Treceți la conținutul principal

Pulitzer cu chinezi. Sau de ce presa anglo-saxonă zice mai mult "story" decât "news"

News avem pe toate gardurile. Sare în ochi ştirea, se suie pe tine, nu poţi să n-o vezi. De cele mai multe ori, chiar o dai mai departe. Cu orice risc.

Problema apare la "story". Rar talentati story tellers. Marea presă e ca marea cinematografie, adică o au acele popoare, cetăţenII dacă vreţi, care au mari literaturi: oameni care au ştiut să scrie poveşti pentru oameni care au ştiut să le citească şi care, atunci când s-au făcut mari şi au vrut să facă filme ori story de presă, au avut cu ce...

Mi-am aruncat un ochi pe premianţii de anul ăsta. Văzusem doar vreo câteva poze, cea faimoasă cu găurile prin baraca unde se aflau "băieţii". Acum am trecut prin toate categoriile.

L-am remarcat pe David Barboza de la "The New York Times", premiat Pulitzer pentru reportaj internaţional. Motivarea: "for his striking exposure of corruption at high levels of the Chinese government, including billions in secret wealth owned by relatives of the prime minister, well documented work published in the face of heavy pressure from the Chinese officials."
 
Barboza e corespondent în China de opt ani, e însurat cu o chinezoaică şi locuieşte în Shanghai. Lucrează la NYT din 1997 şi a studiat la Boston University şi Yale. Este specializat în jurnalismul de business. În 2002, a fost finalist Pulitzer pentru cum a relatat despre scandalul de la Enron.

În 2012 a scris şi în 2013 a câştigat. Cu dezvăluirile despre banii "strânşi" de familia premierului chinez. Articolul poate fi citit în pdf aici

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Aproape ultima noapte de dragoste

Dragul meu Mon Amour, Scrisoarea ține un pic azi locul poemelor. Se joacă și ea.  Penultima noapte de dragoste ar fi fost prea matematic, matematică. E aproape ultima, nu știm când va fi ultima. Iubește-mă în gând până va veni prima noapte de război. De fapt, știi? Războiul e ca dragostea pe lume, nu încetează niciodată și doar când te arde pe tine crezi că e adevărat. Război e și mâine, e și acum, ca iubirea, ca rugăciunea, mereu cineva undeva mărturisește și se-mpărtășește.  Iubește-mă în gând, Mon Amour, în gânduri și șoapte, că nu știi când vine ea, ultima noapte. Foto: Ștefan Luchian - Trandafiri

Cea mai bună dintre zilele posibile

 ... este Azi și este ziua în care îți spun că te iubesc. Așa. Dragul meu Mon Amour, Vreau să-mi trăiesc la lumină, cu bucurie, cu public chiar, iubirea. Iubirea nu e ceva murdar ce se ascunde. Dacă o ascunzi și dacă minți pentru ea, nu e iubire. Iubirea crește și înflorește în lumină și în adevăr. Când o sufoci, nu e iubire, e un strigăt de ajutor. Eu ofer, simt, trăiesc. Cine nu primește și nu se bucură de iubire în lumină încă nu e vindecat și nu se poate bucura de ea. Doamne, ajută-i să simtă iubirea! Și Atunci a fost tot Azi: Un fel de pastișă după Naum: Orașul avea o singură stradă Strada avea un singur sens Sensul avea un singur număr Numărul avea o singură cifră Cifra avea un singur chip Chipul din oglindă.    Trei și cu trei și cu trei: În cel mai mic loc din lume mi-a căzut cerul în cap de cele mai multe ori. În locul meu nu e nimeni. Trei și trei și cu trei fac unu. S-au terminat dicționarele și toate cuvintele, Vine vântul să mai spună ceva și să descuie. Plou...

Un bilet de dragoste, fără Adio și fără Griji: NO WORRIES, CĂTĂLINICIKA!

Am fost la spectacolul NO WORRIES, CÃTÃLINICIKA! de la Teatrul de Artã București. În distribuție i-am văzut pe Nadiana Sălăgean, Alexandra Răduțã, Adelina Toma și Sorin Manea. Regia este a Alexandrei Tofan, textul este al Adelinei Toma. Piesa este copilul Adelinei și un pic nepotul lui Mimi, omul care a moșit și nășit (la atelierul lui de dramaturgie) sute de texte și suflete, cu o răbdare de bijutier. Dar gata cu laudele pentru domnul nostru Brănescu, să ne întoarcem la New York.  E un personaj în “Shakespeare in Love” care juca dădaca din “Romeo și Julieta”, iar la o băută într-o cârciumă, într-un dialog de agățat o fată, îi spune ăleia cum că el e actor și e distribuit într-un spectacol. “A, da? Și despre ce e?”, întreabă fata. “Păi, să vezi, e vorba despre o dădacă”... Sau, dacă vreți, mi-a amintit de monologul lui Celentano către prima lui casă pe care nu o mai poate vedea, nu o mai poate avea, dar pe care nu a uitat-o. Casa, da 😊  Așa am văzut eu în spectacolul de la Te...