Treceți la conținutul principal

Gioconda-mi pare o icoană

Ziua în care am văzut tabloul Giocondei e ziua în care am aflat că a murit tata: fraza asta se poate scrie și cu propozițiile inversate, dar prefer jumătatea plină a paharului și aleg să dau întâietate doamnei. Și tata ar fi fost de acord să o scriu așa, era un bărbat galant. 

De salvat nu îl mai puteam salva, avionul era abia a doua zi și intrarea gratuită m-a împins, trup amorțit și ochi înlăcrimați, în muzeul Luvru, la intrarea de sub Piramidă.  

Coada șerpuia printr-o sală imensă. Așteptarea de a o vedea de aproape pe Gioconda semăna cu așteptarea din Ierusalim, de la Sfântul Mormânt. Acolo nu simțisem coada de două ore, iar aici nici n-am simțit cât a durat.


Zâmbetul Giocondei m-a mângâiat în ziua aceea de moartea tatei și niciodată n-am să mai pot să o văd altfel decât ca pe o sfântă icoană. Lisa, Lisa Gherardini, maica mea!

Mi-e dor de o noapte fără vise.  


::

2020-2022: Paula Chirilă și Ana Odagiu au povestit în interviuri cum au scris piese de teatru, comedii, în doliul de după moartea taților lor. Nu i-aș spune, medical și simplu, terapie, i-aș spune, mai cald, așezarea îngerului, venirea duhului scrisului peste mâna dreaptă. Lia Bugnar are în mai multe piese referiri la moartea tatălui unui personaj sau al altuia. În “Stă să plouă”, un personaj primește vestea la telefon, în “Două liniuțe” este pomenită înmormântarea tatălui unui personaj și în acea zi are loc și acțiunea piesei.  

Am văzut într-o duminică de iulie, după ce amânasem câteva zile, piesa „Ce avem noi aici?” - un tată dispărut și numai povestit reapare după o viață și își plimbă mama copilului prin Luvru, cu o scenă în fața Mona Lisei. Tatăl nu apare niciodată în spectacolele ei, nu vine pe scenă, e pomenit. E așa cum trebuie Ei să fie acum: absenți mai mult sau mai puțin în viața noastră când erau în viață, sunt pomeniți.

I-am scris autoarei un mesaj după ce am văzut piesa „Ce avem noi aici?”:

În ziua când a murit tata și am primit telefonul cu vestea, eram la Paris. Pentru că aveam deja bilet luat la Luvru și avion înapoi abia a doua zi, iar pe el nu îl mai putea aduce nimic înapoi, m-am dus, amorțită și în transă, la Luvru. Orele printre tablouri și, desigur, în fața Giocondei m-au anesteziat bine. De atunci și până la sfârșit, Gioconda va fi pentru mine o icoană, căci așa m-am rugat la ea și așa am văzut-o în ziua aia. Pe 29 iunie, ziua de naștere a mamei care s-a dus și ea, acum 13 ani, nu am luat bilet la "Ce avem noi aici?" Astăzi l-am văzut, am râs și am plâns. Pentru cum m-au purtat cele trei personaje prin mine și prin viața mea, mulțumesc.”

Lisa, Lisa

Mone Lise

Mi-e dor de-o noapte fără vise 


Drum petrecut


În Vinerea Mare sunt la Paris, abia ajunsă pentru, cred eu, o săptămână de răsfăț. 


Mă duc la Galeriile Lafayette. Nu am mulți bani de cheltuit, nu i-am avut niciodată și la cumpărături mă plictisesc întotdeauna după o jumătate de oră. Dar la Paris, acum aici după un sfert de veac, zic să marchez momentul cu o achiziție în așa un loc emblematic. Aleg repede un raion unde erau reduceri la șosete. 14 perechi pentru mai puțin de 9 euro. Chilipir, bifat, plecat.


După nici șase zile, Less than a week later cum am citi pe un cadru într-un film, sunt într-unul dintre magazinele din satul tatălui meu. Fac pregătirile pentru înmormântarea lui. Acte, cumpărături, drumuri, negocieri, multă, multă vorbă, tot ce mie nu mi-a plăcut, dar lui dimpotrivă și ajung să le fac pentru el. Un bărbat află că tata s-a dus și își amintește că îl văzuse cu câteva zile în urmă când tata își căuta șosete. Șosete? Da, șosete, întreba de șosete. Rețin sau uit și plec, am încă multe de făcut. 


După înmormântare, de pe masa unde atinsese ultimele obiecte, adun în grabă, inconștient aproape, aleg instinctiv tot ce putuse fi atins în ultimele ore de viață.  


Trece un timp, dar în cele 40 de zile despre care tot nu știm destul ce ar însemna pentru cei duși și nici pentru cei rămași. Deschid un caiet care pare nou, ce urma a fi fost folosit pentru liste de cumpărături și pus ordine în plăți și acte. Pe a doua filă, după prima lăsată curată și de un alb școlăresc, sunt scrise două rânduri: “Șosete, ouă, iaurt, ceapă, pâine. Șosete”. Îl văd cum scria, îi recunosc scrisul și parcă îl aud cum își nota lista, preocupat de ce îl aștepta. Se pregătea de un drum și mi-a trimis gândul, pentru că suntem toți pe același drum.

 

Drumul are întotdeauna două capete. Bucurați-vă de oricare dintre începuturi vă simțiți apropiați. Ați fost în viață, ați simțit viața! E o sărbătoare. Clipiți, clipa e o petrecere!  

 

În memoria lor:

Stan, Maria, Toma, Domnica, Lucreția, Teodor

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Lumea pe dos, cu actori à contre-emploi, dar in care tot omul iubeste

Filmul lui Nolan readuce F-ul din SF in poveste. Fantastic. Sa mai fie si fantastic, atunci cand vedem un SF, nu doar S, riguros stiintific. Cu un poem care ne spune complicat de intraductibil ca suntem programati sa traim si sa ne dorim sa traim, cu vreo doua versuri care pot avea tot atatea traduceri si adaptari cate fire de par are in cap cititorul lor, cu acest poem lansat de pe la inceput, zic, Interstellarul ne reaminteste cum e cu dragostea. Asadar, cum e cu dragostea? Pentru ea facem imposibilul posibil. Pentru ca iubim, nu exista sau nu tinem cont de timp, de spatiu, de conditii meteo, geo, antropo. Pentru ca iubim, stim sa citim in stele si in semne. Pentru ca iubim, trecem peste orice si facem orice. Suntem programati sa fim, sa cautam dragostea, sa o dovedim cu fiecare respiratie si sa nu ne oprim pana nu ii este bine si la adapost dragostei noastre. Sunt pline de iubire spatiul si timpul acestui film. Cel mai adesea, poate pentru ca printre cele mai din aur cura

The Banshees of Inisherin: Padraic nu e singur, pentru că nimeni nu e o insulă

Când ai actori buni și un regizor care știe ce vrea, atunci nu ai nevoie de prea multe replici. Doar de câteva zeci, nu prea lungi, astfel încât să fie memorabile. Pe toate le găsiți aici , unde e un script de la The Banshees of Inisherin. Tragicomedia asta irlandeză îmi dă satisfacția NEhappy-endului, căci atât mă obosește să văd scenarii care trag de elasticul terminatului cu bine, când știm bine din viață, că doar o trăim, că nu se încheie mereu poveștile cu fundă roz și eroi răsuflând ușurați.   Ce avem noi aici? Avem umor negru într-un sătuc de pe o insulă, cu acțiune când la ei era un război și la mine în neam tataia tocmai cumpăra locul de casă unde aveam să-mi aflu după o sută de ani cea mai adâncă rădăcină – 1923. Scena mea preferată cu monologul meu preferat dă un exemplu credibil despre ce pot vorbi oamenii normali, cândva prieteni, dacă cineva le-ar da tema simandicoasă de dezbatere “nemurirea artistică sau bucuria de fiecare zi?“, “renunți la prieteni sau renunți la ar

Balauri și tăieri de moț

Toamnă cu multe premiere cinematografice românești, cu debuturi regizorale în lungmetraj, cu vedete din vlogging și stand-up care și-au făcut filme – recoltă bogată, se vede că pandemia le-a priit multora, revenirea la viață în forță, cu chef de creație și afirmare, nu e chiar un lucru rău. Totul e bine când se termină. Cu bine!   Pe unele le-am văzut, la altele aleg să nu mă duc, îi aștept să insiste și, dacă recidivează, le dau atunci o șansă și atenție. Și oricum nu sunt în target, la 47 spre 48 de ani am alte lucruri de văzut. Pe rând, așadar: Om Câine; Marocco; Nunți, botezuri, înmormântări; Balaur. Cu notele și părerile mele. *** Om  Câine Regia: Ștefan Constantinescu 7/10 Știm sau cine nu știe va învăța cândva că nu există rețetă, cea mai bună soluție, cel mai bun scenariu pentru ziua în care ai cu partenerul tău discuția despre înșelat. Nu ai de unde să înveți sau cum să te controlezi să dialoghezi când are loc discuția aia de cuțit ajuns la os, cu detalii, răspunsuri, într