vineri, 5 noiembrie 2021

Ce om ciudat ești dumneata!

1994, primăvară în București

Leni ar fi făcut orice numai să nu ajungă devreme și să nu stea mult acasă. Acasă, un fel de a zice. Era nepoata din provincie, studentă în București, a unei mătuși mutate într-un cartier nou. De jur împrejurul blocului, încă șantier. Zloată și noroaie. Drum printre barăci, fără trotuar, de la metrou până la scara blocului. Apartamentul fără apă caldă, fără cablu și telefon nu era cel mai primitor loc pe care Leni și l-ar fi dorit seară de seară.

La facultate primise temă de seminar să facă interviu cu un artist. Găsește tu în Bucureștiul ăsta mare un actor, un cântăreț, un cineva care să-i dea interviu unei studente, pentru ceva ce nu va apărea niciodată nicăieri. Dacă nu mințeai că e măcar pentru vreo revistuță de studenți, cine te băga în seamă?

Leni citise în presă că la Național punea Steaua fără nume” Vasile Alexion. Regizor mare, cunoscut, făcuse și filme. El nu ar fi respins încercarea unei tinere debutante. Părea că știe cum merg lucrurile cu întrebările și interviurile.

A zis să încerce și să înceapă de sus. Teatrul Național București, kilometrul zero. Timidă, dar cu dicție bună, cu fața plină de acnee și înroșită de la soarele de mai, Leni l-a convins pe portarul de la intrarea actorilor, după ce i-a arătat legitimația de studentă, că trebuie să ajungă la regizorul Alexion înainte de premieră, altfel o va pica proful care coordonează revista, ea e responsabilă de paginile culturale, cu lansări, premiere, interviuri și debuturi literare.

Vasile Alexion nu era singur în birou. Leni a scos caietul cu întrebări și reportofonul. S-a bâlbâit la toate întrebările. Regizorul a fost politicos, nu a dat-o pe ușă afară, deși cu siguranță a înțeles că avea de-a face cu o începătoare, fără intrare nicăieri, speriată și emoționată că înaintea premierei cu o piesă nejucată de decenii în capitală, regizorul are timp și chef de răspunsuri la curiozitățile ei. “Cum ați ales actorii din distribuție, care a fost cel mai greu lucru, mai este actual Mihail Sebastian, este o adaptare modernă sau ați respectat textul original, încotro merge teatrul românesc?“

Celălalt om din birou a fost de o discreție fantomatică, nici nu l-a simțit. Când Leni a terminat întrebările, și-a adunat fâstâcită catrafusele. A auzit ca prin vis cum Alexion o întreabă:

-        -  Doriți să veniți mâine la premieră? Am aici invitații, pot să vă ofer două locuri?

Leni a răspuns nonșalant, doar-doar omul nu se prinde că ea asta își dorea, de fapt, bilete la marea premieră.

-        -  Da, mulțumesc, desigur! Ce surpriză! Ce bucurie! Mulțumesc! La revedere, bună seara!

Era ziua în amiaza mare, nici ora 4 nu se făcuse în centrul orașului.

-        -  Adică Bună ziua! zâmbi învinsă Leni.

-     -  Ei, se face ea și seară, va fi curând Bună seara! încheie elegant regizorul, suprem până la ultima replică.

Și-a împachetat cu grijă biletele, cu invitație și cu locuri, și a ieșit fericită din biroul unde avusese loc miracolul. Interviu luat, temă rezolvată, bilete la spectacol, chiar la premieră, intrare la Teatrul Național. Doamne, viața e frumoasă!

Pe coridor, spre scările de coborâre, o voce de-a locului o abordează:

-        -  Cum a fost, cum a ieșit?

Omul știa de ce intrase ea acolo.

-      -  A fost foarte bine, totul e în regulă, mulțumesc! răspunse ea cu ochii mari și fericiți, dar asta se putea afla doar dacă cineva ar fi privit-o în pupilele înveselite.

-      -   Vreți să vedeți repetiția tehnică? sună amabil invitația.

Repetiție? Tehnică? Aici? Acum? Serios? Cum să nu!

-        -  Dacă se poate, sigur, vreau! veni replica lui Leni, deja înțelegând că și ei au nevoie de ea, că și pe ei trebuia să îi vadă cineva, cu interviu sau fără.

În sala de teatru era întuneric. I s-a dat un loc sus. Scena era luminată, inundată de albul din reflectoare. Leni recunoscu decorul camerei profesorului.

Din stânga intră pe scenă un bărbat cu ochelari, în blugi, agitat și concentrat, cu o carte lungă și albă în mâna dreaptă. “Poate textul piesei”, se gândi Leni. Bărbatul răsfoia și îndoia pagină după pagină.

El spunea replicile fără sare și fără accente, ca un editor care revede a mia oară textul unei comedii, acum atent doar la punctuație. Capul îi stătea aplecat peste text, doar corpul și mâinile i se roteau și păcăneau lucruri în scenă, Bărbatul apăsa întrerupătoare, deschidea uși, închidea ferestre, se lăsa pe scaune, ridica obloane. Repetiție tehnică!

-      -  Ce om ciudat ești dumneata! citi bărbatul cu accent necontrolat pe Om și aprinse o veioză cu mâna stângă.

-       -  Aici doamna Mălin trebuie să aprindă veioza. Dacă uită? se auzi o voce de sus, nevăzută, de acolo de unde cineva urmărea toată povestea.

-        - N-o să uite, fu sigur pe el bărbatul din scenă, cu textul strâns în mâna dreaptă.

Leni nici nu a respirat a doua zi, în seara premierei. 

Când Clara Mălin a spus Ce om ciudat ești dumneata și a aprins în același timp veioza, Leni a știut că făcuse primul pas în secta umbrelor de culise.

(va urma)



 ...

Regia tehnică la Steaua fără nume pusă în 1994 la TNB de Alexa Visarion au semnat-o Pompiliu Rădulescu și Eduard Manea. Mulțumiri și astăzi!

Amintirea a fost trezită la viață și scrisă aici pentru că se pune din nou pe scena TNB piesa lui Mihail Sebastian, un spectacol independent în regia lui Vlad Zamfirescu (premieră programată pentru 29  noiembrie 2021).

Afișul din 1994, foto site TNB

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ce om ciudat ești dumneata!

1994, primăvară în București Leni ar fi făcut orice numai să nu ajungă devreme și să nu stea mult acasă. Acasă, un fel de a zice. Era nepo...