Treceți la conținutul principal

Gioconda-mi pare o icoană

Ziua în care am văzut tabloul Giocondei e ziua în care am aflat că a murit tata: fraza asta se poate scrie și cu propozițiile inversate, dar prefer jumătatea plină a paharului și aleg să dau întâietate doamnei. Și tata ar fi fost de acord să o scriu așa, era un bărbat galant. 

De salvat nu îl mai puteam salva, avionul era abia a doua zi și intrarea gratuită m-a împins, trup amorțit și ochi înlăcrimați, în muzeul Luvru, la intrarea de sub Piramidă.  

Coada șerpuia printr-o sală imensă. Așteptarea de a o vedea de aproape pe Gioconda semăna cu așteptarea din Ierusalim, de la Sfântul Mormânt. Acolo nu simțisem coada de două ore, iar aici nici n-am simțit cât a durat.


Zâmbetul Giocondei m-a mângâiat în ziua aceea de moartea tatei și niciodată n-am să mai pot să o văd altfel decât ca pe o sfântă icoană. Lisa, Lisa Gherardini, maica mea!

Mi-e dor de o noapte fără vise.  


::

2020-2022: Paula Chirilă și Ana Odagiu au povestit în interviuri cum au scris piese de teatru, comedii, în doliul de după moartea taților lor. Nu i-aș spune, medical și simplu, terapie, i-aș spune, mai cald, așezarea îngerului, venirea duhului scrisului peste mâna dreaptă. Lia Bugnar are în mai multe piese referiri la moartea tatălui unui personaj sau al altuia. În “Stă să plouă”, un personaj primește vestea la telefon, în “Două liniuțe” este pomenită înmormântarea tatălui unui personaj și în acea zi are loc și acțiunea piesei.  

Am văzut într-o duminică de iulie, după ce amânasem câteva zile, piesa „Ce avem noi aici?” - un tată dispărut și numai povestit reapare după o viață și își plimbă mama copilului prin Luvru, cu o scenă în fața Mona Lisei. Tatăl nu apare niciodată în spectacolele ei, nu vine pe scenă, e pomenit. E așa cum trebuie Ei să fie acum: absenți mai mult sau mai puțin în viața noastră când erau în viață, sunt pomeniți.

I-am scris autoarei un mesaj după ce am văzut piesa „Ce avem noi aici?”:

În ziua când a murit tata și am primit telefonul cu vestea, eram la Paris. Pentru că aveam deja bilet luat la Luvru și avion înapoi abia a doua zi, iar pe el nu îl mai putea aduce nimic înapoi, m-am dus, amorțită și în transă, la Luvru. Orele printre tablouri și, desigur, în fața Giocondei m-au anesteziat bine. De atunci și până la sfârșit, Gioconda va fi pentru mine o icoană, căci așa m-am rugat la ea și așa am văzut-o în ziua aia. Pe 29 iunie, ziua de naștere a mamei care s-a dus și ea, acum 13 ani, nu am luat bilet la "Ce avem noi aici?" Astăzi l-am văzut, am râs și am plâns. Pentru cum m-au purtat cele trei personaje prin mine și prin viața mea, mulțumesc.”

Lisa, Lisa

Mone Lise

Mi-e dor de-o noapte fără vise 


Drum petrecut


În Vinerea Mare sunt la Paris, abia ajunsă pentru, cred eu, o săptămână de răsfăț. 


Mă duc la Galeriile Lafayette. Nu am mulți bani de cheltuit, nu i-am avut niciodată și la cumpărături mă plictisesc întotdeauna după o jumătate de oră. Dar la Paris, acum aici după un sfert de veac, zic să marchez momentul cu o achiziție în așa un loc emblematic. Aleg repede un raion unde erau reduceri la șosete. 14 perechi pentru mai puțin de 9 euro. Chilipir, bifat, plecat.


După nici șase zile, Less than a week later cum am citi pe un cadru într-un film, sunt într-unul dintre magazinele din satul tatălui meu. Fac pregătirile pentru înmormântarea lui. Acte, cumpărături, drumuri, negocieri, multă, multă vorbă, tot ce mie nu mi-a plăcut, dar lui dimpotrivă și ajung să le fac pentru el. Un bărbat află că tata s-a dus și își amintește că îl văzuse cu câteva zile în urmă când tata își căuta șosete. Șosete? Da, șosete, întreba de șosete. Rețin sau uit și plec, am încă multe de făcut. 


După înmormântare, de pe masa unde atinsese ultimele obiecte, adun în grabă, inconștient aproape, aleg instinctiv tot ce putuse fi atins în ultimele ore de viață.  


Trece un timp, dar în cele 40 de zile despre care tot nu știm destul ce ar însemna pentru cei duși și nici pentru cei rămași. Deschid un caiet care pare nou, ce urma a fi fost folosit pentru liste de cumpărături și pus ordine în plăți și acte. Pe a doua filă, după prima lăsată curată și de un alb școlăresc, sunt scrise două rânduri: “Șosete, ouă, iaurt, ceapă, pâine. Șosete”. Îl văd cum scria, îi recunosc scrisul și parcă îl aud cum își nota lista, preocupat de ce îl aștepta. Se pregătea de un drum și mi-a trimis gândul, pentru că suntem toți pe același drum.

 

Drumul are întotdeauna două capete. Bucurați-vă de oricare dintre începuturi vă simțiți apropiați. Ați fost în viață, ați simțit viața! E o sărbătoare. Clipiți, clipa e o petrecere!  

 

În memoria lor:

Stan, Maria, Toma, Domnica, Lucreția, Teodor

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce om ciudat ești dumneata!

1994, primăvară în București Leni ar fi făcut orice numai să nu ajungă devreme și să nu stea mult acasă. Acasă, un fel de a zice. Era nepoata din provincie, studentă în București, a unei mătuși mutate într-un cartier nou. De jur împrejurul blocului, încă șantier. Zloată și noroaie. Drum printre barăci, fără trotuar, de la metrou până la scara blocului. Apartamentul fără apă caldă, fără cablu și telefon nu era cel mai primitor loc pe care Leni și l-ar fi dorit seară de seară. La facultate primise temă de seminar să facă interviu cu un artist. Găsește tu în Bucureștiul ăsta mare un actor, un cântăreț, un cineva care să-i dea interviu unei studente, pentru ceva ce nu va apărea niciodată nicăieri. Dacă nu mințeai că e măcar pentru vreo revistuță de studenți, cine te băga în seamă? Leni citise în presă că la Național punea “ Steaua fără nume” Vasile Alexion. Regizor mare, cunoscut, făcuse și filme. El nu ar fi respins încercarea unei tinere debutante. Părea că știe cum merg lucrurile

Apetri. Bogdan Apetri. S-a schimbat tot

Miracol . 2021. Scenariul și regia - Bogdan George Apetri  Atenție, spoilere! *** Cazurile de crimă în care Mihaela Runceanu și Ioan Luchian Mihalea au murit, în noiembrie 1989, respectiv în noiembrie 1993, sunt pentru poliția noastră un fel de Revoluția din 89 (cazul Rîmaru ar fi un fel de Revoluția de la 1848). Îi urmărește, ne urmărește ce li s-a întâmplat celor doi cântăreți.  Cine trăia și asculta muzică în anii 80-90 a rămas cu veștile îngrozitoare în minte. Moartea lor, dar și felul în care au murit i-au rămas și lui BG Apetri întipărite în cap. Suntem din aceeași generație, deci înțeleg perfect de ce radioul din taxi și melodiile celor doi sau povestea despre Mihalea se adună și devin personaj în film. Spectatorul care recunoaște vocile și cântecele primește o mână de ajutor, subtilă, discretă, dar acolo, un bonus pentru noi cei din generația cu cheia la gât. Cine vrea să asculte melodia unde Mihaela și Ioan Luchian cântau dumnezeiește împreună o poate găsi  aici . (În mod secu

Lumea pe dos, cu actori à contre-emploi, dar in care tot omul iubeste

Filmul lui Nolan readuce F-ul din SF in poveste. Fantastic. Sa mai fie si fantastic, atunci cand vedem un SF, nu doar S, riguros stiintific. Cu un poem care ne spune complicat de intraductibil ca suntem programati sa traim si sa ne dorim sa traim, cu vreo doua versuri care pot avea tot atatea traduceri si adaptari cate fire de par are in cap cititorul lor, cu acest poem lansat de pe la inceput, zic, Interstellarul ne reaminteste cum e cu dragostea. Asadar, cum e cu dragostea? Pentru ea facem imposibilul posibil. Pentru ca iubim, nu exista sau nu tinem cont de timp, de spatiu, de conditii meteo, geo, antropo. Pentru ca iubim, stim sa citim in stele si in semne. Pentru ca iubim, trecem peste orice si facem orice. Suntem programati sa fim, sa cautam dragostea, sa o dovedim cu fiecare respiratie si sa nu ne oprim pana nu ii este bine si la adapost dragostei noastre. Sunt pline de iubire spatiul si timpul acestui film. Cel mai adesea, poate pentru ca printre cele mai din aur cura