Treceți la conținutul principal

And my Oscar goes to...

Filmul The Lost Daughter este excepțional, l-am văzut de două ori. Maggie Gyllenhaal a început regia cu dreptul. Big Like! Îi doresc acestui film nu doar atenția publicului, ci și multe premii. Le-ar merita! 

** **

Talentul Oliviei Colman, care și aici îl adeverește pe Less is more, face din personajul Leda un munte – sau, dacă vreți, un buchet, o paletă – de nuanțe de gri. Rolul putea să alunece ușor în negru pur, că avea ingredientele – o putea face pe Leda sau o sociopată, că avea din ce, sau o femeie ușoară, ca să nu zic cuvântul ăla mai urât, de la Radio Șanț. 

Dar tocmai pentru că avem de la noi pretenția că nu mai suntem precum străbunicile, la poartă, la Radio Șanț, o putem vedea pe Leda jucată de Olivia Colman așa cum sunt temperaturile, culorile și nuanțele din viața femeilor: nu există perfecțiune, nu trăim în impecabile tablouri roz, nu ne ducem zilele și nopțile în ireproșabile saloane pufoase. 


Foto credit: imdb.com

Banala lecție că Aparențele înșală ne-a condus prin toată povestea spusă de Maggie Gyllenhaal la debutul ei în regie. Nici fructele nu sunt ce par a fi, nici flirtul cu bărbații din vacanță nu e ce pare a fi, nici titlul nu vine la pachet cu una dintre primele întâmplări de pe plajă, nici lumina de afară nu vine de la ce ai credea că vine. Dar ce bine că povestitorul ne păcălește, ce bine că totul se răstoarnă! 

Piruetele pe care le face adevărul în drumul lui spre a fi spus sunt tot farmecul întâmplărilor care se derulează surprinzător în film. Vârtejul te scutură bine de prejudecățile de cinefil și de om - și vezi astfel că le aveai - și, la ultima piruetă, adevărul gri, jucat natural, mic și uman de Olivia Colman, te atinge părintește pe cap și în stomac, trecând prin inimă. 

Thrillerul interior, sub masca înșelătoare ca orice mască a rememorării de vacanță, a avut nu doar migala de bijutier a lui Maggie Gyllenhaal – și nu e vina ei că aparține unei dinastii hollywoodiene, a avut mai multe șanse în viață, ne bucurăm, bine că, uite, a făcut ceva cu ele – ci și o premisă generoasă, comoara literară pe care se bazează scenariul: cartea Elenei Ferrante La figlia oscura, publicată în 2006. Altă surpriză plăcută a acestui film a fost chiar asta, că a plecat de la cartea semnată cu acest pseudonim feminin. Nimeni nu știe oficial cine este Elena Ferrante, există doar teorii, supoziții. Și ăsta a fost iar un detaliu care mi-a plăcut la nebunie. 

Vă las să descoperiți și să iubiți acest film – o femeie care a vrut să fie fericită, cine nu ar vrea, și care este mamă, soție, cercetătoare, profesoară, deh, un om, acolo și ea. Spoiler alert: e în vacanță, traduce din Paradisul, ultima parte a Divinei Comedii a lui Dante, și fură o păpușă de pe plajă. Zbang! Restul personajelor feminine au textura fantomatică a unor alter ego-uri din trecut care îi defilează Ledei de azi prin fața ochilor, cât să îi transforme concediul în proces de conștiință.

Un Big Like special aici și pentru Alba Rohrwacher, actrița italiană pe care am remarcat-o și în primul Complet necunoscuți, acel fenomen Perfetti sconosciuti din 2016 care a născut ce am văzut, unii chiar pe telefon, că a născut 😊 Alba apare în The Lost Daughter într-un rol episodic memorabil. 

Iar tropii Grecia - Italia - mare - vacanță - Europa au farmecul lor în desfășurarea acțiunii și erau inevitabili, date fiind originile regizoarei și ale autorului/ autoarei cărții care a inspirat filmul. Aaa, încă ceva: filmul la care merge Leda, la cinematograful în aer liber, este The last time I saw Paris, cu Elizabeth Taylor.

Vizionare plăcută, dacă nu v-ați îndrăgostit deja (de această poveste 😊)!

** **

Oscarurile 2022 se acordă pe 27 martie, deci noi le vom afla luni dimineață, pe 28 martie. Azi cred doar că The Power of the Dog și West Side Story vor fi răsfățate, din motive pe care noi și voi, inteligenți fiind, le știm foarte bine. Nea Cucumber ăla, Benedict Cumberbatch, chiar a făcut un rol bun, așa că, hai, fie, cât despre WSS eu prefer varianta din 1961 cu Natalie Wood, film pe care l-am văzut în studenție la Cinematecă. Dar preferința mea pentru Oscars 2022 rămâne exprimată în textul de mai sus și în tag-uri😊.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Septembrie. Când plec din iubire

Voiam să rămân în septembrie, prezentă la trecerea timpului, cu-o mână în arbori, cu alta-n nisipul cărunt – și să lunec odată cu vara în toamnă… Dar mie îmi sunt sorocite, pesemne, plecări mai dramatice. Mi-e dat să mă smulg din priveliști cu sufletul nepregătit, cum dat mi-e să plec din iubire când încă mai am de iubit… (Nina Cassian - Voiam să rămân în septembrie )  Uneori sunt atât de singur de parcă aş da înapoi sânilor mamei laptele supt din ei. Alteori sunt atât de nesingur de parcă aş fi însăşi natura. Niciodată însă nu m-a bătut vreo stea atât de strălucitoare încât să-i fiu umbră. Mă ține în secunda aceasta de viață dragostea mea de o femeie firească. (Nichita Stănescu - Spirit de doină ) In case you miss me Close your eyes I'll be the whisper In the midnight skies.

Thank you, Coldplay! Mulțumesc, ce final fericit! A doua scrisoare din America

M-am gândit mai bine, dragul meu, și după o săptămână de la acest tsunami Coldplay prăbușit în capul lumii întregi, vreau să-ți spun de ce sunt recunoscătoare.  De râs și de bârfit n-am prea putut, întâmplarea era funia din casa spânzuratului. Un om normal, da, ar fi râs și ar fi bârfit la infinit, atât infinit cât poate încăpea în șapte-opt zile.  Cele zece secunde care au schimbat viața a trei cupluri, a multor familii, a multor influenceri și paparazzi, acele secunde în care apar Andy și Kristin, pe care în continuare presa și eu acum îi scriem așa, întâi bărbatul și apoi femeia, Andy și Kristin, acele momente imposibil și inutil de contorizat la scară istorică și planetară să știi că m-au schimbat și pe mine. În fiecare celulă din inimă și din cap, din simțuri și creier, cele zece secunde cu ei doi pe jumbotron, în plină melodie, cum altfel, The Jumbotron, au reașezat limpede lucrurile. Fulgerul de pe ecran a lovit nu doar pe fața lui Kristin, ci și adânc în...

Stanley Tucci și Carlos Diehz, marii absenți de pe lista Nominalizărilor la Oscar 2025

Pe scurt despre Nominalizările la Oscar 2025: Directorii de casting de la serialul Succession (Avy Kaufman, Francine Maisler, Douglas Aibel, Henry Russell Bergstein) au avut mână bună și ochi bun, că i-au ales pe Kieran Culkin și Jeremy Strong în distribuția serialului care le-a făcut cariera să o ia, ca racheta, sus, sus de tot, până la nominalizările la Oscar de anul ăsta - amândoi pentru roluri secundare, Kieran în A Real Pain și Jeremy în The Apprentice. La The Apprentice au băgat și românii capul în poză, datorită nominalizării lui Sebastian Stan. E doar meritul lui, pe munca și talentul lui, să nu ne batem cu pumnii în piept pentru ce nu e al nostru.   Ce a ratat Academy Awards 2025 sunt doi actori exemplari în două roluri secundare în Conclave - Stanley Tucci și Carlos Diehz. Nu au fost nominalizați, dar asta nu înseamnă că nu au fost foarte buni. Ralph Fiennes a fost nominalizat pentru rol principal, dar Oscarul va merge în martie ori la...