Ori am văzut prea multe filme, ori e de la inteligența dată de Doamne-Doamne, ori scenariul a fost transparent, dar după 20 de minute știam și cine e al patrulea, adică primul, și cum se va încheia filmul. Hai să nu fie pe seama ultimelor două, hai s-o dau pe seama orelor de văzut generice de început și de sfârșit, deci să fie varianta 1.
Bogdan Mirică a făcut un thriller care nu e mai bun decât Câini, după gustul meu, dar i-a reușit o bijuterie inventivă și inteligentă. Are un limbaj îndrăzneț, abuzează un pic de muzică în prima parte, ne cam trage de mână-mânecă, nu ne lasă ușor, să citim noi povestea, dar asta nu șterge din puterea intrigii, de la un punct încolo, slavă Domnului că am avut răbdare cu el și unii cu alții.
După primele 25-30 de minute, și mai ales după prima scenă Bugarin - Bănescu, mi-am zis că ăsta este cel mai teatral film al lui Bogdan Mirică: abuzul de vorbe în decor care aștepta vorbe, aerul aero-purtat al personajului Ioanei Bugarin, actrița fiind aici fără pată, doar scenariul o purta undeva inconfortabil de privit, ea n-a fost scenarist, și-a făcut curat partea, nu asta judecăm.
Dar ce avem noi aici? Punctul de Ars poetica pe care Bogdan Mirică pare să fi vrut să-l atingă cu filmul ăsta. Gustul de film teatral s-a întețit cu broderia despre nume, mai exact prenume, ascunsul și dezvăluitul târziu de nume, tradusul și explicatul referențial și autoreferențial de nume – căci cine n-a remarcat numele de Relu din preacunoscutele Umbre. Iar broderia asta cu semnificația numelui are un puternic accent de Shakespeare, bro, nu puteam să nu mă teleportez instant în Romeo & Juliet – What’s in A Name? – celebrissimul monolog și punct de referință pentru orice regizor care vrea să pună și stratul ăsta în dialogurile lui. Pariul lui Mirică a fost și aici câștigat. Adaugă strat, se menține, există, se simte. Mai ales că îmi place cum rămâne nedenominat, apelat doar Boss, perfidul, sociopatul, decisivul Boss. (Voi reveni la personajul lui Mimi Brănescu.) Bogdan Mirică, aici, să nu uităm, scenarist și regizor, ne poartă prin catalogul lui personal și afectiv, iar teatral, dar nu întru totul neplăcut, cu Bogdan, Maia, Olga, Ion, Traian, Vasile, Boss.
Mirică nu l-a reabilitat pe Boss, nici nu și-a propus, chiar dacă așa și-a numit filmul, ci l-a îngropat și mai bine sub straturile care m-au scârbit întotdeauna la apelativul ăsta – când îl strigi pe unul Boss curge din gura ta o băloșenie pasiv-agresivă ori o gudurare slinoasă de dezamorsare. Nu mi-a plăcut niciodată să-l aud, îi înțeleg contextele și folosirea, ce bine că eu nu prea trec printre d-ăștia de-și zic unii altora Boss, iar lui Mirică îi mulțumesc că a omorât în bătaie apelativul ăsta. L-a îmbrăcat pe sociopatul nr. 4 în băloșenia acestui apelativ și pentru mine a reușit ceea ce a reușit Caranfil pentru cerșetorie, cu Filantropica. Că dacă filmele (arta, cum ar veni) nu fac curat în capul omului, cine să facă?
Filmul trece razant și încrezător peste rasismul latent spre imperceptibil din lumea noastră, îl atinge cu glume, cum știm noi să conviețuim minoritari-majoritari, neimplicați, epidermic, conectați la stereotipuri. Distribuția aleasă milimetric, Mirică și-a ales întotdeauna excelent actorii, punctează și acum cu Toma Cuzin și Sergiu Costache, atât de buni încât își permit să se joace cu mintea noastră, siguri că ăi isteți se prind și se bucură de joc, ăilalți oricum nu contează, că-s din specia Să ne uităm la telefon ori după bomboane în timpul filmului. Autoironia la Cuzin e reușit făcută, în dialogul cu Bănescu, deasupra, desigur, micilor cu muștar, iar acolo, în acele puține vorbe, forma se unește cu fondul și sensul, și el o face atât de lejer încât nu poți să nu te gândești că deceniile de trăit Așa între majoritari i-a șlefuit tonul.
De ce o fi ținut Bogdan Mirică să strice frumusețe de thriller, lucrat și terminat inginerește, cu siropul poveștii de dragoste? Că asta n-a ieșit. Nu e vina lui. E de la mama, tata și școala de pe la noi. Poate în vreo 50-80 de ani, când noi n-om mai fi, s-or face și filme românești în care va fi spusă bine o poveste de dragoste. De la Mircea Daneliuc, atunci când o filma pe a lui Tora Vasilescu (în Probă de microfon și Croaziera, de exemplu), nu a mai știut nimeni să arate pe ecran o poveste de dragoste. Dacă ne iese ceva pe strada asta, ne ies scenele definitive, de ceartă (datorită actrițelor Ofelia Popii în Om.Câine și Mirela Oprișor în Marți, după Crăciun). Dar iubirea nu iese. Scenele de dragoste sunt prea trăncănite, prea teatru radiofonic, dar d-ăla prost, de plastic, de clișee învățate în șosetă, să nu zic mai urât. Și nu crede nicio femeie scenele despre avort, Mirică, aici a epuizat bine subiectul Mungiu. Nu știi, nu te băga. N-a ieșit. Sorry. Personajul actriței pastilate și aerate putea rămâne secundar și decorativ, complice necesar la intrigă. Dar povestea de dragoste, cu mult regret pentru intențiile poate serioase ale lui Mirică, nu a convins. Un Lache iubea o fată complicată. Nu se emoționează nimeni, nu crede nimeni, nu cumpără nimeni. N-a mers.
Sociopatul Boss, în numărătoarea personajului lui Laurențiu Bănescu, al patrulea, dar de fapt în țesătura nebuniei, primul, s-a născut bine pe picioarele lui și duce intriga atunci când trebuie împinsă, printr-un minim de apariții necesare ale lui Mimi Brănescu. Că omora în strânga și în dreapta deja te înfricoșa, dar când vorbește despre copiii lui îți îngheață sângele în vine și calmul de – ăsta e cuvântul - sociopat te face să îți scrii în cap derulări horror ale următorilor lui pași, de la care nu se dezminte. Bad boys nu au întotdeauna aspect de Dracula și bau-bau și lui Brănescu îi iese, dar ce nu i-a reușit lui vreodată la personaje?, acest bad boy de habitaclu.
Între prieteni, genul de bărbat interpretat de Laurențiu Bănescu se numește Lache, cu varianta mai rea de Lache Flaușat. Bănescu e un Lache și să faci credibil un personaj înseamnă talent. Nu asta discutăm, știm deja că Bănescu are așa ceva. A făcut ce a trebuit, de la el și de la Mirică a ieșit un erou în celălalt univers și un Lache abuzat în ăsta. Nici ca fiu, nici ca iubit, nici ca angajat și nici ca jefuitor, lui Daniel Bogdan nu-i iese imaginea de erou, pentru că el nu este. Urmărim două ore și nu putem, de fapt, să pactizăm, cu Daniel Bogdan, ratatul nostru. Care dacă nu îi ieșea bine lui Bănescu, nu se înțelegea povestea. Bănescu ține la regizoul lui și și-a ținut astfel ratatul la foc mic. Doar prin multiverse să aibă șansa la o răzbunare, dar who knows?
L-am revăzut și pe Cezar Antal care a jucat alături de Ioana Bugarin în Miracol. Clin d' oeil pour les connaisseurs și connaisseurs de thrillere polițiste, și aici vorbește despre ea, nu cu ea, exact ca în Miracol. Antal nu prinde menționări pe site-urile de-și zic ele de specialitate, dar eu am prins figurația specială ca paznic la buildingul actriței Carla, personajul Ioanei Bugarin. Și ei îi aflăm târziu numele, căci ăsta a fost unul dintre jocurile lui Mirică. Mie mi-a plăcut. Până la urmă, de ce contează un nume? Chiar așa...
O bucurie s-o revăd pe Cosmina Stratan, cum să n-o recunoști? Teodor Corban, aici la ultimul lui rol, Dumnezeu să-l odihnească, bun și la obiect ca întotdeauna. S-a întâlnit între timp cu Teodorul meu special, tata, și acum or juca o tablă sus. Corban vs. Ionescu, sper să câștige cel mai bun. Tata aflând că e actor, sigur ar lăsa zarurile pentru stat de vorbă cu domnul Teo. Ce putea să mă lovească mai mult și mai bine decât întâlnirea cu un tată jucat de un Teodor? Doar ultimul drum al lui Boss, din Pantelimon în Obor, de l-am făcut de mii de ori, dar (încă, vorba filmului) nu cu același final în stâlp à la Diana D’ Alma parisienne.
Eu cred că Mirică va ajunge la comedie, filme grele, vorb-aia, dar de-alea bune, de casă, de Revelion și de festival sau de serial la Pro, că prea-i place (cum recunoaște și în interviuri) să alunece în umor.
Mirică se joacă autoreferențial: în scena de la malul mării, ne dă acea replică a Ioanei Bugarin care m-a făcut să râd prima oară la filmul ăsta, chiar că era nevoie de un contrapunct comic după atâtea secvențe: Ce faci aici, te plimbi între câini și umbre? Iar atât de drag i-a rămas Relu din Umbre încât folosește și aici numele pentru unul dintre jefuitori, personajul lui Sergiu Costache.
Multiversul la Bogdan Mirică s-a tradus în (din nou) joaca de al doilea cadru care - cu ajutorul esențial al lui Andrei Butică, imagine, și al Roxanei Szel și Mariei Salomia, montaj - s-a putut descifra lizibil ori ca un Cum ar fi dacă, ori ca un monolog interior. Nu i-aș zice manevră curajoasă, aș zice Era timpul și era loc pentru asta, aici. Pariu vizual și logic câștigat.
Foarte bună a fost și îmi place să o remarc aici pe Diana Cavallioti, una dintre preferatele mele, oricum, din generația ei. Are două scene, dar trec din ecran în tine, îți scriu în ochi cu pix roșu personajul, are câteva vorbe, dar sunt ca o adiere de Magie Noire - un fâs e de ajuns. E acolo, îl simți. Cum ne traduce ea din ochi lângă mașină ce știa personajul se face greu, dar ce noroc că are ce trebuie să facă asta bine și clar.
Și dacă tot am coborât la mașină, o vorbă despre habitaclurile lui Mimi Brănescu. În Sieranevada, în Marți, după Crăciun, și aici, poate și pentru că am început de mult, de tot, mileniul 3 și peisajul urban unde se petrec filmele obligă la ceva acțiune și în mașină, Brănescu s-a perfecționat și și-a creat o a doua natură în habitaclul care îl încape și în care își pune personajele. Nu știu dacă îi place să conducă mașina, dar ar trebui. Mirică duce până la capăt joaca pe care i-o propune lui Brănescu pentru personajul ăsta, adică nu-l pune decât mic, mic și jos pe afiș, și deloc în materialele care vând sinopsisul.
Brănescu are inteligența de a se prinde în joaca lui Mirică și de a accepta. Eu aș fi mers și mai departe (nu mă întreabă nimeni, dar spun): l-aș fi lăsat fără vreo apariție pe Boss, doar după ușă, ca în prima scenă, apoi doar la telefon sau evocat de alții sau în mesaje scrise etc. Metode de a-l lăsa demiurg erau. Maybe next time.
Bucureștiul tenebros ni-l descrie Mirică și aici, cum ne-a obișnuit din serial. Boss ne duce prin Obor, prin șantiere din Aviației, prin casele părăginite – poate era casa din Scara? Nu știu, nu am aflat detalii despre set și producție, dar curtea interioară semăna cu aceea din Scara (V. Păunescu, 2021).
Scena cu copilul mi-a amintit de Robert Downey Jr. în Due Date, dar pe duioșie, nu pe ostilitate, iar scena finală din Boss mi-a amintit de Mission Impossible (dar de data asta her view - sună el, the secret one).
Ieftin căluțul, poate câtorva mileniali să le placă metaforele astea din punga de Happy Meal, dar ok, am înțeles, lui Mirică îi place să se joace. În contextul ăsta, da, fie și un căluț de jucărie. Și mai ieftin lănțișorul. De aur. Cu cruciuliță. Mirică, nu ne insulta inteligența. Dacă nu Crezi și dacă doar vrei să arunci simboluri, n-o face. Am mai văzut și noi filme la viața noastră. M-a durut cadrul ăla...
Îmi pare rău că site-urile, poate pentru că așa au gândit producția și distribuitorii de la Boss, nu mi-au dat și n-am găsit fotografii cu Teodor Corban, Diana Cavallioti, Mimi Brănescu și - nenumiții pe undeva, dar tare aș vrea să-i aflu - actorii care au făcut personajele Gagiu și Mama...
Foto credit: Adi Marineci (stills from Boss by Bad Unicorn)
Comentarii
Trimiteți un comentariu