CAVAFII

Până când nu ți se întâmplă ție, întâmplările sunt neverosimile. Când le trăiești nerostite, la timpul prezent, sunt ca o piatră invizibilă într-un pantof real. Când le povestești la timpul trecut, devin literatură și abia când sunt crezute și de alții, întâmplările ajung să fie adevărate. La vérité, c’est les autres. 

Cavafii! Cavafii! Și cine-i emirul?  

Un zig-zag, pe care l-am deslușit astfel doar la final, m-a făcut să mă întâlnesc cu niște semne, vreme de mulți ani. Zig-zagul a mers în cerc, s-a închis și avea un sens. La sfârșit am descoperit ce frumos fusese țesut totul, cum întâlnirile au mers dintr-una într-alta, cum sensurile au răsărit numai cât să mă facă să mă mir și să merg mai departe, la întâmplare și haotic credeam eu, dar exact spre ceea ce trebuie, cum aveam să înțeleg: că a merge la întâmplare nu înseamnă a rătăci fără sens, ci înseamnă a merge fără așteptări spre întâmplarea care trebuie.

Ani, luni și nume au marcat drumul. Am reconstituit, ca într-un tabel al unui detectiv meticulos, punctele zig-zagului și mi-a dat o listă care cronologic începea în decembrie 2003 și se încheia în decembrie 2021. Dar întâmplările nu au curs atât de simplu și de logic.

Am încercat să îi vorbesc despre asta unei prietene:

-        Fii atentă ce fază. N-o să-ți vină să crezi.

-        Ce, fată? Iar Egiptul?

-        Mai mult decât Egiptul. Egiptul era doar o piesă din puzzle. E vorba despre un poet grec din Alexandria și despre niște poeme pe care le-am scris eu în 2020, cu imagini descrise de unul care a luat Nobelul în 2003, în discursul lui de la decernarea premiului. Iar ăsta s-a inspirat din același poet, Cavafy.

-        Stai că nu-nțeleg. Ăsta cu Nobelul și cu tine aveți legătură cu Cavafy?

-        Da, vezi c-ai înțeles?

-        Și tu ai scris ceva ce seamănă cu ce a scris ăla cu Nobelul?

-        Da. Dar eu am scris după ce trecuseră 17 ani de la discursul lui de Nobel. Habar nu aveam nici de ăla, nici c-a luat Nobelul, nu știam cine e și ce-a scris. Abia acum m-am interesat.

-        Aha. Și v-ați întâlnit, cum ar veni, pe Cavafii Vechi?

-        Nu mai râde. Nu Cavafii Vechi. Cavafy. Un roman publicat de Coetzee în 1980 a fost inspirat de un poem al lui Cavafy din 1904.

-        Cuțe ăsta cum se scrie? Să-l caut și eu.

-        C o e t z e e. Și se citește Cuțe sau Cuți. Îți dai seama ce noroc a avut că i se pronunță numele așa. Mai ales la cititorii care știu română.

-        Bine. Ia-mă încet și povestește!

S-o luăm cu începutul. Începutul sfârșitului zig-zagului și al sfârșitului poveștii. Aveam să înțeleg că parcursesem, paralel cu viața mea, un labirint care acum se apropia de final. Așadar...

Mă îndoiam din nou de mine și nu mai aveam răbdare și încredere să scriu. Scosesem dintr-un text-exercițiu un pasaj ce mi se păruse o obrăznicie (textul avea titlul de lucru Ultimul tren și avea să se numească 2046-2047), iar fragmentul sacrificat era ceva de genul: „Lasă, George, că până o să vină banii ăia mulți de la Nobel, o să faci un serial la o televiziune din Havana, Las Cubanas, Los Calientes, ceva pe-acolo“. 

Nu aveam nicio idee despre cum să termin ce aveam de scris, voiam să îmi acord o pauză de vreo lună sau iar de-o viață, așa că m-am hotărât să îmi petrec sâmbăta afară din casă. Ploua, era cenușiu tot orașul, era vânt și puținii trecători intrau grăbiți în prima cafenea sau în primul adăpost care le ieșea în cale.

La stand-up nu mai erau bilete nicăieri și mi-am încercat norocul la Odeon. Se juca un one woman show. Nu știam nimic despre actriță, nimic despre spectacol, dar pentru că biletul nu costa foarte mult și nici chef de ajuns și plâns acasă nu aveam, am decis să mă duc în seara aia la teatru.

Piesa a fost tulburătoare, era povestea vieții unei femei care nu-și urmează pasiunea. Monologul ei cu imaginea sicrielor ascunse într-un beci al ratării m-a cutremurat. Ce nu facem la timp sau ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată, asta mi-a venit în minte, probabil vreun citat de undeva, carte sau film, Dumnezeu știe. Dumnezeu știe de ce am intrat în sala aia și de ce, odată ajunsă acasă, am căutat-o pe actriță pe internet.

Am dat de un interviu cu ea. Femeia povestea despre cum a mers pe El Camino, celebrul drum din Spania. Apoi vorbea despre o carte pe care o citise și care o marcase. Întrebată de Rodica Mandache despre acel roman, Anda Saltelechi i-a spus titlul, Femeia de hârtie. Era vorba despre un personaj care toată viața tradusese cărți, nu publicase nimic, trăise singură înconjurată de cutii cu manuscrise care, în final, sunt distruse. În aceeași noapte am căutat și am început să citesc cartea. 

Romanul lui Alameddine se încheia cu dilema traducătoarei: care să fie noul ei proiect, Yourcenar sau Coetzee. Intrigile povestite de personaj m-au făcut să caut mai multe despre cartea lui Coetzee, pentru că după cum urma să decidă traducătoarea de care carte să se apuce, alegere lăsată cu totul în voia sorții, păreau egal de interesante și de bune. L-am căutat pe Coetzee și pentru că nu citisem nimic scris de el.

Așa am aflat că Așteptându-i pe barbari, aaa, da, de titlul ăsta auzisem, dar doar atât, fusese inspirat de un poem al lui Cavafy. Sau Kavafis. Un poet din neam de greci, născut în Egipt, la Alexandria.

(Am o memorie atât de bună încât nu ar trebui să scriu. Mă tem să nu ajung să fac pastișă și plagiat. Dacă le comit fără să-mi dau seama? O fi existând vreo pastilă anti-memorie? Contra-lecitină?)

Foto: Gana Bayarsaikhan și Sir Mark Rylance în filmul Așteptându-i pe barbari, regia - Ciro Guerra; credit Iervolino Entertainment via imdb.com 

Cât a durat povestea mea de dragoste cu Egiptul, peste tot vedeam numai Egipt: referințe la Cleopatra, faraoni, la Cairo și la piramide mereu apăreau în hoteluri, la televizor, în discuțiile din jurul meu, pe internet și în cărți. După ce povestea s-a stins, am realizat că Egiptul nu era scopul călătoriei, ci doar un drum, doar una dintre piesele marelui puzzle. O stație, o escală, nu destinația.

Am terminat, a doua zi după spectacol, și textul-exercițiu. Am scris cam toată ziua de duminică, legat, dintr-o suflare. Povestirea m-a oglindit și m-a lovit în final într-un fel la care nu mă așteptasem.

Și mi-am continuat căutările.

Despre Cavafy citisem în urmă cu doar câteva luni, cam cu o jumătate de an înainte. Pe coperta unui cărți, într-o librărie, am remarcat numele autorului și faptul că acel roman era continuarea de la Strigă-mă pe numele tău. André Aciman era născut în Egipt, la Alexandria, și filmul care i-a urmat cărții îmi plăcuse mult. Ecranizarea s-a făcut în anul când a început povestea mea cu Egiptul. De văzut l-am văzut mai târziu, nu le poți ști pe toate chiar în momentul în care ți se întâmplă.

Am cumpărat deci atunci noua carte a lui Aciman, Găsește-mă, unde aveam să aflu despre poetul Konstantinos Kavafis, un grec ortodox care se născuse și trăise aproape toată viața în Alexandria. Două personaje din Găsește-mă îi vizitează casa memorială din orașul egiptean și așa ajung să caut mai multe despre poet și să-i rețin numele.

Aflam acum, o jumătate de an mai târziu, că scriitorul sud-african Coetzee, al cărui roman era în centrul atenției traducătoarei din Femeia de hârtie, nu doar că fusese inspirat de poemul lui Cavafy, dar îi preluase și titlul cu totul – Așteptându-i pe barbari. De la poem la roman trecuseră peste 70 de ani.

Am mers și mai departe. Am căutat detalii despre Coetzee. În primul rând, cum se pronunță. Dacă vreodată trebuia să-l spun, mă gândeam, să nu mă trezesc cu un hohot de râs de pe urma unei eventuale rostiri românești fonetice “coițe“. Din fericire, se citește Cuțe sau Cuți. Am descoperit apoi că omul luase Premiul Nobel pentru Literatură în 2003. Pe site-ul Nobel, am găsit discursul de la banchetul de decernare și acceptare. L-am citit. Data era cea a primei separări de fostul meu soț. Ziua când am plecat, când începea prima despărțire și tot ce a anunțat divorțul. Îmi dau seama că, în zilele alea și în anii ce au urmat, numai de lecturat discursuri Nobel nu avusesem eu stare.

În textul lui Coetzee era vorba despre personajul lui Defoe, Vineri, despre naufragiu, insule, vapoare, descoperire, autor, personaj, întâlniri.

Am dat pe urmă de partea care părea transcrierea în proză, cu fraze mai elaborate, a poemelor scrise de mine în 2020. Omul rostise discursul cu mult înainte, cu 17 ani în urmă, iar eu am pus rândurile cap la cap la final de 2021.

“(…) But he fears there will be no meeting, not in this life. If he must settle on a likeness for the pair of them, his man and he, he would write that they are like two ships sailing in contrary directions, one west, the other east. Or better, that they are deckhands toiling in the rigging, the one on a ship sailing west, the other on a ship sailing east. Their ships pass close, close enough to hail. But the seas are rough, the weather is stormy: their eyes lashed by the spray, their hands burned by the cordage, they pass each other by, too busy even to wave” (Coetzee, 2003, He and His Man). 

 „Ca doi Titanici,

unul spre apus

celălalt nu,

visam la un port fericit

și am trecut unul pe lângă altul

ca pe ultimul drum”. (Luna mai 2020, Afară pe Titanic)

„Am ajuns pe insula mea.

De jur împrejur mi-am făcut o duminică.

În loc să vorbesc cu Vineri și Wilson

Țin un jurnal.

Ieri a fost vineri

Vine duminică”. (Luna aprilie 2020, Acasă pe Titanic)

Cavafii Vechi este o stradă din București, una dintre multele străzi cu nume de meserii din Centrul Vechi al capitalei noastre. Numele străzii provine din cuvântul turcesc kavaf care înseamnă „pantofar, cizmar sau negustor de încălțăminte de calitate inferioară” și a fost atribuit străzii pentru că acești meseriași lucrau în zonă prin secolele al XIX-lea și XX. Asta ne spune istoria locului.

N-am legat mai nimic de strada asta din București. Încă. Poate doar faptul că handicapul meu fizic e la un picior și relația mea cu încălțămintea e una specială și a fost delicată de când aveam nouă ani. Poate. Să fie. Nu știu încă. Dar nu cred să fie asta. E un ocol prea mare, prin lume, prin cărți, iubiri și filme, ca să fie doar faptul că mi se reamintește de accident, picior și handicap. E un zig-zag prea frumos ca să fie doar atât, un reminder.

Dar când credeam că pot încheia, în scris, povestea puzzle-ului cu Cavafy și puneam eu de zor, rând după rând, totul în ordine, tocmai după ce scrisesem paragraful despre referințele la Egipt și sfârșitul aventurii mele egiptene, am luat o pauză.

Și, din neatenție, m-am tăiat la mâna dreaptă, între degetul inelar și cel mic. Suficient de adânc încât să îmi dau seama că sângerarea nu se va opri ușor sub jet de apă rece, nici prin apăsare și nici cu plasturi. M-am îmbrăcat rapid, am luat un taxi și m-am dus la spitalul de urgență. Întrebată de alte operații avute, am recitat, pentru a nu știu câta oară în viață, despre accident, traumatisme, metatarsiene, ani și date. În mai puțin de două ore, plaga de sub degetul mic era cusută, pansată, medicamentele cumpărate și tratamentul început.

Tăietura mi-o făcusem într-un mod penibil, într-un simplu accident domestic, cu o muchie metalică înfiptă între degetele mâinii. Dar după usturime și sângerare, următorul semnal care țipa în creierul meu era ce se întâmplase cu Nena Daconte în povestirea lui Marquez, cum femeia a sângerat neverosimil și fatal de la o înțepătură banală, în Urma sângelui tău pe zăpadă. Una dintre prozele mele preferate. Poate cea mai dragă.

Așa că asta mă tot întreb (acum că scriu finalul, al câtelea final și al câtelea punct din zig-zag, cu palma dreaptă bandajată, dar cu degetele mobile, cât să pot tasta): Cavafy! Cavafy! Dar cine-i emirul? Pentru că repetarea numelui Cavafy semăna la ritm cu Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul, am parafrazat versurile din Noaptea de decemvrie (ele s-au cerut, ele au apărut). Și-mi mai amintesc, inevitabil, că pe autor îl cheamă Alexandru. Alexandru Macedonski.

Închei povestea în prima noapte de decembrie din 2021.