil. Mulțumesc mult, dacă îl aveți la îndemână, acceptă în final Gabi.

Bărbatul scoate din rucsac un fular elegant, bleu cu auriu, i-l întinde împăturit lui Gabi care
și-l înfășoară grăbită peste umeri și gât.

-        Cum se spunea odată... Galanteria salvează România! Scuzați-mă, dar fără să vreau
mi-am amintit de un exercițiu pe care l-am dat elevilor mei. Le mai dau joculețe să văd ce au în cap. Învățaseră despre sloganurile din anii 90 din secolul trecut și i-am rugat, la mine la română, să facă și alte rime.

Trenul oprește de data asta cu o frână lentă, ca un musafir fericit că a ajuns la timp, chiar dacă a avut și un popas neprevăzut.

Gabi inspiră în fular și pariază pe memoria ei:

-        Parfumul ...mmm... e Rester? Cel nou?

-        Da, îi răspunde surprins bărbatul.

-        Deci nu Partir, cel vechi! 

Cei doi își zâmbesc. Gluma ieftină le face totuși bine, e semn de călătorie fără complicații.

-        E și aici un eșantion, își amintește bărbatul. Răsfoiește revista, găsește pagina de reclamă și o întoarce spre Gabi ca un magician care scoate un iepure din joben.

De locurile lor se apropie o femeie în vârstă, cu o sacoșă mare, neagră, de fâș, pe care o trage după ea cu o mână, în timp ce în cealaltă strânge un bilet de tren.

În mișcarea în care trenul o ia din loc, bătrâna întreabă:

-        Aici e locu’ 20, vagonu’ 1?

Tânăra se ridică fără să spună nimic, își ia punga de covrigi și se îndepărtează cu greu, printre valize, pe culoar.

Bătrâna se așază lângă Gabi.

-        Ziua bună, ziua bună!

Se închină, oftează și pune biletul pe măsuță. Vecinii ei o salută toți trei odată, pe o singură voce discretă. Bărbatul închide apoi revista și se întoarce la parfumul lăsat în aer:

-        A rămâne, a pleca... Și parfumierii ăștia...sunt și ei obligați să pună nume simple pe care
să le ții minte. L-am prim ... Îl am de acum doi ani, de la Viena. Am fost când am sărbătorit că mi-am luat permis.

-        Ați condus până la Viena?, continuă și Gabi dialogul, în timp ce în cap încerca să calculeze câte minute ar mai fi până la Sinaia.

-        Ah, nu. Doar în București.

-        Eu am carnet de ceva mai mult timp. Conduc de nevoie, că mă obosește. Dar trebuie să iau mașina, că merg des la Constanța.

-        Aaaa, sunteți mai degrabă genul plajă, nu drumeții pe munte!

-        Nu. Acolo stă tata. Am mers mult cu trenul când eram mai mică. Constanța, Ciulnița, le știu ca pe buzunarul meu. Dar... auziți, cunoașteți zona? Ne apropiem? Ați văzut cum m-a expediat nașu’? Să citesc pe bilet. Merci, asta știam și eu. Eu altceva am întrebat.

-        Mai avem puțin. Ia uitați ce zi superbă! Nici nu zici că e octombrie! îi ia bărbatul în continuare apărarea controlorului, chiar și în absență, doar pentru că așa obișnuia el să netezească orice fir în răspărul unei zile pe care și-o dorea fericită.

-        Au mai fost toamne așa. Clișeele cu vânt și ploaie toamna au rămas în abecedar, ripostează Gabi la tehnica mult prea evidentă a bărbatului. Schimbarea subiectului când apărea riscul unui conflict era o stratagemă care nu-i plăcea deloc, o iritau struții politicoși, ea obișnuia să rupă pisica. Acum a vrut să pună ea punct conversației, chiar dacă risca să se îmbătrânească singură.

Bătrâna începe să sforăie.

Femeia cu păr castaniu și ochelari de soare îl întreabă pe bărbatul din stânga ei:

-        Nu vă supărați, e ultimul număr?

-        Da. Doriți…? Vă rog! îi oferă el revista pe care femeia o ia imediat și o întoarce spre fereastră, dând paginile încet.

Controlorul vine iar să își vadă biletele.

-        Cine s-a mai urcat? Doamnă! îi strigă el bătrânei care dormea.

-        Are biletul aici, pe măsuță, intervine bărbatul sperând să nu fie nevoie s-o trezească cineva pe femeia care sforăia lângă ei.

-        Doamnă! Hei, mamaie! Mamaie! Talonul! nu se lasă controlorul și, așteptând, verifică biletul.

Bătrâna se trezește, caută în buzunarul interior al hainei, scoate talonul de pensionară. Controlorul îl verifică.

-        Știți ce-a fost cu semnalul de alarmă? S-a întâmplat ceva? îndrăznește bărbatul.

-        Vă dorim călătorie plăcută! spune nici măcar ironic controlorul și pleacă.

Bătrâna tace, se uită pe geam, nu mai vrea să doarmă, acum trebuie să fie atentă la drum și la fiecare oprire.

Femeia cu păr castaniu schițează că s-ar pregăti să se ridice. Vecinul ei îi face loc, femeia se strecoară elegant printre bagajele de pe coridor și ridică brațele după trolerul ei de pe suport.

-        Îmi permiteți? Valiza albastră? se oferă bărbatul

-        Nu, cea roșie. Mulțumesc.

-        Cea albastră e a mea, cere Gabi ajutor.

Bărbatul coboară cele două valize și rămâne și el în picioare.

-        Ce nebunie! comentează el și îl întreabă pe unul dintre călătorii aflați pe culoar: Fiți amabil, coborâți la Sinaia? Noi vrem să coborâm, ne faceți loc, vă rog?

-        Coborâm mai mulți, nu vă faceți griji! Nu pleacă trenul până nu se dă toată lumea jos, îl liniștește, calm și el, pasagerul. 

Vagoanele se opresc în gara Sinaia și o coloană de călători în murmur înaintează și coboară pe peron. Gabi se ridică și iese de la locul ei.

-        Sănătate, drum bun! îi urează bătrânei care mergea, pesemne, mai departe.

-        Ziua bună, mamă! răspunde bătrâna obișnuită cu salutările de despărțire.

Bărbatul pregătit de coborâre întoarce revista spre fosta lui vecină de vagon și îi zâmbește, în semn de salut.

În șirul călătorilor care se pregătesc să ajungă pe peron, ultimii sunt bărbatul cu un rucsac, Gabi și femeia cu păr castaniu, trângându-și valizele pe roți.

Bătrâna rămasă singură vede, între două valize de pe culoar, o foaie scrisă de mână. O ridică, o pune peste revistă și citește în șoaptă, cum deslușește biletele lăsate de nepoți pe frigider.

-        Tee – te-mă. Temă. Re..re re-dac-tați… redactați o no-tă de jur-nal. De jurnal. Es-te este o zi de va-can-ță. De vacanță. Eu..as-tăzi.. eu astăzi i-am tri-mis trimis o ve-de-re vă-ru-lui meu. Vărului meu.

Din capătul vagonului se aud vocile noilor călători, mai grăbiți decât trenul în care au trebuit să se urce și astăzi.


Pe peronul 1 al gării
Sinaia, bărbatul a rămas la un pas scurt în spatele celor două necunoscute din tren, după ce le-a ajutat la coborâre. Toți trei își aranjează dezmorțiți gențile și hainele, în tăcere, până când mulțimea din jurul lor trece și se risipește. Un trio bizar, sudat prin vecinătate, legat cu fire nevăzute. Trenul fuge pe lângă ei. Soarele le inundă din nou fețele.

Femeia care stătuse tot drumul cu căștile în urechi, acum parcă trezită din somn, începe să le vorbească și rostește, ca un spărgător de gheață, niște propoziții simple:

-        Și eu am primit biletul și invitația pe e-mail. De la George. George Nemeș. Îmi pare bine să vă cunosc. Alexandra Davidescu. Mergeți la George, nu-i așa?

-        Sărut mâna, da. Traian Vinea....

-        Nu pot să cred! Nu se poate! Vai, dar ce figură e George! Eu sunt Gabi. Andrei Gabriela. Sunteți de la Uniune? De la editură?

Lui Gabi nu-i răspunde nimeni la întrebări. Traian le propune să ia împreună un taxi până la vila lui George. Gabi, ignorată de colegii fițoși ai fratelui său, o ia repede înainte, pe lângă gară, și se așază îmbufnată pe bancheta din spate a primului taxi pe care îl vede liber. Lângă ea urcă imediat și Alexandra. Gabi se abține cu greu să nu facă o scenă. Dacă e posibil așa ceva! Avea un întreg repertoriu pregătit. Șoferul le pune valizele în portbagaj și revine frecându-și mâinile.

Traian, în dreapta taximetristului, spune adresa:

-        Pe Aosta, numărul 52, vă rog!

Șoferul, un bărbat cu mustață și ochelari aurii, începe:

-        Aaa, mergeți la domnu’ George! Distracție plăcută s-aveți! E frumos la noi, și toamna, și vara, e mereu turiști. Domnu’ George, mare om! Îl duc mereu și la gară, și la Brașov, când mai avea nevoie, până să bage ăștia șantieru’. Acu, trenu’ e baza. Bine că a băgat ăștia mai multe trenuri, lumea tre’ s-ajungă, nu? Și avem și noi treabă, nu? Hehehehe!

Nu-l deranjează că toți trei sunt muți, își duce monologul mai departe.

-        Păcat, păcat!... Păcat că durează așa de mult. Parcă nu se mai termină, domne, șantieru’ ăsta. O viață de om le-a luat să-l înceapă, acu l-or termina când ajungem noi oale și ulcele! Greu! Și ați venit cu Bucureștiul ăsta de nouă patrușcinci?

-        Da, da, cu ăsta, trebuie să-i răspundă Traian.

-        Aoleu, ați fost în tren cu garda, cu ăia cu drogurile? se bucură taximetristul că va afla direct de la martori ce auzise mai devreme la știri.

-        Ce droguri? întreabă Traian care uitase ce pățise în vagon, pentru că acum era lovit de vestea că nu va fi singur cu George.

-        I-a prins agenții pă unii cu droguri și a oprit trenu’ din mers. Io cre’ c-a fost pont. S-a spart unu’ mai mic și i-a turnat pă capi. Cică avea ăștia și-n betoniere, ai dreacu’, și le dădea la dilări pă tren. Scandal mare!  A zis ăștia acuma la fix.

-        Posibil, posibil! zice Traian plictisit. S-a tras un semnal de alarmă, dar noi am crezut că a uitat cineva să coboare.

-        Cum să uite, domne, să coboare? Ce e asta, cum adică? Și pe unde să o ia? Prin noroi, pe lângă șină? gesticulează taximetristul și se uită pe furiș la Traian, ca un om care nu vrea să fie tras pe sfoară de unul mai puțin informat decât el.

Gabi nu se poate abține să nu râdă. Paratrăsnetul cu drogurile a picat numai bine după veștile din gară. Cineva acolo sus o anestezia.

-        Ia uite, iese fum! Vă așteaptă domnu George cu ceva bun! Un grătar! Cât a construit aicea cu italienii, tot într-o tarantelă o ținea, băga chefuri, da’ băga și cărămizi! Da, asta e viața! Mi-a zis fii-mea că a scris domnu George zece cărți, e adevărat, nu? Ce om! Ce viață! Haideți, o zi bună să aveți!

Traian plătește, mulțumit că scapă în sfârșit din mașină. Toți trei coboară grăbiți.

Drumul până aici fusese partea cea mai ușoară a zilei. George își merita deja pe deplin, chiar și numai după scenele de până acum, titlul de maestru: tăcuse, ținuse secretul, ascunsese surpriza și știuse, pentru că îi cunoaștea atât de bine, să îi facă și pe ei să tacă.

În curtea vilei și apoi în casă prima intră Gabi. După ea, mută, Alexandra. Traian duce toate bagajele în curte și rămâne să se mai învârtă un pic la aer. În geamul unei uși laterale a vilei, Traian vede că e palid și că în privirea verde i-a coborât o brumă de tristețe. Își atinge nasul ascuțit cu degetele înghețate, își strânge pe umărul drept părul lung și se întoarce să mai dea o roată prin curte.

La parter, în livingul unit cu bucătăria, e plăcut de cald, se aude jazz american și lumina care intră pe cele două ferestre mari pare de ajuns. George le zâmbește de lângă aragaz. Poartă șorț și le salută cu mâna fluturând. Alexandra aruncă o privire în încăperea unde a intrat astăzi pentru prima dată. O canapea, două fotolii și două măsuțe de cafea stau aranjate în dreapta. Un hol mic și întunecat prelungește culoarul dintre bucătărie și primul fotoliu.

Gabi merge direct la George și îl îmbrățișează.

-        La mulți ani! Să trăiești! Și merci de surpriză, ce să spun!

George o ignoră, merge spre Alexandra care își scoate ochelarii de soare. George o ține strâns în brațe, cu ochii închiși în părul ei.

-        Bine ați venit! Să vă scoateți pardesiele!

-        George! Serios! Gabi se simte ca în prima ei zi într-o cancelarie, când nu îi răspunsese nimeni când întrebase unde e biroul doamnei directoare.

Alexandra își scoate eșarfa și pardesiul, caută din priviri cuierul unde le pune, lângă geantă. Gabi deschide un dulap-dressing de pe hol, își scoate pardesiul, își dă jos geanta de unde ia o trusă de machiaj și trântește ușa dressingului. Fularul de la Traian îl are încă la gât, desfăcut lejer. Intră în baie. Oglinda bine luminată îi arată cum a ajuns în dimineața asta de pe drum: șuvițele roșcate în părul scurt, blond închis, erau încă bine așezate, deși aranjate cu peria, în grabă, acum două ore. Îi lipseau rimelul și pata de culoare a rujului. Le alege acum - pe cel negru, clasic, potrivit și pentru ochii ei căprui, și rujul cacao cu lapte, cum reboteza ea toate culorile din trusă: miere, piersică, fragă, alună, zmeură, cacao cu lapte.

George pune cafeaua neagră în patru cești, aduce tava cu ceștile și zahărul brun în living, scade volumul muzicii din telecomanda de pe ceas. Alexandra se așază pe fotoliu, cu spatele la bucătărie, mai aproape de ușă. 

Traian intră tăcut, se uită cu reproș la George care așeza tava, dar care l-a auzit, iar privirea nici nu trebuia să i-o vadă, știa cum trebuie să fie acum. Traian aduce în hol bagajele din curte, să scape de grijă. Gabi revine în living, se așază pe canapea ca la teatru când aștepți să se stingă luminile în sală. Traian decide să aleagă, între fotoliul liber și locul de lângă Gabi, să se așeze pe canapea. George își scoate șorțul, îl lasă în bucătărie, vine în living și se așază ultimul, pe al doilea fotoliu, față în față cu Alexandra.

Se aude un bipăit. George se uită la ceas și își citește mesajul în tăcere.

Traian se ridică de pe canapea, merge spre hol, intră în baie.

-        George, eu te înțeleg până la un punct. Îmi spui și mie ce se întâmplă? Sunt colegii tăi de la Uniune? M-ai chemat că ai ceva de rezolvat, urgent. Pe bune! nu mai rezistă Gabi.

-        Eu nu sunt de la Uniunea Scriitorilor, doamnă! Am venit să-i spun La mulți ani lui George, spune calmă Alexandra și ia o ceașcă de cafea.

Traian revine în living. O întreabă din priviri pe Gabi dacă vrea cafea, ea face semn din cap că da, Traian o servește, ia și el o ceașcă și se așază pe canapea.

George termină de citit mesajul, așteaptând să-și încheie Traian foiala.

-        Da... Mulțumesc că ați venit.

-        Ah, prăjiturile! Scuze, scuze, am de scos prăjiturile din valiză, exclamă Gabi.

Se ridică, își desface trolerul și se ocupă în bucătărie cu așezatul prăjiturilor din cutie pe platouri.

-        Mereu a fost atentă la micile detalii și are și atenție distributivă. Un excelent pedagog. Alexandra, ea este Gabi, sora mea mai mică. Gabi, ai călătorit de la București cu prietena mea, Alexandra. Iar Traian este iubitul meu. Bine ați venit chez Georges! Fac 50 de ani și poimâine plec definitiv în Cuba.

Trăsnet după trăsnet, furtuna fără ploaie, o salvează pe Gabi un nou anestezic, acum sub formă de versuri din și uitase ce carte. Gabi înțepenise cu spatele la living. Se întoarce, vine repede și se oprește buimacă în fața lui George. Își dă seama că poartă încă fularul de la Traian. Și-l scoate și îl aruncă spre canapea, dar fularul, mai ușor decât și-l imaginase Gabi ca recuzită dramatică, alunecă ridicol pe jos și asta o salvează iar.

Alexandra se uită pe rând la cei doi invitați, cu ceașca suspendată în aer. Se ridică și o așază pe masa de lângă ea.

-        Sunt George, fac 50 de ani și nu sunt alcoolic! Bravo, George! Ăsta era jocul? Și camera ascunsă unde e? îi strigă Alexandra.

-        Cum iubitul tău, George? Ce Cuba? Plecați împreună? șoptește fără aer Gabi.

-        Dacă vă calmați, dacă vă calmați, vă rog! Stăm de vorbă, asta e tot ce..., încearcă George să țină în frâu lucrurile, pentru moment.

-        Tot ce ce? Tot ce ce, George? De când durează comedia asta? Îți bați joc de mine? Cine sunt oamenii ăștia? se dezlănțuie Gabi.

-        Am vrut să vă cunoașteți. Azi, și îi răspunde lui Gabi, nu acum 20 de ani sau acum trei ani. Nici eu nu mă cunoașteam acum 20 de ani.

-        Ăsta e egoism! Și ce vrei de la mine? De la noi? Vrei să facem noi ordine în ce ai ținut tu încurcat toată viața?

-        Nu am vrut să încurc pe nimeni. Nu știam că voi ajunge aici. N-am făcut decât să…

-        Băiatul care l-a luat pe Nu în brațe! Asta ești! “Nu, n-am, nu știu!”, se schimonosește ironic sora lui.

George închide ochii strâns. Nu e nervos, doar vrea să-și amintească exact. Vrea să spună ce a pregătit, chiar dacă nu a prevăzut tot. Ca un copil lângă brad, nerăbdător să își primească darul de la Moș, zice poezia. Și pe nerăsuflate, se mai aruncă o dată în gol. 

-        N-am făcut decât să-i primesc în viața mea pe oamenii de care m-am îndrăgostit. N-am vrut să vă pierd. Pe niciunul. Am trăit cu voi de trei ori. Am avut trei vieți. Acum nu mi-a mai rămas niciuna aici. Și nu voiam să aflați din hârtii peste un an sau niciodată că ați făcut parte din tot ce-am avut eu pe lume.

-        Da, presa de scandal atât așteaptă! Să vadă bătaie pe avere și scrisori în casa celebrului…

George răsuflă ușurat că soră-sa a dezamorsat situația:

-        Mai ai timp să citești și presa de scandal?

Gabi dă din mâini a lehamite și ochii peste cap.

-        Draga mea, dacă tot ce vor scrie unii și alții asta va fi, că v-am înșelat, că mi-am făcut harem sau că m-am jucat cu mințile voastre, eu n-am cum să-i opresc. Și nici voi. Maurice pariază pe mișcarea asta de PR cu autoexilul în Cuba și nu mă mai pot întoarce. E aranjat totul acolo. Și traducerile, și promovarea, și turneele în Americi. Tot ce îmi mai pot dori acum e să vedeți în voi măcar a mia parte din ce am iubit eu. Și să nu mă condamnați. Nu, Gabi, nu e egoist ce vreau să fac. Egoist am fost în toți anii ăștia.

George nu se așteptase să sune așa cele trei părți ale discursului pe care îl pregătise pentru astăzi, de zeci de ori, în fața oglinzii. Cu tot cu întreruperile la care se gândise, dar nu le ghicise și cuvintele, credea că primele minute ale întâlnirii vor fi de ajuns să îi încapă veștile și explicațiile. Poate vor mai urma întrebări, George putea primi orice, pentru două zile chiar nu mai conta, poate vor fi și crize mai urâte, de nervi, cui nu-i plac lacrimile la despărțire, dar știa că tot ce avea la masă, în cramă și în curte, la fript, ce are pus la rece și pregătit pentru turnat în pahare le va lăsa tuturor gustul potrivit. Și înmormântările se încheie cu o masă bună, nu are rost să schimbi soluția vindecătoare când știi că a dat rezultate de sute de milioane de ori.

-        Măcar mie puteai să-mi spui. Eu nu ți-am ascuns niciodată nimic, știi tot despre mine, de la câți bani am, de câți bani am nevoie, până la mașina lu’ bărbată-miu. Fostu’, se împacă oftând Gabi, resemnată că în loc de comedia la care se așteptase, Mă duc la munte la ziua lu’ frate-miu, că are el o surpriză pentru mine, a primit o scenă tragică.

-        Am vrut să mai scriu un pic la fiecare poveste. Eram sigur că tu o să mă înțelegi prima. Doar suntem de-o mamă, îi zâmbește George, recunoscător că l-a prins de suflet și de data asta, chiar dacă el e fratele mai mare.

Alexandra își aduce aminte de ceva și nu vrea să plece fără răspunsuri, fără să îi reproșeze ce se amuțise atâția ani să nu-l deranjeze cu vreun apropo măcar. Dar acum, când
nu-l mai poate privi în ochi, când e hotărâtă să plece ea prima de data asta și când i-ar veni să îl strângă de gât, chiar în prezența celorlalți doi, nu poate decât să se înroșească într-un strigăt:

-        Erai gay și când am fost noi în Canada? Deci atunci cu Pierre chiar te-ai sărutat? Nu era nebună nevastă-sa? Ah, George! Ăsta nu e joc, e Truman show cu sadici! Știți ce mesaj mi-a trimis prietenul nostru, fratele vostru, doamnă, când eram în tren? Și să vorbești despre bani, mai ales în public, e vulgar, doamna profesoară!

Alexandra se duce spre cuier și își scoate telefonul din geantă.

-        Pierre, Canada? Nice. Adică joli joli, pardon. Unde ați fost, doamnă? Asta e mai tare ca toate, se joacă Traian de-a indiferentul. Nu e surprins de ce a auzit, e dezgustat de indiscreția acestei Alexandra.

Traian strânge calm fularul aruncat de Gabi. Îl miroase și îl duce la cuier.

Alexandra citește cu voce tare un mesaj din telefonul ei:

Cei doi de lângă tine vin tot la mine la Sinaia. Te rog, acceptă jocul meu. Nu le spune nimic până nu coborâți. Anunță-i atunci că eu te-am invitat. Te aștept! Și nu asta e surpriza.

Gabi se prăbușește pe canapea.

-        E trecut de 10, deci barul s-a deschis, eu dacă nu încep să beau simt că va fi rău. Nu, nu, nu, că mie începe să-mi placă. Mai vine cineva chez Georges? se trezește Traian.

-        Eu nu mai aștept pe nimeni. Dar vreau să vină unul dintre voi cu mine la Paris. Zborul la Havana e cu o escală de 18 ore în Paris. Până duminică dimineață trebuie să știm, ca să iau bilete și tot restul.

Ultimul glonte l-a tras cu ochii deschiși, uitase că trebuia să fie în prima parte.

-        Bună idee! Șampanie deci! Hai că începe bine petrecerea! Doamnelor, vă servesc? George, șampaniile sunt la rece tot acolo, da?

Traian se duce în bucătărie, deschide un dulap frigorific unde sunt mai multe sticle de șampanie și vin alb. Deschide o sticlă de șampanie. Umple patru pahare, pe unul îl dă peste cap, îl umple din nou.

Alexandra nu vrea să regrete nimic la plecare și nici să rămână cu bagajul plin:

-        Surpriza! Hmmm… Ți-era frică să nu mă agăț de tine, că îți cer să rămâi sau ce? Nu-s imbecilă, George! Mamanul tău trebuie să fi știut, i-am fost studenta cea mai bună. Șefă de promoție! Putea să-ți dea o fișă corectă despre mine când a fost de acord să ne logodim.

Gabi nu se mai miră de nimic, dacă ar auzi-o pe Alexandra că era trei mâini și patru picioare nu i s-ar părea nenatural:

-        Ați fost studenta mamei, la Medicină? I-auzi, nu știam că mama își alesese nora din amfiteatru. Iartă-mă, Traiane! Dar voi când ați fost împreună? Georges scriitorul nu mă mir că n-a scos o vorbă, și dacă v-ați și despărțit certați, ăsta nu suflă nimic despre dușmani. Mormânt!

-        Nu suntem dușmani, Gabi. Alexandra îmi…., răspunde calm George.

-        Nu, nu suntem dușmani. Tinere, șampania aia…? Alexandra îl întrerupe pentru că nici ei nu-i mai pasă acum de nimic. George și cu mine mergem la Roma și la Londra de câteva ori pe an. De cuibușorul din Sinaia nu știam nimic. Un șofer agramat de pe Valea Prahovei știe mai multe despre imobiliarele scriitorului George Nemeș decât logodnica lui din studenție. Ești un monstru, George! Mă bucur că ne despărțim. Da, a fost o adevărată surpriză! se îndreaptă Alexandra, spumegând, spre ușă.

Traian pune paharele cu șampanie pe o măsuță din living.

-        Dar unde plecați, doamnă? Ce despărțire? Nu tragem la sorți Parisul? Ia uitați, șampanie! Francezii spun că e singura băutură alcoolică pe care o poți consuma dimineața. Ia uitați cum intră! râde Traian și bea un pahar de șampanie. E al doilea. Trebuia să testez temperatura. Și nici n-am mâncat. Chiar, George, ce ne dai bun? Te ajut cu ceva? Hai! Hai că văd că avem de povestit!

-        Tinere, agitația asta de Cage aux folles este dezgustătoare! Nu vezi penibilul situației? Am fost marionetele marelui artist!, aruncă Alexandra.

Dar abia o aștepta Traian la fileu, o prinde și-i dă cu glas tare:

-        Cage aux … pardon? Aaaa, ăla cu familia de homosexuali… Colivia cu nebune! Homofobii ușoare, doamnă, am antrenament. Sunt barman în București de șapte ani,
le-am auzit pe toate. Și Coliviile alea, așa cu nebune, chiar sunt filme excelente. Mie remake-ul american mi-a plăcut mai mult. Lui George îi place originalul franțuzesc. Aaa! Traian țipă imitând exclamația personajului Albert jucat de Nathan Lane în The Birdcage și se amuză singur de înalta atinsă.

Gabi le citește tuturor de pe telefonul ei:

-        Să vedeți ce aflăm de pe marea internetului. Duminică, 3 octombrie, zbor București – Havana, plecare ora 14.20, cursă Air France. Escală la Paris Charles de Gaulle. Cine merge cu tine? Cine merge cu tine, George? Ce facem, suntem în Regele Lear? Nu știu ce fel de Balanță ești tu și nu știu ce planete ai în Leu, dar ești de un egoism feroce, de rege al regilor savanelor. Din Charles de Gaulle în oraș, trenul ajunge la Gare du Nord. Ca să vezi, nu scapi de șabloane! După Trilogia europeană. Trilogia americană. Trilogia asiatică, văd că ai vrut să scrii și trilogia gărilor.

Alexandra începe să se îmbrace. George se apropie de ea și îi vorbește de aproape, în șoaptă.

Traian, deja după două pahare băute repede și pe nemâncate, adună încet, una câte una, ceștile și farfuriile de cafea și explică înțelept, mândru de raționament:

-        Dacă ia un taxi…. nu mai ajunge la Gare du Nord!

Gabi se duce în bucătărie. Din frigider scoate carnea de pui pusă la macerat, caută o tavă, așază  carnea de friptură în tavă, ajutată de Traian, dă drumul la cuptor și trebăluiește în timp ce i se confesează lui Traian, noul ei prieten cu care speră să treacă mai ușor peste acest sfârșit de săptămână.

-        Nu suntem total deplasați dacă vrem mâncăm ceva, nu? Eu una simt că îmi plesnește capul. Alexandra, lecția ta despre maniere a fost scăpată la nervi, te înțeleg, am și eu clase pline de adolescente. Cu George nu doar că vorbeam despre bani, și în public, și în nepublic. George mi-a trimis bani și mi-a dat să mănânc ani de zile. Da, da… Când m-a sunat acum 20 de ani, că murise mama, am crezut că Dumnezeu mi-a deschis o sută de ferestre, după ce mi-a trântit o ușă. Știi, Traiane, eram în Constanța, la tata, abia mă măritasem. Și frate-miu, de la București, nu-l mai văzusem din clasa a VIII-a….

-        Mmm, dar ce miroase? George, e…nu, nu-mi spune! Ai pus rațe la proțap …? o întrerupe Traian amețit. Le-ai pus în bucătăria de vară, nu? Sau unde, în curte? Hmmm! Great! Da, Gabi, așa! Deci te-a chemat când mama voastră…Dar voi de ce nu vorbeați?

Un bingănit de mesaj telefonic se aude și George se uită la ceas, își citește mesajul în tăcere.

Gabi spală o farfurie și îi răspunde lui Traian:

-        La 14 ani am fugit la tata, la Constanța. Mă certam cu…. tatăl lui George mereu. Și când mi-am luat buletinul, nu știu cât de mare și deșteaptă mă credeam eu, am fugit la tata. Am fost greșeala pentru care tata de la București îmi scoatea ochii cu mărinimia lui. De asta bănuiesc eu că a și iertat-o pe mama, ca să aibă cu ce s-o șantajeze toată viața. “Ți-am crescut copilul!” A venit atunci mama după mine, m-a adus înapoi, dar mai rău am făcut. Am rămas repetentă și, cu chiu, cu vai, cu mari intervenții ale doamnei profesor doctor de la Medicină, m-au mutat la o școală în Constanța. La tata îmi plăcea. Pictori, distracție, nu meditații la franceză și la matematică, așa cum aveam în București. Am făcut liceul, am intrat și la facultate…. Când mă săturam de fumul de țigară de la tata, fugeam la mama la București. O zi. O vedeam, ne certam, mă întorceam la tata. De țigările alea mi-a fost scârbă toată viața. Și toți fumați. Mai, știi, George, cum te-ai hotărât tu să te lași de fumat, la moartea mamei?  

George o conduce pe Alexandra înapoi în living și îi răspunde lui Gabi:

-        Din spaime vin cele mai bune decizii. Să nu le văd, să nu le miros. Sunt mai bine de 20 de ani de la ultima țigară. Maurice mi-a scris iar că de luni casa din Havana e închiriată. Întâlnirile cu trupa de traducători și agenți se vor ține numai acolo.

-        De ce Cuba? întreabă senin Traian, cu mâna în șold.

George îi citește starea și îi răspunde pe limba lui:

-        Coreea de Nord era prea politică, prea ostentativă și nici nu mă reprezintă. Dar salsa de la sud de Florida…

-        Iar de Irak nici nu putea fi vorba! completează vesel Traian. Voi și obsesiile voastre! Fără PR și lobby nu poți? Să scrii? Scrisul nu ține de geografie. Îți trebuie o idee și un creion. Sau un calculator, o mașină de scris, poftim!

-        Nu despre scris e vorba. Ci despre recunoașterea scrisului. Un manuscris nepublicat nu există, e mort, și autorul lui parcă nici nu l-a scris. Ție ce-ți vine în cap când spui Cel mai bun scriitor?

-        Tu! răspunde prompt Traian și îi trimite un sărut din buzele țuguiate.

-        Nu…serios, așteaptă George răspunsul.

-        Ăăăă … Premiul Nobel? spune Traian ca la școală, mai încercând o variantă.

-        Ai văzut? Mulțumesc, se apleacă George ca la sfârșitul unei pledoarii simple.

Traian iese din bucătărie.

-        Adică ce spui, George, că înainte de Nobel nu a existat literatură? Și cine nu l-a luat a produs maculatură, nu artă? vrea Gabi să intervină.

-        Ah, eram sigur că profesoara noastră se va activa în apărarea poeților de curte! Nu, Gabi, e vorba de durate lungi, de valoare și de timpul creatorului într-o…, apucă George să spună.

-        Și de istoria mentalităților și de ciocnirea civilizațiilor! îl întrerupe și Gabi, din nou. Mă omori cu egoismul ăsta scriitoricesc! Alergi ca o divă spre paparazzi, moartă de supărare când nu mai scrie nicăieri despre ea. Fug să mă autoexilez în Cuba, dar
băgați-mă în seamă! Ești Lasă-mă-mi place, asta ești!

-        Rețetele de publicitate sunt vechi de când lumea, nu se mai poate inventa altceva! se amuză George liniștit.

Traian se întoarce, își pune un șorț de bucătărie în culori vii, iar Alexandra îl remarcă.

-        Impotență, George? Mie îmi jucai cartea cu impotența de la medicamente? M-ai mințit cât? Patru ani? Trei ani? Alexandra vorbește de parcă a băut cel mai mult dintre toți, deși nici nu se atinsese de pahar. Altceva o făcea pe ea să fie așa și Traian descoperea tot mai scârbit ce putea să toarne pe gură doamna cu mutrița asta cuminte.

Gabi începe să râdă pe înfundate. Gustă dintr-un platou din frigider, își ia un pahar de șampanie și se bucură de moment, așteaptă de la Traian torentul care plutea în aer.

-        Trei ani. Ăăă, da, trei ani i-am gătit, Îi găteam în fiecare seară. Din mansarda de chiriaș
i-am coborât în pat. Și mi-a prins gustul. Înțelegi asta? Știi cât era de singur? După ce pleca toată gașca lui de scriitori, îi cădeau cearcănele în gură de tristețe. Nici nu l-am atins la început. Eu puneam masa, vorbeam și el mă asculta cu ochii pierduți. Credeam că e drogat, până l-am cunoscut mai bine. Da, voi vă știți de mult. Foarte bine! Și eu ce vină am? Că am apărut când tu erai veterană? Scuză-mă, în fine, veterană în viața lui. Nu l-am hipnotizat și el nu m-a sedus. Îl iubesc. Și pe tine, știi… Traian se îneacă, dar își reia repede suflul, și pe tine nu te oprește nimeni să îl iubești. Nu-ți anulez dragostea ta cu vechime. E atâta loc de dragoste pe lumea asta! Timp să ai. Și să îi prinzi firul de la un capăt. Că pe urmă doar îl urmezi. Și Salieri apăruse pe lume înaintea lui Mozart. Și desenele din peșteri au fost primele, înainte de Rembrandt și Dali. Da? Aaa, chiar. La mulți ani, George! Cadoul! Și tu, Alexandra, vrei sa te duci la Paris, duminică? Te rog! 

Traian merge la rucsac și scoate pachetul subțire și dreptunghiular. I-l dă lui George care desface din ambalaj un desen. E un portret al lui.

-        Noaptea te desenam din memorie. E prima mea operă. Să-ți amintești de mine! ține Traian un discurs pe care Gabi îl simte scris și repetat ca un final de compunere.

-        Când ți-au căzut toate din brațe în tren, îmi venea să-ți zic Domnul Goe, de zăpăcit ce erai și cu trei doamne pe lângă tine. Dar văd că tragi spre cetățeanul turmentat, îl ia Gabi de-o aripă pe Traian. Hai, vrei o cafea? Mai ușor cu șampania, mănâncă ceva, vrei niște brânză? Niște pateuri de casă?

-        O să ne așezăm imediat să mâncăm! îi liniștește George. E aproape prânzul, spune după ce se uită la ceas.

-        Ai trăit, văd, și trilogia adreselor, George. Cu mine te întâlneai direct la aeroport sau veneai să mă iei de la farmacie să mergem la mine, la Sinaia regină era soră-ta și iubirea ți-o trăiai în vila lui maman… “Plec să scriu, plec să nu mai știu”, îl imită Alexandra, gros și ironic. Acum știu! Așa cum știam că dintre picioarele maică-tii n-ai ieșit niciodată, de asta nici n-ai rezistat în Canada. Te sufocai fără ea. Și ea abia aștepta să te sufoce cu reproșuri că ai fi abandonat-o pentru mine.

-        Ce imagine plastică, doamnă! Se vede c-ați iubit un scriitor! Traiane, rațele alea mai au mult? ridică Gabi tonul.

-        Cred că vor fi gata înainte de puiul la cuptor, răspunde Traian, amabil ca un ajutor de bucătar.

-        O să fiu vulgară, o să vorbesc despre bani. Auzi, George, vei mai veni în țară incognito, să nu afle comitetul Nobel? Adică tu ce ai de gând cu casa mamei și cu locul ăsta? Aaaaa. Le-ai vândut. Asta era. Sunt ultima oară aici. Mă iei cu exilul să îmi spui că…, face Gabi ochii mari, lovită de un nou trăsnet.

-        E și asta pusă la punct. Mâine vine notărița mea, madam Popescu, o știți, aduce tot, semnăm tot. Îmi puteți spune cine merge la Paris și după aceea. Altfel vorbește omul cu o sută de dolari în buzunar! le mai aplică George o lovitură. Asta fusese improvizată, ar fi vrut să discute despre case și bani doar mâine dimineață.

-        Aaaa, bancul meu preferat! Merci de referință, mon frère! joacă soră-sa pe cartea servită, din nou, de George.

Traian se leagănă spre Gabi și îi face semn că vrea să o întrebe ceva doar pe ea.

-        Noi ieșim puțin să vedem ce fac rațele alea în proțap, anunță Gabi spre living unde Alexandra își bâțâia nervoasă un picior, așezată în fotoliu.

Gabi nu știa ce i-a promis George Alexandrei, de a convins-o să nu mai plece, dar când a văzut-o așa, o străină într-o casă, fără un drum de apucat, o cuprinse o milă de soră pentru femeia asta. Să îl aștepți și să-l suporți pe unul ca George, mereu mut și plecat… o fi viața ei așa de amară că numai telefonul de la George îi mai aduce o bucurie? Gabi voia să îi spună și ea, ca Traian, să se ducă la Paris cu George, dar o aștepta să o roage, știa că își va călca pe mândrie și îi va cere să o lase pe ea în ultima lui noapte europeană. Gabi mai știa și cum o să îi răspundă. În clipa asta ar fi vrut să o sărute pe păr, ca pe cea mai bună elevă când plânge de ciudă că a luat 7, supărată nu pe profesoară, ci pe propriile ei greșeli.

La proțapul din curtea din spate, două rațe se rumeneau, puse cum trebuie încă de dimineață. În ceaunul de lângă foișorul închis, unul dintre birourile de scris ale lui George, legumele fierbeau încet și aburit în vin și bulion. Mirosul dulce îi schimbă imediat lui Gabi dispoziția și i se făcu și mai foame.

-        Da, Traiane, ce e? Ce s-a mai întâmplat? Tu unde vrei să pleci? Ce voiai să îmi spui?

-        Gabi, uite, eu, scuză-mă, poate am băut mai mult acuma… Eu nu sunt așa… deci… ce voiam eu să te întreb…până la urmă… că pe George cum l-aș întreba. Nu pot.

-        O să plecați împreună? Te duci cu el? vru Gabi să îi curme suferința.

-        Nuuu, nu e asta… Nu știu, o să mă gândesc. Crezi că el o să poa’ să trăiască fără mine? se înnegură Traian. Nu, altceva voiam eu...

Pe Gabi o înduioșă tristețea sinceră a băiatului. N-a mai trăit despărțiri, dar va supraviețui, speră ea. Dacă n-a învățat și el până acum că artistul nu are viață personală… viața lui personală e praf și pulbere, i se rostogoliră automat lui Gabi versurile în minte. Ăsta mic n-o fi făcut suficientă poezie la școală.

-        Da, Traiane, despre ce? Canada? Nu, nu știam. Eu nu l-am văzut zece ani, cât a fost student și până a murit mama. Și am avut destule de făcut și de vorbit, în rarele dăți când apucam să stau cu el la taclale. Dar știi cum e George, scrisul, cărțile, nu ți se deschide așa, ca la piață. Habar n-am, dar toți avem secrete. Sau uităm că avem. E mai sănătos.

-        Of, Gabi… dar cu Alexandra, că ea zice că de trei ani…Vreau să spun… Minte ea acuma, că e geloasă? Adică un bărbat și o femeie în pat…

Gabi se simte dintr-o dată ca la orele pe care trebuia să le supravegheze lângă doctorița care venea la școală o dată pe lună. Oftează când pricepe ce îl frământa pe Traian.

-         Câți ani ai?

-        25, fac 26 peste patru luni.

-        Mulți înainte, să fii sănătos! Ai fost vreodată cu o femeie?

-        Nu, Gabi.

-        Ți-ai dorit?

-        Cum să îmi doresc? Mi-a fost ok de la primul iubit și n-am mai căutat altceva. A vrut o doamnă care mă picta să mă ia acasă, dar n-am vrut să mă complic.

-        Te luase deja George acasă!

-        Aaa, nu, asta era înainte de George. Am fost model puțin timp, câștigam mai bine în bar. Și era și mai fun.

-        Bine, fii atent. Nu știu cum e la voi, că sincer nu mi-am pus problema și nici filmele cu gay nu le-am studiat. Dar. Dar… Când el e, of, mamă, cu ce-am greșit, cum dracu’
să-ți spun … când el nu s-a excitat, nu are satisfacție, nu e… pricepi? Eeee, o poate totuși satisface pe ea. Da, Traiane? Cu alte părți ale corpului…

-        Haida! Ok, merci, gata! Scuze, sunt un bou, am înțeles.

-        Pe asta o cred că a turbat, mă mir că nu te-a scuipat! Ar fi vrut să se simtă și ea femeie și acum a priceput de ce ăsta nu mai voia nimic de la ea.

-        Cântau unii într-o noapte Cât ai degete și limbă

-        Gata, gata, oprește-te, că îl facem de râs pe domnu’ George în Sinaia! După tarantelă, îi mai stricăm și noi firma! îl potoli Gabi. Hai să aducem tăvi și să luăm astea.

-        Ăăă, măi, să știi, eu am văzut încă din tren. Că tu... că erai... Tu ești ca... adică semănați. Clar!

-        Da, Traiane, semănăm, da, așa e, știai și tu, știa și femeia asta, știa și el. Numai eu am aflat ultima cine-i criminalul. Hai, hai odată, că mi-e frig și
mi-e foame!

Lui George îi plăcea să gătească, să pună masa și să primească oaspeți. Nimeni nu l-a întrebat niciodată de ce nu își angajează bucătăreasă ori de ce nu comandă mâncare. Cum să pomenești de așa ceva în casa scriitorului George Nemeș? Trilogiile lui continentale, multipremiate în toată lumea de atâția ani, aveau în a doua jumătate a ultimei cărți din serie, de fiecare dată, rețete tradiționale din Europa, America și Asia.

După-amiaza de vineri, 1 octombrie, nu a fost mai prejos de prânzurile, ospețele, revelioanele și lansările unde se mânca bine și se bea și mai bine, dacă invitația venea de la George. Nici de vase nu lăsa pe nimeni să se apropie, era distracția lui de a doua zi, când el era cel mai puțin mahmur, pentru că nu bea decât în primele două ore ale petrecerii.

Gabi tăia cu cuțitul o bucată mare de prăjitură și jumătate o așeza pe o farfurie pentru Traian, care picotea cu telefonul în mână, pe canapea. Nu se trezise din beție, se făcuse mai rău toată ziua, dar nimeni nu l-a oprit. În fond, urmau să doarmă în curând, nu era niciun pericol. Deodată, în casă se auzi bingbalangul soneriei de la poartă.

-        Domnu’ George, vă caută presa! îl anunță Gabi pe George care venea din curtea din spate.

-        Ei, na, nu cred, stai tu calmă, s-au învățat ei, știu! o liniștește George.

-        Poate s-a scurs pe surse că ne păsăriți! mai riscă Gabi o glumă, știa că astea îl enervau rău.

George nu-i răspunde la tachinări, să nu o încurajeze. Deschide ușa și se duce spre poartă. Dincolo de gard, îl zărește în lumina galbenă a becurilor de pe stradă pe taximetristul lui, Viorel, cu o adolescentă alături.

Fata clipi des când văzu statura scriitorului în ușa casei. Părea mai înalt decât tatăl ei, avea părul cu unduirile pe care ea le văzuse în fotografiile lui Sadoveanu, de o culoare neștiută, cum e în portretele de la bibliotecă. Venea spre ea și zâmbea de parcă înțelegea tot ce e în jur.

-        Bună seara, domnu’ George! Nu v-am deranjat, nu? Am văzut lumină, începu șoferul.

-        Bună seara! Ce faceți, domnu’ Viorel? îl salută George.

-        Uitați, mi-a zis fii-mea că mă roagă mult să o aduc, deci, să vă ofere ceva de ziua dumneavoastră. E, nu? La mulți ani! Zi, tată!

-        Bună seara! La mulți ani, domnule Nemeș! Eu vă admir foarte mult și mi-a zis tata că sunteți azi aici și știam că e ziua dumneavoastră, zice repede fata.

-        Mulțumesc, mulțumesc…

-        Deci, domnu’ George, din partea noastră, o mică atenție, niște rachiu curat, făcut de mine în casă. Și asta mică… Zi, tată!

-        Eu nu știu, mă scuzați dacă îndrăznesc. Noi suntem un cerc de literatură și scoatem o revistă. Aș vrea să vedeți niște texte ale mele.

-        Dumneavoastră, domnișoară, sunteți un cerc de literatură? îi zâmbește George care vrea să o mai domolească.

-        Adică eu sunt și colegele mele suntem la un cerc, scriem și ne citim între noi. Și când
mi-a zis tata că sunteți aici…

-        Le aveți, domnișoară?

-        Da, le-am adus, spune fata și îi dă lui George, peste gard, o pungă în care atârnau greu niște foi nevăzute de hârtie.

-        Bine, domnișoară, am să le citesc. La ce școală sunteți?

-        La Liceul nr. 4 din Ploiești.

-        Bravo! Mulțumesc mult! Vă caut eu.

-        Da? Eu vă mulțumesc, domnule Nemeș! nu-i vine fetei să creadă.

-        Noapte bună!

-        Sănătate, domnu’ George! Să trăiți! zice Viorel și îi dă sticla mare cu rachiu.

George se întoarce în casă tremurând. Se strânge, se scutură de frig și își caută cana mare de cafea. Pune sticla de rachiu pe masa din bucătărie. Umple cana cu cafea, urcă pe scară, cu punga cu texte în brațe:

-        Noapte bună! Vorbim dimineață. Și lasă vasele, Culcați-vă și voi. Sau faceți ce vreți. Eu urc.

-        Bine, noapte bună! îi strigă Gabi.

Din curtea din spate, cu părul strâns în coc, tușind, intră în casă Alexandra. Îl vede pe George urcând și se duce spre living. Se așază pe canapea, lângă Traian. În cameră e puțină lumină, doar de la becul de pe hol și de la lampa de control de pe hota aragazului.

-        Gabi! șoptește Alexandra și își drege glasul.

-        Da, draga mea! aude răspunsul.

-        Aș vrea să plec eu cu el duminică. Te superi? Vă supărați? și se întoarce spre Traian.

Traian își desface brațele în semn de pace și indiferență. Clatină din cap și fredonează inventând o melodie cu I don’t care! Gabi vine din bucătărie, se apleacă spre Alexandra și o îmbrățișează.

-        Norocul tău e că luni la 7 trebuie să fiu la școală. Să îmi iei și mie un parfum! Care îți place ție! îi spune apoi Gabi împăcată.

Ar fi vrut să îi zică Să îmi trimiți și mie un parfum, dar nu voia să fie ea cea care rostește finalul.

Gabi a intrat într-un dormitor, în camera ei preferată de la parter. Mai avea câteva lucrări de corectat, nu voia să le lase pe sâmbătă, restul zilelor până luni nu aveau să fie nici ele ușoare, Slavă Domnului că trecuse cu bine peste cea de azi. Pastilele de la miezul nopții și le-a luat cu paharul de apă de lângă veioza aprinsă. Neapărat de ajuns la control. Iar! și-a dat o temă în gând. Dacă la viteza trenului mi s-a făcut rău, cam ce aș fi putut păți în avion? Se speria George degeaba și tocmai acum. Gabi își cerea socoteală și își răspundea singură, dar nici așa nu avea întotdeauna dreptate.

Lui Traian îi trecuse greața doar după a treia cafea, mâncase repede și vorbise întruna cu Gabi. Nimic nu avea gust, nici miros, abia aștepta să se termine ziua asta. Pe George nu putea să nu-l înțeleagă, știa cât costă scrisul pentru el, totul sau nimic, așa îi explicase scurt odată. Dacă vila din București i-o dă lui Gabi sau dacă ea, mai rău, o să vrea s-o vândă, o să trebuiască să se mute, bine că avea ceva rezerve. Nu asta îl durea, mai făcuse bagaje de atâtea ori. Dar mintea lui nu putea să pună în aceeași frază, și așa îi blocase toate simțurile, că pleacă George, că și el făcuse parte din costul scrisului și că îl va revedea doar o dată sau poate de două ori până la sfârșitul vieții. Întunericul din cameră nu-l ajuta să se limpezească și nopții de pe geam nu îi zărea nicio geană de lumină.

Alexandra respira încet, lângă Traian, cu ochii deschiși în gol. Îl mai iubesc? Chiar merită să îi dau această ultimă amintire? O să ajungă și asta un capitol în cărțile lui? El e politicos cu recuzita, dar o prețuiește? Mă va scrie la index, la litera A, și atât. Exact, da, e alegerea lui, e ultima lui amintire aici, nu-s ale mele! I-am făcut ultimul joc și atât! O să mă scuz duminică dimineață. Toată lumea va fi fericită. Am și eu dreptul la liniște. Ce mult mă bucur că am cunoscut-o pe soră-sa!

***

Petice de zăpadă albesc din loc în loc dealul chel din fața gării Sinaia. Trei taxiuri așteaptă călătorii, mai sus de trecerea de pietoni. În mașina încălzită ca pentru mijlocul lui ianuarie, Viorel ascultă radioul. Începe jurnalul:

-        Bună ziua! Urmează știrile orei 12”.

 

Cu o oră mai devreme și la 2.200 de kilometri spre apus, în camera lui de lucru, George scrie la laptop. Editura îi aștepta manuscrisul Memoriilor. George începuse cu ultimii ani și avea să încheie cu tinerețea.

La aniversarea aceea, ultima de acasă, a fost pentru prima dată când seara am citit altceva decât mesaje cu urări, cărora le răspundea și așa Maurice în săptămâna următoare și pe care le citeam doar ca să văd cine se grăbise în prima parte a zilei, cine lăsase la mulți ani-ul pentru prânz și cine își amintise cu puțin înainte de ora de culcare. Cei mai mulți, de vreo cinci ani, începuseră să îmi scrie seara, probabil după ce își plimbau câinele și după ce își puneau alarma pentru a doua zi, iar când cifra zilei urma să se schimbe, își dădeau seama că e întâi.

Când am deschis pachetul cu foile fetei, nu mă așteptam la nimic bun, așa cum mi se întâmpla întotdeauna cu manuscrisele acceptate în grabă, din curtoazie, în diferite împrejurări, peste tot. Nu am refuzat niciodată să citesc rândurile unui începător. Există un Dumnezeu al creatorilor, știu că îi datorez tot și când îmi trimite un semn îmi iau rolul în serios, îi devin complice și agent, ucenicul corector care răspunde la rugăciunea Ocrotește-mă, ajută-mă, arată-mi!

Textul era crud. Fata își descoperea speriată sensibilitatea la lucruri și oameni. Nimic de acolo nu promitea decât suferință dacă nu își tocea mai repede dinții de fierul ruginit cu care viața începuse s-o lovească. Dar era măcar scris îngrijit, corect gramatical, deci era și o elevă, cum se spunea pe vremuri, cu o rădăcină slavă de dorit uitată, silitoare.

I-am fost recunoscător că am putut să mă întorc, la 50 de ani, în mintea unui copil de 13 sau câți o fi avut atunci și după ce m-am oprit din ale mele, într-o dimineață, i-am trimis…”

 

Sub biroul la care scria George, pe parchet, de la scaun până la fereastră, Traian umpluse ca de obicei camera cu desene. Pe peretele din stânga stăteau atârnate primele lui patru gravuri. Nu fusese niciodată atât de fericit, îi spunea mereu lui George, anii lor parizieni erau parcă timpul pentru care se născuse.

Un audiobook, încă nedesfăcut, și o scrumieră plină așteaptau deja sfârșitul zilei pe măsuța de cafea.

 

Viorel dă mai tare radioul:

-        Scriitorul George Nemeș a lansat în streaming simultan mondial, dar și pe stația spațială internațională și pe modulul Gamma Lord de pe Marte, cea mai nouă operă a sa, Ultima trilogie. Cele trei romane sunt disponibile pe toate suporturile cunoscute. Este o premieră literară și multimedia ca scrierea să poată fi accesibilă pe hârtie și accesată ca ebook, hologramă Magnum, papermean și marcotron, dar și...”

Un bărbat urcă în taxi. Viorel aude pierdut o adresă și pornește din reflex:

-        Mare artist, domnu’ George! În toată lumea a umblat! Are vilă aici la noi, la Sinaia. Știți, nu? Mereu l-am dus când venea. Să scrie, așa zicea. Și fii-mea scrie. I-a trimis și domnu’ George, odată, la ea la școală, niște notițe, cu d-alea pă margine, frumos, peste ce scrisese ea. I-a dat fata să corecteze, știți? Și niște cărți în engleză și în franceză i-a trimis. A luat 10 la română numai când au desfăcut pachetul în cancelarie. Două zile
n-a mâncat atunci asta mică a mea, ce bucuroasă a fost! Ce… Daaa.. Oameni mari, nu…

Pe Viorel bărbatul din dreapta lui nu-l mai asculta de mult, era atent să nu rateze intrarea în parcarea hotelului unde venea pentru prima oară.

Taximetristul a rostit atunci o dorință, nescoasă de tot dintre buze și abia auzită și de el. La noapte era Revelionul pe stil vechi și în orice clipă se puteau întâmpla minuni, așa cum se aștepta în fiecare an:

-        Știți ce aș vrea eu? Să conduc măcar o dată până la Paris. Poate când s-o da drumu’ la autostradă.   


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce om ciudat ești dumneata!

1994, primăvară în București Leni ar fi făcut orice numai să nu ajungă devreme și să nu stea mult acasă. Acasă, un fel de a zice. Era nepoata din provincie, studentă în București, a unei mătuși mutate într-un cartier nou. De jur împrejurul blocului, încă șantier. Zloată și noroaie. Drum printre barăci, fără trotuar, de la metrou până la scara blocului. Apartamentul fără apă caldă, fără cablu și telefon nu era cel mai primitor loc pe care Leni și l-ar fi dorit seară de seară. La facultate primise temă de seminar să facă interviu cu un artist. Găsește tu în Bucureștiul ăsta mare un actor, un cântăreț, un cineva care să-i dea interviu unei studente, pentru ceva ce nu va apărea niciodată nicăieri. Dacă nu mințeai că e măcar pentru vreo revistuță de studenți, cine te băga în seamă? Leni citise în presă că la Național punea “ Steaua fără nume” Vasile Alexion. Regizor mare, cunoscut, făcuse și filme. El nu ar fi respins încercarea unei tinere debutante. Părea că știe cum merg lucrurile

Sănătoase cadre fixe - Master of None

Master of None - sezonul 3 Nu doar că l-am remarcat de la primele sezoane, dar datorită lui l-am descoperit pe Azis Ansari, comediantul din distribuția noului meu serial de viață nobilă, stand-up-ul. Sezonul 3 a fost filmat la început de 2021, întrerupte fiind filmările de cunoscutul 2020. Big Like! Pentru că de ce: - Folosește sănătoase cadre fixe. - A luat din 2020 fondul, nu forma; o să fac alergie la tsunami-ul (valul e luat) de filmulane și filmulețe despre izolare, pijamale, măști, conspirații, singurătate. Master of None - sezonul 3 , așa filmat în pandemie cum e el, ne scutește de aceste taguri teziste isterice. Filmul nu e știre.  - Un sezon fără strop de comedie a venit perfect după primele două, ca un pahar cu apă rece după un borcan de dulceață.  - Cum era aia despre Amintirile lui Creangă? Că descriu copilăria copilului universal? Aici, pentru că artă și nu mickey-mousing , e cu moartea și nașterea amorului universal. - Replica lui Moromete-Mălăele din Moromeții 2 "

Apetri. Bogdan Apetri. S-a schimbat tot

Miracol . 2021. Scenariul și regia - Bogdan George Apetri  Atenție, spoilere! *** Cazurile de crimă în care Mihaela Runceanu și Ioan Luchian Mihalea au murit, în noiembrie 1989, respectiv în noiembrie 1993, sunt pentru poliția noastră un fel de Revoluția din 89 (cazul Rîmaru ar fi un fel de Revoluția de la 1848). Îi urmărește, ne urmărește ce li s-a întâmplat celor doi cântăreți.  Cine trăia și asculta muzică în anii 80-90 a rămas cu veștile îngrozitoare în minte. Moartea lor, dar și felul în care au murit i-au rămas și lui BG Apetri întipărite în cap. Suntem din aceeași generație, deci înțeleg perfect de ce radioul din taxi și melodiile celor doi sau povestea despre Mihalea se adună și devin personaj în film. Spectatorul care recunoaște vocile și cântecele primește o mână de ajutor, subtilă, discretă, dar acolo, un bonus pentru noi cei din generația cu cheia la gât. Cine vrea să asculte melodia unde Mihaela și Ioan Luchian cântau dumnezeiește împreună o poate găsi  aici . (În mod secu