Treceți la conținutul principal

Când ploaia te spală, nu te omoară. Postare dintr-o suflare

Nouă, când plouă, ni se murdăresc pantalonii.
Aici, nouă, când plouă, ni se murdăresc pantofii.
Când plouă pe la noi, se înglodesc căruțele, nu ies din curte mașinile.
Când plouă, la noi se blochează intersecțiile.
Pe pantalonii mânjiți se vede c-a plouat, că plouă, că ți-e rău și  că ți s-a luat de orice.
Dacă plouă, s-a dus tot norocul de pantofi curați la teatru și la întâlnire.

Litanie axiomatică a românului oftând în ploaie, rândurile dintr-o suflare de mai sus sunt un adevăr mai adevărat decât Învierea pentru Creștinul mărturisitor. E adevărul adevărat din România noastră, de ani și ani și vieți.

Până acum vreo câțiva ani, păstram o amintire rușinoasă...Credeam că numai eu pot vedea așa ceva și că numai pe mine mă marchează pe vecie un asemenea amănunt: că la prima mea călătorie în afara țării, când ploua, pantofii și blugii nu se murdăreau de noroi. Ba nici în ce băltoace să calci nu aveai. Am povestit la întoarcere, cu ochii larg deschiși de viața și ploaia de la Bruxelles, acest - îl numeam eu - șoc cultural, că ploaia nu însemna Acolo nici bălți, nici noroi și deci nici haine, chef de plimbare, încălțări distruse pentru o zi. Curățenia de pe străzi și canalizarea funcțională se traduceau într-o stare bună a hainelor și a pantofilor, deci într-o stare bună a omului care nu mai avea o scârbă în plus în ziua aia, "Băi, unde și cum să îmi șterg eu acum pantofii?"

Dar amintirea mea rușinoasă (Ce nebună sunt și eu, auzi, mă uit la efectul ploii asupra adidașilor și asupra stării sufletești!), de câțiva ani, nu mai e singură. 

Aud de la multă lume istorii similare: 

- când X a fost prima dată în străinătate, la bursă în Danemarca, a fost uimită de același fenomen, nu se murdăreau pantofii și nu se făceau bălți în zilele cu ploaie;

- când Y a venit prima dată în Europa dintr-o țară africană, gulerul cămășii nu se murdărea zilnic, așa cum pățea acasă, pe malul Mediteranei;

- când Z a mers în Occident după Revoluție, ploaia germană, ce să vezi, nu murdărea pantofii și hainele cum se întâmpla aici când avea ghinionul să plouă.

Așa căci zic, poate n-o fi rost și nucleu chiar de o nouă cercetare antropologică, dar ceva de pus pe gânduri în căutarea direcției și bucuriei de a mai trăi, totuși, pe aici, tot ar fi: dintre miile de ingineri, arhitecți, proiectanți, urbaniști și, desigur, consultanți și coordonatori de jde mii de chestii politico-administrative, nu s-o găsi o minte care să explice în coloana A ce trebuie făcut cu strada când plouă și în coloana B ce beneficii are omul când nu e stresat pe stradă când plouă? Asta dacă mai credem în legenda că lucrăm pentru oameni, nu pentru bilanțuri pe hârtie.

Proiectul se poate numi "Cum să facem ca ploaia să ne spele."

Puteți râde, puteți ignora, dar eu rămân la părerea că din lucrurile mici și foarte mici se construiește și se vede Civilizația: mâini curate, dinți curați, pantofi curați, bună ziua, vă rog, mulțumesc.

Vă mulțumesc!

Și acum, să plouă muzica:



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Aproape ultima noapte de dragoste

Dragul meu Mon Amour, Scrisoarea ține un pic azi locul poemelor. Se joacă și ea.  Penultima noapte de dragoste ar fi fost prea matematic, matematică. E aproape ultima, nu știm când va fi ultima. Iubește-mă în gând până va veni prima noapte de război. De fapt, știi? Războiul e ca dragostea pe lume, nu încetează niciodată și doar când te arde pe tine crezi că e adevărat. Război e și mâine, e și acum, ca iubirea, ca rugăciunea, mereu cineva undeva mărturisește și se-mpărtășește.  Iubește-mă în gând, Mon Amour, în gânduri și șoapte, că nu știi când vine ea, ultima noapte. Foto: Ștefan Luchian - Trandafiri

Cea mai bună dintre zilele posibile

 ... este Azi și este ziua în care îți spun că te iubesc. Așa. Dragul meu Mon Amour, Vreau să-mi trăiesc la lumină, cu bucurie, cu public chiar, iubirea. Iubirea nu e ceva murdar ce se ascunde. Dacă o ascunzi și dacă minți pentru ea, nu e iubire. Iubirea crește și înflorește în lumină și în adevăr. Când o sufoci, nu e iubire, e un strigăt de ajutor. Eu ofer, simt, trăiesc. Cine nu primește și nu se bucură de iubire în lumină încă nu e vindecat și nu se poate bucura de ea. Doamne, ajută-i să simtă iubirea! Și Atunci a fost tot Azi: Un fel de pastișă după Naum: Orașul avea o singură stradă Strada avea un singur sens Sensul avea un singur număr Numărul avea o singură cifră Cifra avea un singur chip Chipul din oglindă.    Trei și cu trei și cu trei: În cel mai mic loc din lume mi-a căzut cerul în cap de cele mai multe ori. În locul meu nu e nimeni. Trei și trei și cu trei fac unu. S-au terminat dicționarele și toate cuvintele, Vine vântul să mai spună ceva și să descuie. Plou...

Un bilet de dragoste, fără Adio și fără Griji: NO WORRIES, CĂTĂLINICIKA!

Am fost la spectacolul NO WORRIES, CÃTÃLINICIKA! de la Teatrul de Artã București. În distribuție i-am văzut pe Nadiana Sălăgean, Alexandra Răduțã, Adelina Toma și Sorin Manea. Regia este a Alexandrei Tofan, textul este al Adelinei Toma. Piesa este copilul Adelinei și un pic nepotul lui Mimi, omul care a moșit și nășit (la atelierul lui de dramaturgie) sute de texte și suflete, cu o răbdare de bijutier. Dar gata cu laudele pentru domnul nostru Brănescu, să ne întoarcem la New York.  E un personaj în “Shakespeare in Love” care juca dădaca din “Romeo și Julieta”, iar la o băută într-o cârciumă, într-un dialog de agățat o fată, îi spune ăleia cum că el e actor și e distribuit într-un spectacol. “A, da? Și despre ce e?”, întreabă fata. “Păi, să vezi, e vorba despre o dădacă”... Sau, dacă vreți, mi-a amintit de monologul lui Celentano către prima lui casă pe care nu o mai poate vedea, nu o mai poate avea, dar pe care nu a uitat-o. Casa, da 😊  Așa am văzut eu în spectacolul de la Te...