marți, 21 iunie 2016

Globul de Cristal din Carlsbad

Cum n-am ajuns nici anul ăsta la Cannes, festival ou non, am zis să nu ratez ocazia lui Karlovy Vary. Orășel tihnit de munte, în Boemia de Vest, la festivalul căruia știam că n-avem o istorie chiar rușinos de săracă. 

Pentru “Ștefan Luchian”, Nicolae Margineanu  a primit în 1981 Premiul CIDALC, “Aurora” i-a adus lui Cristi Puiu, în 2010, premiul secțiunii East of the West; “Box” al lui Florin Șerban a luat în 2015 premiul FIPRESCI acordat unui film din competiţie și tot atunci “Lumea e a mea”, filmul de debut al lui Nicolae Constantin Tănase, concurent în competiţia East of the West, a câștigat o Menţiune specială.

Stațiunea din Boemia era frecventată vara de lumea bună europeană încă de când i s-au descoperit apele miraculoase, un pic înainte de 1400. Lumea venea la băi ori pentru aerul de munte, asta dacă aceeași lume bună europeană nu prefera – mai ales în Belle Époque - să meargă la mare, adică pe Coasta de Azur.

Orășelul se numea Carlsbad, băile lui Carol, în cehă Karlovy Vary. Aici vin din 1948, în iulie, cineaști din zeci de țări. 1948 este anul în care festivalul a devenit internațional și din care se ține doar în Karlovy Vary. În 1946 și 47, țările participante erau mai puține, iar festivalul se ținea în două locuri – Carlsbad și Marienbad (Mariánské Lázně). Alt loc al protipendadei suferinde ori doar în voiaj de plăcere. Din 1959 în 1993, festivalul de la Karlovy Vary se ținea o dată la doi ani, alternativ cu cel din Moscova.

În 2016, la festivalul ce se desfășoară în perioada 1 - 9 iulie, România e reprezentată de cinci filme. Unul în competiție în Selecția Oficială, “Dincolo de calea ferată”, de Cătălin Mitulescu (România / Suedia, 2015), două în competiție în secțiunea East of the West – „Dublu”, de Catrinel Dănăiaţă, aici la debut în lungmetraj, (România, 2016), și „Together For Ever/ Amžinai kartu”, de Lina Lužytė (Lituania / România, 2016). Celelalte două filme sunt „Bacalaureat”, de Cristian Mungiu (România / Belgia / Franța, 2016), în secțiunea Horizons, și „O noapte în Tokoriki”, de Roxana Stroe (România, 2016), scurtmetraj, în secțiunea Future Frames: Ten New Filmmakers To Follow.

Foto: Dincolo de calea ferată, cinemagia.ro

Premiul cel mare de la Karlovy Vary este Globul de Cristal care din anul 2000 arată așa:

Foto: kviff.com

Și iată ce-am găsit pe urmele Globului de Cristal:


































marți, 14 iunie 2016

Întâlniri la adrese istorice. Ce mică e lumea!

Nicolae. Palermo

În 1852, Sicilia mai avea opt ani până la unificarea cu Italia. Era sub domnia Bourbonilor, în fapt, la acea dată, o restaurație, după ce insula cunoscuse mișcări de independență în 1820 și, desigur, 1848. În luna noiembrie a acestui an murea în exil la Palermo Nicolae Bălcescu. Avea 33 de ani și era bolnav de tuberculoză. Stătea de o lună și jumătate în hotelul Alla Trinacria, de pe Via Butera. Rămășițele lui Bălcescu se află într-o groapă comună din Palermo.




Pe aceeași stradă din apropiere de Porta Felice și chiar pe aceeași parte, sunt două clădiri unde alte două plăcuțe anunță trecerea pe acolo a lui Goethe (cu aproape un secol înaintea lui Bălcescu) și a lui Garibaldi (la 10 ani după pașoptistul nostru și după ce i-a dat Italiei Sicilia). 






Porta Felice și-a luat numele de la Donna Felice Orsini, soția viceregelui spaniol Marcantonio Colonna. Construcția a fost încheiată în 1637.




Mihai. Praga


Imaginea scolastică a lui Eminescu este portretul lui de la vârsta de 19 ani. Portretul, primul cunoscut din viața lui, a fost făcut în 1869, la Praga, în atelierul fotografului Jan Tomáš (1841—1912).

Eminescu a ajuns la Praga în septembrie 1869 și (scriu unii biografi) voia să se înscrie la Universitatea Carolină – în oraș locuia fratele lui Șerban, la care a și stat. Șerban era primul născut al Eminovicilor, deci fratele mai mare al lui Mihai; a studiat Medicina la Viena și, pare-se, tot după unii biografi ai poetului, și la Praga. 

Pentru dosarul de student, poetul avea nevoie de o fotografie. Merge în atelierul unde procesul dura, după tehnica vremii, mai bine de o jumătate de oră. Se puteau face tot acolo și împrimări ale vocii, pe placă de gramofon. Jan Tomáš  era un adept al noutăților; studiase chimia alimentară și lucrase la fabrici de bere și zahăr, dar a ajuns mai cunoscut ca portretist, iar certificatul lui de fotograf profesionist, semnat de însuși Împăratul Franz Joseph, se află la Muzeul Tehnic din Praga.

Atelierul foto cu pricina era în Piața Wenceslas (Václavské námestí) la nr. 7. Unde acum este un hotel.





Admiterea îi este refuzată, Mihai pleacă la Viena, dar fotografia lui făcută în Praga rămâne. În istoria literară.  Mie îmi rămâne, dar cu câtă bucurie, doar istoria personală.



marți, 24 mai 2016

Mi-am dat și eu Bac-ul. Mungiu nu l-a prea luat...Niște păreri.

WARNING! SPOILER!

Cristian Tudor Popescu a scris că Bacalaureatul lui Mungiu suferă de mesajită și ajunge, în textul lui despre film, de pe republica.ro, la formulări precum un fals și un kitsch telenovelistic. N-am să fiu la fel de tranșantă, măcar pentru că nu-s la fel de talentată. Dar îi împărtășesc lui CTP dezamăgirea. Ori cel puțin ieșitul din sală cu un ridicat din umeri a "mult zgomot pentru puțin ".

Să dau detalii.

Am avut senzația, de la primul pas făcut de Titieni în secția de poliție, că voi vedea o Poziție a copilului, spusă de Mungiu. Și aveam așteptări în consecință. Eeee, încă o dată să învățăm că nu e bine să avem așteptări. 

Bacalaureatului i-a ras însă și încă din 2013 Călin Netzer toată crema micii corupții contemporane în tablou panoramic de familie. Cu diferența evidentă că Poziția copilului e un film reușit.

Încă trei păreri și vă las.

Distribuția în partea ei feminină a fost o alegere inspirată. Balansul cvartetului soție-amantă-fiică-mamă în jurul bărbatului este bine închegat, actrițele își duc rolurile. Pe parte bărbătească, singurul convingător a fost, de data asta, Ivanov. Mai relaxat în rol, pentru că era despovărat de postura principală. Și e chiar simpatic.

Momentul "intervenției programate" pus în sarcina (normal, nu?) amantei este clin d'oeil ul lui Mungiu în construcția filmelor lui de autor. Ce trăiesc fetele din 4,3,2 - mai exact, Găbița - se petrece trei decenii mai târziu banal, în câteva ore ale unei dimineți, înainte de a merge la serviciu, și se petrece chiar în contumacia spectatorului, scutit de naturalismul concret al experienței. De acord, ar fi fost grosier, tezist și inutil să vedem un cabinet medical, cu scene ante sau post factum. Sugestia a fost suficientă. Pentru asta și doar pentru asta l-am apreciat pe Mungiu în acest film. Aici a fost sclipitor de genial. (El este și scenarist al Bacalaureatului).

Ce au, domnule, bărbații (cel puțin scenariștii și regizorii) cu datul jos al perdelelor? Și în filmul lui Radu Muntean Un etaj mai jos, și aici la Mungiu, personajele masculine principale sunt ilustrate la capitolul Cum au grijă de mama prin datul jos al perdelelor. Au fost urmăriți în copilărie de această corvoadă, în absența taților de acasă la momentul curățeniei generale? Li se pare că femeia singură (și bătrână) își dă măsura neputinței în manevrarea perdelelor pe galerie? E amuzant și trist că la atât se poate rezuma gestul de ajutor pe care ei cred că femeia singură și bătrână, fie ea și mamă, îl așteaptă. 


Mai cercetați, mai întrebați, domnilor....

În rest, toate bune.

Aștept - fără așteptări - Sieranevada. Puiule, dacă și la tine văd bărbați ajutând mame la pus-dat jos perdele, promit că vă trimit pe toți în cantonament.

vineri, 15 aprilie 2016