În nopțile de iarnă, nimeni nu e singur. Orice Om își are Luna lui

A iubi înseamnă a te compune din ceilalți. Fără ei, eu n-aș fi ca să povestesc. Te urăsc când nu te mai povestesc. Pomenim numai ce iubim. Iubesc, deci exist.

În nopțile de iarnă, nimeni nu e singur. Orice Om își are Luna lui.

Până să moară și tata, scriam ca să-mi repovestesc și recuperez iubirile. După ce am rămas orfană, am început să scriu ca să-mi recuperez amintirile cu părinții. Nu îi mai am aici, dar retrăiesc întâmplările cu ei, de pe vremea când nu știam ce înseamnă zilele alea, nici copilărie, nici iubire, nici dor. Atunci, fiecare zi era toată lumea, toată viața, ziua era începutul și sfârșitul, nu mai era nimic sau nimic important dincolo de ziua de azi, totul sau nimic era azi.

Acum, când le scriu să le învii, le mai trăiesc o dată. Îmi dau seama că nu le-am uitat pentru că acolo m-am mai născut eu o dată, cu fiecare întâmplare și lecție. Mi-au rămas în minte, fără să știu că le mai am, asta înseamnă că ele sunt eu, mă compun pe mine, cea de azi, cu 40 de ani mai târziul copilăriei.

Anotimpurile, așa cum mi le-aduc aminte din copilărie, însemnau o imagine de la bloc, de la primul bloc, din apartamentul unde am stat în primii mei 9 ani. Fiecare anotimp era o scenă din fața blocului sau dintr-o cameră din apartamentul acela.

De exemplu, iarna.

Iarna era sufrageria luminată și de soare, și de zăpadă, și de bucuria că e sâmbătă și suntem toți trei acasă. Pe geamul camerei și dincolo de balcon era alb, mă dureau ochii dacă mă uitam mai mult la zăpadă. Tata stătea în fotoliu, la televizor, și vorbea cu mine, venită flămândă de afară, cu nasul și mâinile reci. Așteptam să mâncăm. În amintirea mea cu iarna, mama făcea la desert prăjitură de mere. Nu plăcintă, nu cremă, nu altceva. Prăjitură de mere. Nu pot nici azi să nu mă gândesc la sâmbăta însorită de ger și zăpadă, de soare de sâmbătă și de bucuria lui acasă, atunci când văd ori aud de prăjitură de mere.

Din iernile de atunci îmi mai aduc aminte de frigul din baie, într-o seară de Revelion. Era o răcoare care plutea prin toată casa, caloriferele nu făceau față – să fi fost un '81 sau '82. Reșoul îi dădea zor undeva între hol și bucătărie, să încălzească măcar o cameră importantă. În baie, cum apă caldă nu curgea la robinete, mama adusese de pe aragaz oala cu apă fierbinte. Trioul igienei însemna atunci oală-ibric-lighean. Așa ne spălam. Pentru că apă caldă ne dădea tovarășu' numai două ore pe săptămână, sâmbătă seara. Și din noaptea aia de Revelion îmi aduc aminte frigul de înlemneai din baie, spălatul rapid în lighean și fuga marș în sufragerie, la televizor și la tort. Mă încălzea mai mult bucuria că aveam voie să nu dorm în noaptea aia.

Singura dată când m-a pedepsit tata a fost tot într-o iarnă. El niciodată nu m-a lovit, nu m-a certat. Dar atunci m-a pedepsit. Mi-a zis ferm și scurt să mă dau jos de pe sanie. Așa a găsit el felul de a mă pedepsi pe mine, copil naiv de vreo 7 ani, când m-am miorlăit Ăăă, iar mergem la moșul ăla?! Nu vreaaau. Moșul ăla era tatăl lui și eu refuzam să merg trasă de sanie, acoperită de pătură și așezată comod, încă 4 km până la tatăl lui. Ce copil prost! Tata avea atunci cu vreo 12 ani mai puțin decât am eu acum. Bunicul avea vreo 86 de ani. Azi mi-e dor de amândoi. De umor lor sec, de felul lor mucalit de a vorbi ca să evite cearta, de simplitatea și decența lor.

Mi-e dor de iernile copilăriei și mă bucur că am curajul, adică nepăsarea, să închei amintirile despre iarna de atunci cu banalitatea asta, adevărată și tristă.