Treceți la conținutul principal

And my Oscar goes to...

Filmul The Lost Daughter este excepțional, l-am văzut de două ori. Maggie Gyllenhaal a început regia cu dreptul. Big Like! Îi doresc acestui film nu doar atenția publicului, ci și multe premii. Le-ar merita! 

** **

Talentul Oliviei Colman, care și aici îl adeverește pe Less is more, face din personajul Leda un munte – sau, dacă vreți, un buchet, o paletă – de nuanțe de gri. Rolul putea să alunece ușor în negru pur, că avea ingredientele – o putea face pe Leda sau o sociopată, că avea din ce, sau o femeie ușoară, ca să nu zic cuvântul ăla mai urât, de la Radio Șanț. 

Dar tocmai pentru că avem de la noi pretenția că nu mai suntem precum străbunicile, la poartă, la Radio Șanț, o putem vedea pe Leda jucată de Olivia Colman așa cum sunt temperaturile, culorile și nuanțele din viața femeilor: nu există perfecțiune, nu trăim în impecabile tablouri roz, nu ne ducem zilele și nopțile în ireproșabile saloane pufoase. 


Foto credit: imdb.com

Banala lecție că Aparențele înșală ne-a condus prin toată povestea spusă de Maggie Gyllenhaal la debutul ei în regie. Nici fructele nu sunt ce par a fi, nici flirtul cu bărbații din vacanță nu e ce pare a fi, nici titlul nu vine la pachet cu una dintre primele întâmplări de pe plajă, nici lumina de afară nu vine de la ce ai credea că vine. Dar ce bine că povestitorul ne păcălește, ce bine că totul se răstoarnă! 

Piruetele pe care le face adevărul în drumul lui spre a fi spus sunt tot farmecul întâmplărilor care se derulează surprinzător în film. Vârtejul te scutură bine de prejudecățile de cinefil și de om - și vezi astfel că le aveai - și, la ultima piruetă, adevărul gri, jucat natural, mic și uman de Olivia Colman, te atinge părintește pe cap și în stomac, trecând prin inimă. 

Thrillerul interior, sub masca înșelătoare ca orice mască a rememorării de vacanță, a avut nu doar migala de bijutier a lui Maggie Gyllenhaal – și nu e vina ei că aparține unei dinastii hollywoodiene, a avut mai multe șanse în viață, ne bucurăm, bine că, uite, a făcut ceva cu ele – ci și o premisă generoasă, comoara literară pe care se bazează scenariul: cartea Elenei Ferrante La figlia oscura, publicată în 2006. Altă surpriză plăcută a acestui film a fost chiar asta, că a plecat de la cartea semnată cu acest pseudonim feminin. Nimeni nu știe oficial cine este Elena Ferrante, există doar teorii, supoziții. Și ăsta a fost iar un detaliu care mi-a plăcut la nebunie. 

Vă las să descoperiți și să iubiți acest film – o femeie care a vrut să fie fericită, cine nu ar vrea, și care este mamă, soție, cercetătoare, profesoară, deh, un om, acolo și ea. Spoiler alert: e în vacanță, traduce din Paradisul, ultima parte a Divinei Comedii a lui Dante, și fură o păpușă de pe plajă. Zbang! Restul personajelor feminine au textura fantomatică a unor alter ego-uri din trecut care îi defilează Ledei de azi prin fața ochilor, cât să îi transforme concediul în proces de conștiință.

Un Big Like special aici și pentru Alba Rohrwacher, actrița italiană pe care am remarcat-o și în primul Complet necunoscuți, acel fenomen Perfetti sconosciuti din 2016 care a născut ce am văzut, unii chiar pe telefon, că a născut 😊 Alba apare în The Lost Daughter într-un rol episodic memorabil. 

Iar tropii Grecia - Italia - mare - vacanță - Europa au farmecul lor în desfășurarea acțiunii și erau inevitabili, date fiind originile regizoarei și ale autorului/ autoarei cărții care a inspirat filmul. Aaa, încă ceva: filmul la care merge Leda, la cinematograful în aer liber, este The last time I saw Paris, cu Elizabeth Taylor.

Vizionare plăcută, dacă nu v-ați îndrăgostit deja (de această poveste 😊)!

** **

Oscarurile 2022 se acordă pe 27 martie, deci noi le vom afla luni dimineață, pe 28 martie. Azi cred doar că The Power of the Dog și West Side Story vor fi răsfățate, din motive pe care noi și voi, inteligenți fiind, le știm foarte bine. Nea Cucumber ăla, Benedict Cumberbatch, chiar a făcut un rol bun, așa că, hai, fie, cât despre WSS eu prefer varianta din 1961 cu Natalie Wood, film pe care l-am văzut în studenție la Cinematecă. Dar preferința mea pentru Oscars 2022 rămâne exprimată în textul de mai sus și în tag-uri😊.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Kinds of Kindness – Yorgos Lanthimos. Anul Nou care n-a fost - Bogdan Mureșanu

Kinds of Kindness – Yorgos Lanthimos  Întâi m-a păcălit sau am crezut că m-a păcălit, pe urmă m-a cucerit, după ce am prins cheia și tonul. Mi-a amintit de Decalogul lui Krzysztof Kieślowski și m-am relaxat și am putut să urmăresc până la capăt filmul în trei părți, cu trei povești, Kinds of Kindness. Ce bine că nu s-au intersectat personajele, a devenit obositoare și previzibilă încârligarea asta obligatorie a intrigilor și eroilor din 3-4-5 povești din filmele construite din părți. Yorgos Lanthimos a fost mai cinstit, poate pentru că a fost sigur pe ce voia să ne spună și să facă, el a lăsat poveștile independente, unite doar de ce aveau ele de spus.  Cu instrumentele blasfemiei și cu umor negru, Lanthimos ne-a arătat esența din întrebările noastre despre Dragoste, Viață, Credință, Moarte. Le-a pus și în cadrul de desfășurare care îi place atât de mult, distopia, pentru că dacă n-ar pune într-o distopie, ar pune doar într-un eseu scris ce avea el de spus, asta de fapt mi-...

Nopți albe în Scoția: E duminică seara și ăștia se pregătesc să cânte cucu - mâine se cam duc la lucru. Jurnal Scoțian/ Scottish Diary (3)

Închei publicarea jurnalului scoțian cu primele două zile. Am lăsat crude rândurile scrise atunci. Vacanța mea de vară a fost anul ăsta să-mi amintesc vacanța scoțiană din mai. Merci pour les souvenirs! Glasgow, Day 1 Într-o oră cu autocarul de la Aeroportul Edinburgh în centrul orașului Glasgow. Verde, totul verde, mult verde, oi, vaci și cai pășteau de-a stânga și de-a dreapta șoselei. Soare, cald, așa cum nu era în București. 20 de grade în Glasgow. Străzi în pantă - sau în rampă, după direcție - cum nici în Sinaia ori Cluj n-am văzut și urcat/ coborât. Bine pe infrastructură - la minut merg spre zone din oraș și din Scoția trenuri și autobuze. Probabil s-au ocupat acum 50-30-10 ani de asta și le-a rămas moștenire. Rău pe curățenie. Cam ca la Palermo. Vibrant studențesc, vesel și viu în George Square. De la Catedrala Glasgow spre George Square, treci prin campus și zona universitară - biblioteci și săli sau facultăți de sport, clădiri ale facultăților. Necropola de l...

Jurnal scoțian/ Scottish Diary (1): Let's not make it about me! Poor Things & Stand-up Comedy

În primul meci de la EURO 2024, scoțienii au luat bătaie de la nemți. Încă un motiv să-mi fie și mai simpatici. Ei, da, scoțienii. Știm istorie, știm și comedie, așa că de dragul scoțienilor, care mi-au amintit de vizita la ei acasă, încep să scot la lumină paginile de Scottish Diary. În premieră, poate și de la vârstă, mi-am notat în fiecare seară cuvinte, mai legate, mai dezlegate, despre cum a fost ziua. Astăzi le-am adunat cu un pic de sos sintactic și ceva poze. Cât or mai fi internetul, curentul și gratuit blogspotul, pentru urmașii urmașilor mei, îndemnuri la călătorit și trăit. Let’s go!  Săptămâna scoțiană mi-a adus șase capitole de jurnal, câte unul pentru fiecare zi de călătorie (am ignorat zilele de aeroport, de plecat-ajuns). Publicarea textelor din jurnalul scoțian începe cu ziua a treia – Glasgow, Day 3. Așa am vrut. Asta cu Poor Things, GoMA și stand-up comedy se cerea prima. Nu știu clar de ce, poate pentru că mi-e drag de cuvinte, cum se înșiră ele. Literele au pr...