Treceți la conținutul principal

Open Mic

 

Leni scria vreo două-trei ore pe seară, când ajungea acasă. Zumzăiala de la serviciu și din metrou o oprea de la scris, pentru că mereu o distrăgea ceva. Nici de vorbit nu prea vorbea. Ar fi avut multe de spus, și din sufletul ei, și din ce citise, ori bârfe sau glume, dar nu apuca să vorbească. Era întreruptă întruna și de fiecare dată. Colegele ei practicau un bullying ca la carte. Doar o propoziție apuca să spună, că a doua se auzea suprapusă cu prima propoziție a altcuiva din jur. Vorbeau toți în același timp, tare, mult, repede, ca la o întrecere de debit verbal și cine vorbea ultimul, după ce toți ceilalți abandonau, întrerupți și neauziți, acela câștiga. Monologul. Nu atmosfera, Că atmosfera rămânea la fel, cețoasă, în ea pluteau frustarea vorbelor nerostite de cei timizi ori învinețiți bine în suflet și urechi de bobârnacele turuitoarelor maestre în bullying.

Așa că Leni scria pentru că nu apuca să vorbească. Nu o întrerupea nimeni când scria.

Bătuse în ultimii ani cluburile de stand-up comedy din București și se simțea ca la ea în bucătărie sau în dormitor. Totul curgea lejer, cuvintele erau inteligente, oamenii liberi. Leni își întâlnise acolo frații, partenerii neștiuți din altă lume. Îi părea rău, rău de tot că nu mersese mai de mult în locurile astea. Erau pline de oameni ca ea, cu umorul ei, observațiile ei, vedeau ce vedea și ea în jur, aveau cheful ei de trăncănit despre suferințe, camuflat în comic. Era o dimensiune paralelă în care, când intrase, descoperise cu bucurie și disperare gura de oxigen care o târa dintr-o săptămână în alta.

Aflase că există seri de Open Mic, adică microfonul și scena erau deschise oricui voia să urce și să spună cinci minute de material. Prin material se înțelegea, sau cel puțin așa își tradusese Leni, orice le ținea atenția trează celor din sală și, în mod ideal, într-o seară ideală, îi făcea să râdă și să aplaude. Leni vedea în asta o formă de terapie în care nu îi dai bani unui psiholog să te asculte, ci urci pe scenă și ești ascultat de mai mulți oameni. Dacă mai primești și aplauze, și mai iei și bani pentru asta, terapia clasică are de pierdut. S-ar dovedi că scena e mai bună decât canapeaua.

Leni s-a așezat și în seara asta la biroul unde își ținea laptopul și a început să recitească ce scrisese pentru un Open Mic posibil, dar improbabil, când și-ar face curaj să se înscrie:

Bună seara!

Cum v-a fost ziua? Zi de lucru? Sau zi liberă?

Clar nu e zi de muncă. Mieeercuri. Zi luuungă, de relaxaaaare.

De muncă ai Luni. Marți. Joi. Dă-i! Dă-i bătaie!

Mieeercuri...open mic, relaaaax.

Viiiineeeeeri, vine weeeekenduuuuul.

Sâââmbătă...mmm.

Dumiiiiinicăăăă. Lene, clar lene.

Zi luuungă, de relaxaaaare.

Și după o zi d-asta cu nume lung, ajungi la spital tot la ceva cu nume lung.

La secția de Osteeeeetrică și ginecologiiiiiie

Dermaaaaaatoooo-veneeeerice

Sau la Gaaaastro-eeeenterolooogiiiiie.

Astea numai după weekend.

Că dacă e joi, ai un RMN.

Vii, fată, joi la terasă?

Mă, nu pot, am un RMN.

Cu cât e numele mai lung, cu atât e relaxarea mai mare.

Pe boierie.

Numai boierii au nume d-astea:
Lungeaaaaaanu- Siseeeeeești.

Odobeșteaaaaaanu-Caaaaaapșa

Dobrogeaaaaaanu-Gheeeeerea

Moldoveeeeeaaaaanu-Costel.

Shoooooow la Sala Palaaaaaaatului.

Set la Cooooooomedy Ceeeeeeeellar.

Nuuu ... Open Mic sector 2

Mai am, mai am până la Sala Palatului.

Daaaaaciaaa  

Piața Romaaaaană

Calea Victoooooorieeeeeei

Cabinetul de Obsteeetrică - ginecologiiiiiiie

Ion Câmpineaaaanu

Și ăhăăăă, pe urmă Sala Palatului.

Ok, aici, după ce se termină aplauzele, o să zic de asemănarea dintre etapele din stand-up și etapele dintr-o relație.

„La prima întâlnire ești la open mic. Ți se dă o șansă. Li se mai dă și altora o șansă. Dacă îl faci pe celălalt să se simtă bine, treci în deschidere. Te ții de treabă, vii la timp, nu întârzii, nu te îmbeți sau nu faci urât la beție, ajungi cu timpul să câștigi bani, ajungi headliner. Cap de afiș. Și dacă te iubește, ajungi la casa ta cu el. Sau ea. Ai clubul tău. Îți spune doar pe numele mic. Te alintă. Te duce în city break la rudele din străinătate. Faci o carieră din munca ta, poate te vezi și la televizor. Nu te duci la alte case, să te simți bine acolo. Doar la un grătar, cu toții, sâmbăta. Și faci copii. Drăcea de copii. Îi aduci la open mic, îi crești și îi iei cu tine în vacanțe. Și cel mai mic și cel mai bun să rămână în casă, să aibă grijă de club.

Și o să mai trebuiească să lucrez la bucata despre bătaia ruptă din rai. „De ce am crezut noi întotdeauna că asta înseamnă că bătaia vine din rai, că e locul ei acolo? De ce n-am văzut că însăși bătaia era bătută. Că și bătaia striga Me too. E ruptă, săraca. Că nu zice Bătaia e sărutată în rai. Sau Bătaia e bine merci în rai”.


În seara în care Leni s-a hotărât să urce la Open Mic, a apucat să spună, că doar atât și-a mai adus aminte, patru minute de material, până la strada Câmpineanu și Sala Palatului. A încheiat cu salutul

Vă pup.

Tre’ să plec, fug!

Mâine am un EKG!

Și s-a dat jos, fără puls, fără să știe cum o cheamă, într-un fel de comă a începătorului. I se amestecau în cap două voci, Nu aș mai fi putut trăi dacă nu urcam acum să spun asta, mă sufocam, și alta care spunea Cum ai putut să faci așa ceva? Scena să știi că poate exista și fără tine!

N-a aplaudat nimeni. Doi au râs a Bine că a înțeles penibila asta să se dea jos și să plece.

Nu contează, am de unde să încep ceva pentru paginile mele, am ce scrie, a bolborosit Leni în cap.

Așa se consola antrenată pentru jumătățile pline ale paharelor, acum doar cele din metafora universală a optimismului.

Renunțase să mai abandoneze realitatea în beții lungi cu vin. Mai bine râzi de ea, o privești în ochi și o sfidezi că ești împăcat cu tine. Timpul pierdut în alcool este singurul care se întoarce, dar se întoarce în boală și desfigurare.

La ce bună o evadare de o noapte dacă dimineața vezi că ești tot închis, pe viață, condamnat definitiv? Nu mai bine iei realitatea de mână, te împrietenești cu ea, râdeți împreună și așa câștigă și ea un prieten, nu-i mai ești dușmanul care dă în ea violent, vomitiv, tumefiat, urlat, plâns? Nu mai bine faci mai frumoasă realitatea, ca să nu mai ai de ce să evadezi din ea? Dacă fugi, o lași și pe ea singură și tu tot singur te trezești.

Leni cunoscuse, în zeci de ani, oameni distruși de alcool. Cei mai mulți nu își dădeau seama că pierd felii groase de viață bună. Erau fericiți într-o amețeală egoistă perpetuă. Nu se vedeau din afară, vedeau doar ceața de cealaltă parte, a lor.

Ajunsese să fie atât de îndepărtată de orele și nopțile de alcool la care asistase și la care uneori participase inconștientă, încât de oamenii ăștia, care numai așa își împărțeau viața, bem, nu bem, ce bem, ce nu bem, îi era mai mult decât milă, îi vedea și într-un plonjeu vital (se temea să îl numească plonjeu moral, cine era ea, în fond?). Ea depășise. A trăit asta, a înțeles și a mers mai departe, ei aleseseră aceeași evadare prin staționare. Nu îi judeca, doar îi vedea. Și pe ea, cândva, o văzuse poate altcineva la fel.

Acum era fericită că a ales adevărul. Ochi în ochi cu viața, nu cu minciuna ei. Un pahar de șampanie de Revelion, un pahar de vin de Crăciun și altul de ziua de naștere - atât și nimic mai mult. Se împărtășea din realitate, pâine și vin din cuvinte și stări, din vorbe și emoții.

Nu ne vrea proști, nu ne vrea oi rătăcite, deși ne iubește oricum.

Mărturisirile de pe scenă erau adevărate propovăduiri ale iubirii, ale apropierii și ale binelui împreună. Preoții Râsului îl iubesc, îl mărturisesc și îl dau mai departe. Mulți nici nu știu că asta fac – ei duc Cuvântul, îl poartă, cred în el, apropie oamenii cu el și de el, iar asta e o formă aproape sacerdotală de a trăi. A iubi Râsul și a aduce oamenii împreună în numele Râsului erau, așa credea Leni, feluri sfinte de a trăi.

A mers mai departe în cluburi, să râdă și să fie împreună cu semenii ei. Artistul de pe scenă e ca un prunc de o zi ajuns în familia lui și care nu știe câtă iubire aduce și câtă iubire înseamnă. Așa și omul de la microfon. El există, are rostul lui și împărtășește credință, speranță și iubire, chiar și când nu știe.

Leni le înțelegea oamenilor acelora și dragul de pahar, așa își mai stingeau focul emoțiilor și pârjolirea dinăuntru a ceea ce încă nu se putea rosti. Cuvântul pe care nu îl găsești te arde cel mai mult.

Vor urma și zile senine.

Începe spectacolul.

Se aprinde lumina.

Bucurați-vă!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sănătoase cadre fixe - Master of None

Master of None - sezonul 3 Nu doar că l-am remarcat de la primele sezoane, dar datorită lui l-am descoperit pe Azis Ansari, comediantul din distribuția noului meu serial de viață nobilă, stand-up-ul. Sezonul 3 a fost filmat la început de 2021, întrerupte fiind filmările de cunoscutul 2020. Big Like! Pentru că de ce: - Folosește sănătoase cadre fixe. - A luat din 2020 fondul, nu forma; o să fac alergie la tsunami-ul (valul e luat) de filmulane și filmulețe despre izolare, pijamale, măști, conspirații, singurătate. Master of None - sezonul 3 , așa filmat în pandemie cum e el, ne scutește de aceste taguri teziste isterice. Filmul nu e știre.  - Un sezon fără strop de comedie a venit perfect după primele două, ca un pahar cu apă rece după un borcan de dulceață.  - Cum era aia despre Amintirile lui Creangă? Că descriu copilăria copilului universal? Aici, pentru că artă și nu mickey-mousing , e cu moartea și nașterea amorului universal. - Replica lui Moromete-Mălăele din Moromeții 2 "

Hic Sunt Leones

Aici sunt și mai mulți - da, aici. Înregistrări de pe vremea când, dragii mei, Sanyo al meu, aka Marcus, era de nădejde, dar filma fără sunet - să fii fost cca 2007.

Ce om ciudat ești dumneata!

1994, primăvară în București Leni ar fi făcut orice numai să nu ajungă devreme și să nu stea mult acasă. Acasă, un fel de a zice. Era nepoata din provincie, studentă în București, a unei mătuși mutate într-un cartier nou. De jur împrejurul blocului, încă șantier. Zloată și noroaie. Drum printre barăci, fără trotuar, de la metrou până la scara blocului. Apartamentul fără apă caldă, fără cablu și telefon nu era cel mai primitor loc pe care Leni și l-ar fi dorit seară de seară. La facultate primise temă de seminar să facă interviu cu un artist. Găsește tu în Bucureștiul ăsta mare un actor, un cântăreț, un cineva care să-i dea interviu unei studente, pentru ceva ce nu va apărea niciodată nicăieri. Dacă nu mințeai că e măcar pentru vreo revistuță de studenți, cine te băga în seamă? Leni citise în presă că la Național punea “ Steaua fără nume” Vasile Alexion. Regizor mare, cunoscut, făcuse și filme. El nu ar fi respins încercarea unei tinere debutante. Părea că știe cum merg lucrurile