Treceți la conținutul principal

Postări

Masa cu un singur scaun

Caut Muzeul Fernando Pessoa. Știu că am ajuns în zonă, dar nu lângă parcul care trebuie, luat punct de reper.  Grăbită. Cât o să mai rătăcesc? De obicei nu merg aiurea.  Știam deja că localnicii se descurcă mai degrabă în franceză decât în engleză. Pe undeva pe Rua da Estrela, opresc și întreb o doamnă. 70 plus. În franceză.  - Cum ajung la muzeul Pessoa, e departe muzeul Pessoa?  Doamna îmi răspunde sigură în portugheză.  - Pessoa? Vai, vai, vai a peido…  Din baletul mâinilor ei, înțeleg pe unde să o iau și că nici nu sunt prea departe.  Mulțumesc în gând și de atunci mereu cuceririi romane și orelor de latină și franceză, că ne înțelegem fără să vorbim aceeași limbă. Doar acum nu vorbim aceeași limbă.  Ajung la muzeu. Tenebrosul scriitor, cu toată istoria lui, nu bate povestea înțelegerii universal-latine din drumul spre el. În buric și inimă de Lisabonă, două generații crescute la ore diferite pricep cum vine de...

Rue de Rivoli

- Ma-crooon, espèce de cooon!  Pe Rue du Maréchal Joffre, în stația de lângă parc, trei pensionari se întorc de la miting. Par că merg spre casă, la masa de prânz. Două franțuzoaice și un francez, cu steaguri și veste de manifestanți sindicaliști cu experiență. Avant les gilets jaunes. E cald, e liniște și e lume puțină în stație. Strigătul lor îmi amintește de silabisirea altei scandări francofone, din studenția belgiană:  - Chris-tooophe, petit zi-ziii!  Știam că sudul era un fief al stângii și al lui Mélenchon. Știrile de seară îi anunțaseră participarea undeva prin zonă, la una dintre adunări. - Ma-crooon, espèce de cooon!  Bărbatul scandează tot mai slab, ca și cum ar vrea să ducă doar o vreme, până acasă, beția mitingului, ceva între șoptit și fluierat. Grăbite, femeile care îl însoțesc râd. De pe trotuarul de vis-à-vis, văd scena clar, citeț, cum treceau ei de la dreapta la stânga. Trioul dispare leneș după parc. Traversasem să fotografiez vit...

Moromeții 2: Săru' mâna, tataie, și iartă-mă!

Cu dragoste, adormiților Maria, Domnica, Lucreția, Stan, Toma În cei peste 30 de ani de la primii Moromeți ai lui Stere Gulea, a trecut peste mine moartea bunicilor și a mamei.  Aveam 12 ani în 1987, eram într-a șaptea și n-am înțeles din carte și film mare lucru, atunci, în afară de lovi-o-ar moartea de Bisisică , scena salcâmului și de bătaia fiilor rebeli. Am revăzut de câteva ori filmul, pe măsură ce depășeam vârsta lui Niculae din Moromeții l . Și sensurile se adăugau, se adânceau, căci nu filmul îl revezi, ci pe tine te vezi, te crești și te vezi.  După 31 de ani, Vivi Drăgan Vasile și Stere Gulea au dus povestea mai departe și la capăt.  Filmul îl poți vedea cu sunetul tăiat. E pictat, tăiat pictural și chipurile sunt sculptate. Iar dacă ai mai avut și bunici la țară și ai venit cu cartea citită, ca mine, atunci chiar că îl poți vedea pe mutește.  Am plâns la Moromeții 2 .  Am plâns pentru că am înțeles că nu ...

Nouă ne-a plăcut Pistruiatul și (de aceea) ne este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari

Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari - filmul din 2018 al lui Radu Jude. Este o Ars Poetica a regizorului. Manifest despre Adevărul în Artă, convenții Realitate-Ficțiune și despre clișee. De dinamitat nu dinamitează clișeele, cu duiumul în capul și pe limba noastră, dar le inventariază ironic. Clișeele, descâlcite inteligent, sunt de un umor nebun. Dacă ar fi să dau exemplu numai cum adăugăm toți, tâmp, invariabil, "Să ne judece", după ce într-un context cineva rostește Eminescu. E un vers dintr-un cântec al răposaților artiști Aldea Teodorovici.  Alte clișee? Amantul pilot, masculul irezistibil în uniformă , desigur, însurat - cu mare bucurie denunț ca fiind tot clișeu nuditatea inutilă , merci Pavlu, chiar nu era cazul; sau gașca alcoolizată adunată pentru cozerii rasiste și sexuale acasă la unul dintre ei. Tristă scenă, reușită, dar tristă ca textură, ca eșantion de Românie. Mi s-a mai părut...

Când ploaia te spală, nu te omoară. Postare dintr-o suflare

Nouă, când plouă, n i se murdăresc pantalon i i. A ic i, nouă, când plouă, n i se murdăresc pantof i i. Când plouă pe la no i, se înglodesc căruțele, nu  ies d in curte maș in ile. Când plouă, la no i se blochează  intersecț i ile. Pe pantalon i i mânj iț i se vede c-a plouat, că plouă, că ț i-e rău ș i  că ț i s-a luat de or ice. Dacă plouă, s-a dus tot norocul de pantof i curaț i la teatru ș i  la întâln ire. L itan ie ax iomat ică a românulu i oftând  în ploa ie, rândur ile d intr-o suflare de ma i sus sunt un adevăr ma i adevărat decât Înv ierea pentru Creșt inul mărtur is itor. E adevărul adevărat d in Român ia noastră, de an i ș i an i ș i v ieț i. Până acum vreo câț iva an i, păstram o am int ire ruș inoasă...Credeam că numa i eu pot vedea așa ceva ș i că numa i pe m ine mă marchează pe vec ie un asemenea amănunt: că la pr ima mea călător ie în afara țăr i i, când ploua, pantof i i ș i blug i i nu se murdăreau de noro i. Ba n ic i în ce...

Cina cea de Taină. Ultima (formă de) Iubire

Ea mă tot găsea pe mine. Mi se tot întâmpla în drum. Nu o căutam eu. Era ea. Singura dată când știam de unde să o iau, atunci nu ne-am întâlnit. Că n-am vrut eu. Prea era toată lumea și era cu așteptat, ca la dentist. Era în Italia lombardă și sforzesca , la Santa Maria delle grazie. Am rămas în prag și n-am simțit să mă pun la rând, că doar nu era să fiu pentru prima dată în viață în rând. Am plecat. Cu gândul ca despre iubire, că dacă e să fie, va fi, iar dacă nu va fi să fie, atunci n-a fost. În felul de atunci, chiar și în rândurile astea, inexplicabil, avea să tot fie. Mai târziu, treptat, periodic, sigur și ca într-un joc secret al nostru, avea să înceapă să tot apară. O dată, rătăceam atentă la liniștea de duminică din bucătăriile cartierului armenesc din Ierusalim și pașii, nu altceva, nu rațiunea, nu harta, nu memoria știută, pașii m-au dus la locul Cinei celei de Taină. Acum un loc modelat de arhitectura medieval creștină. A fost mai mult decât o surpriză. A...

Noutăți: ce mai scriem, ce mai publicăm?

În „Social Evolution & History”, nr. 1/2017 , a apărut un rezumat al cercetării mele despre rolul tehnologiei în menţinerea relaţiilor de familie la distanţă, pornind de la cazul mamelor românce despărţite, prin migraţie economică, de copiii lor.  Editorii revistei au publicat online doar un scurt fragment , drept pentru care capitolul cu Mulţumiri îl pun aici, până la studierea în amănunt a variantei print: Vreau să le mulţumesc atât de multor oameni pentru atât de multe: pri etenilor, autorilor, pionierilor vizionari ai internetului. Dar cel mai mult, colegilor mei din toate echipele online unde am lucrat, pentru ideile lor, provocările şi entuziasmul care m-au inspirat tot timpul; Irinei Nicolau (1946–2002) ale cărei cărţi, interviuri şi spirit m-au făcut să mă uit mai atent în jur şi să îmi transform pasiunea pentru antropologie în studii; lui E.T., personajul lui Spielberg , “for calling home” şi pentru că ne-a făcut pe toţi să înţelegem cât de important e să fim în co...