luni, 4 septembrie 2017

Cina cea de Taină. Ultima (formă de) Iubire

Ea mă tot găsea pe mine. Mi se tot întâmpla în drum. Nu o căutam eu. Era ea.

Singura dată când știam de unde să o iau, atunci nu ne-am întâlnit. Că n-am vrut eu. Prea era toată lumea și era cu așteptat, ca la dentist. Era în Italia lombardă și sforzesca, la Santa Maria delle grazie. Am rămas în prag și n-am simțit să mă pun la rând, că doar nu era să fiu pentru prima dată în viață în rând.



Am plecat. Cu gândul ca despre iubire, că dacă e să fie, va fi, iar dacă nu va fi să fie, atunci n-a fost.

În felul de atunci, chiar și în rândurile astea, inexplicabil, avea să tot fie.

Mai târziu, treptat, periodic, sigur și ca într-un joc secret al nostru, avea să înceapă să tot apară.

O dată, rătăceam atentă la liniștea de duminică din bucătăriile cartierului armenesc din Ierusalim și pașii, nu altceva, nu rațiunea, nu harta, nu memoria știută, pașii m-au dus la locul Cinei celei de Taină. Acum un loc modelat de arhitectura medieval creștină. A fost mai mult decât o surpriză. A fost sufocare de emoție, cu tremurat de genunchi și bouche bée.









Altă dată, rătăceam amețită de Palatul Hofburg, unde curtea interioară copleșea și îi repetam est-europencei curat balcanice pe viață că Noi nu, niciodată, n-om recupera decalajul. E imposibil istoric și matematic. Când vrem să ardem etape, suntem niște Chirițe cu forme fără fond. Așa. Și cu aceste gânduri strașnic europene căutam un lăcaș cu vreo bancă liniștită. Un turn inconfundabil de biserică italiană mă atrage și, cu dor, mă îndrept într-acolo. Hm, ce să fie, ce să fie? Zic Just another gothic curch. Dar după ce-am intrat… Da. După ce-am intrat, pe un perete era ea. Cina cea de Taină. Un mozaic reproducere de la începutul secolului al XIX-lea.

Napoleon, care n-a putut smulge Italiei Cenacolo Vinciano, ar fi vrut mozaicul lui Giacomo Raffaelli la Luvru. Dar n-a apucat. S-a luat cu abdicarea, cu altele... Dar mozaicul exista. Și atunci, socrul lui Napoleon (la acea dată), Franz II, a recuperat reproducerea pe care o voia pe un perete din Belvedere. Dar nici aici n-a fost să fie locul ei. A ajuns în biserica italiană unde poate fi văzută și astăzi în Viena - Chiesa dei Minoriti, chiesa nazionale italiana Maria della neve.











Și încă o dată, în Sighișoara, în biserica de lângă turnul prea des fotografiat, cunoscută simplu ca Biserica Mănăstirii, am auzit întâi de la ghidușa ce lua bani pe intratul în lăcaș și am văzut pe urmă o altă reproducere: pictată la 1680 de Jeremias Stranovius; așa cum a vrut artistul, Cina cea de Taină din Sighișoara îi are în chip de Apostoli pe primar si pe unii dintre membrii sfatului orășenesc. Oamenii or fi pozat, or fi plătit. Cine suntem noi să judecăm?



Da, chiar așa, cine suntem noi să judecăm?
Cine suntem noi?
Să judecăm….

Și tot șirul de întâmplate în drumul meu, mereu cu Cina cea de Taină la momente mari, în gânduri și orașe importante mie, tot șirul m-a răscolit, ca pe ăi mici cu “De ce?” Dar de ce? Bine, bine, dar de ce?

De ce acum? De ce mie? De ce aici? Aici e important? Mie e important? Scena în sine? Operele în sine? Povestea operelor?

E în ochii privitorului Iubirea?
E în capul învățăcelului Lecția?
E de la Învățător Lecția?

Cine dă și cine primește?

Ei îl iubeau, dar nu l-au crezut atunci. Ce Iubire e asta?
El îi iubea și le-a arătat, chiar când ei nu l-au crezut. Asta e Iubire.

În viața ta e atâta Iubire câtă dai că ai. Tu însuți Ție îți ești Iubirea. Și-așa cum vine noaptea după zi, da, Will, da, îl vei Iubi pe Celălalt ca pe tine însuți. Pentru că vei fi învățat Iubirea.

Și mi-am tot amintit cum finlandeza Tarja, în urmă cu mai mult de zece ani, îmi răspundea tempo-ului frenetic Azi, acum, aici, Azi, acum, aici cu care voiam tot și de tot:
- Bine, dar când voi folosi ce învăț azi?
- Nu trebuie să-ți folosească azi.
- Când să-ți aduc înapoi cartea asta?
- Păstreaz-o toată viața!/ Keep it for the rest of your life!

marți, 16 mai 2017

Noutăți: ce mai scriem, ce mai publicăm?

În „Social Evolution & History”, nr. 1/2017, a apărut un rezumat al cercetării mele despre rolul tehnologiei în menţinerea relaţiilor de familie la distanţă, pornind de la cazul mamelor românce despărţite, prin migraţie economică, de copiii lor. 

Editorii revistei au publicat online doar un scurt fragment, drept pentru care capitolul cu Mulţumiri îl pun aici, până la studierea în amănunt a variantei print:

Vreau să le mulţumesc atât de multor oameni pentru atât de multe: prietenilor, autorilor, pionierilor vizionari ai internetului. Dar cel mai mult, colegilor mei din toate echipele online unde am lucrat, pentru ideile lor, provocările şi entuziasmul care m-au inspirat tot timpul; Irinei Nicolau (1946–2002) ale cărei cărţi, interviuri şi spirit m-au făcut să mă uit mai atent în jur şi să îmi transform pasiunea pentru antropologie în studii; lui E.T., personajul lui Spielberg , “for calling home” şi pentru că ne-a făcut pe toţi să înţelegem cât de important e să fim în contact unii cu alţii.

Revista va ajunge la mine în câteva exemplare, cândva în vara asta, depinde de serviciile poștale. 

Detalii găsiți pe site-ul editurii cu pricina.

Vă mulțumesc pentru atenție!

luni, 17 aprilie 2017

Ierusalim, cu I de la Iubire

Nimeni nu știe ce e în inima ta. Abia înțelegi tu de ce te întorci de unde te duci.
Dumnezeu lucrează prin oameni.
La tot ce îți aduce fiecare zi să fii deschis, gata și cuminte.

Ierusalim.
Tot prețul, în arginți și în oameni, îl merită.
Ești acolo o dată și simți că acum patruzeci și ceva de ani ai fost botezat întru Împărăția Sa.

Anul Ierusalimului e în tine de la botez și îl împlinești când îți dă darul tainei sale.
Nu ajungi acolo pentru ceilalți, nu ajungi acolo pentru tine. Ajungi pentru El spre Tine, să te luminezi, liniștești, iubești.
Din Iubire venim și pentru Iubire trăim.

Suntem ca să devenim și să iubim. Apoi vine Pacea.
Hristos a Înviat!







sâmbătă, 18 februarie 2017

Oscar 2017. Mia dansează și o răzbună pe Gloria care nu mai cântă

Aproape 50 de ani i-a luat Hollywoodului să refacă, de data asta colorat și optimist, povestea actorilor în căutarea supraviețuirii și, dacă au puțin noroc, a faimei. Finalul deschis din clasicul film al lui Sydney Pollack (1979) pare continuat într-un success story with happy end

Tot în Los Angeles se petrece și acțiunea din "Și caii se împușcă, nu-i așa?", cu o actriță aspirantă și cu un regizor care deja renunțase la artă. Tinerii nu o sfârșesc bine. Atunci. 


Pentru că acum, LaLaLand, cum îi spune și numele, este tărâmul fantastic unde visele se împlinesc (și, of course, binili învinge): dragoste, carieră, familie. Gloria lui Jane Fonda a sfârșit cum a trăit, tragic, dar Mia Emmei Stone e fericită în lalalandul ei...


Dansul din filmul lui Damien Chazelle este, de acord, un omagiu adus strălucitoarelor music hall-uri de la Hollywood și de pe Broadway, dar este și varianta pastel a pașilor de pe ringul brutalului maraton din filmul lui Sydney Pollack. Un fel de Răzbunarea și Evadarea în vis sau în LaLaLand. 

Una dintre replicile Gloriei din scena ei finală - "Maybe it's just the whole world is like central casting. They got it all rigged before you ever show up" - îi recunoaște rolul esențial marelui organizator, de oriunde și de aici, cu atât mai mult cu cât (și a fost poate de ajuns pentru spiritul excepționalei ecranizări a romanului omonim din 1935 al lui Horace McCoy) singurul Oscar pe care filmul l-a obținut a fost cel pentru rolul de MC al lui Rocky, interpretat de Gig Young. 

Și acum să ne întoarcem la Oscarurile 2017. 

Conform tradiției, avem pariurile   opțiunile

Cine aș vrea să câștige 
și 
Cine cred că va câștiga 
pentru principalele categorii. 

Atenție, există și situații în care coincid alegerile și atunci le marchez în culoarea pentru Cine cred că va câștiga. 

BEST PICTURE
Arrival
Fences
Hacksaw Ridge
Hell or High Water
Hidden Figures (second best ar fi acest film plin de umor, coerent, cu actrițe în partituri parcă scrise pentru ele)
La La Land
Lion
Moonlight
Manchester by the Sea

ACTOR IN A LEADING ROLE
Casey Affleck (Manchester by the Sea)
Andrew Garfield (Hacksaw Ridge)
Ryan Gosling (La La Land)
Viggo Mortensen (Captain Fantastic - Un film foarte interesant unde Mortensen face un rol bun)
Denzel Washington (Fences)

ACTOR IN A SUPPORTING ROLE
Jeff Bridges (Hell or High Water)
Mahershala Ali (Moonlight)
Dev Patel (Lion)
Lucas Hedges (Manchester by the Sea) După ce am văzut filmul, puștiul de 20 de ani a devenit preferatul meu la această categorie a Oscarurilor. Sper să vedeți Manchester by the Sea.
Michael Shannon (Nocturnal Animals)


ACTRESS IN A LEADING ROLE
Isabelle Huppert (Elle)
Ruth Negga (Loving)
Emma Stone (La La Land)
Natalie Portman (Jackie)
Meryl Streep (Florence Foster Jenkins)

ACTRESS IN A SUPPORTING ROLE
Viola Davis (Fences)
Naomie Harris (Moonlight)
Nicole Kidman (Lion)
Octavia Spencer (Hidden Figures)
Michelle Williams (Manchester by the Sea)

BEST DIRECTOR
Damien Chazelle (La La Land)
Mel Gibson (Hacksaw Ridge)
Barry Jenkins (Moonlight)
Kenneth Lonergan (Manchester by the Sea)
Denis Villeneuve (Arrival)

FOREIGN LANGUAGE FILM
Land of Mine (Denmark)
A Man Called Ove (Sweden)
The Salesman (Iran)
Tanna (Australia)
Toni Erdmann (Germany)

WRITING (ADAPTED SCREENPLAY)
Arrival
Fences
Hidden Figures
Lion
Moonlight

WRITING (ORIGINAL SCREENPLAY)
Hell or High Water
La La Land
The Lobster
Manchester by the Sea
20th Century Women

MUSIC (ORIGINAL SCORE)
Jackie
La La Land
Lion
Moonlight
Passengers

ORIGINAL SONG
"Audition (The Fools Who Dream)" from La La Land
"Can't Stop The Feeling" from Trolls
"City of Stars" from La La Land
"The Empty Chair" from Jim: The James Foley Story
"How Far I'll Go" from Moana

CINEMATOGRAPHY
Arrival
La La Land
Lion
Moonlight
Silence

COSTUME DESIGN
Allied
Fantastic Beasts and Where to Find Them
Florence Foster Jenkins
Jackie
La La Land

PRODUCTION DESIGN
Arrival
Fantastic Beasts and Where to Find Them
Hail, Caesar!
La La Land
Passengers

duminică, 9 octombrie 2016

Din Attica și Atena, cu dragoste

Am făcut mii de fotografii în Grecia. Fiecare poză trebuia să fie un fel de nemurire imortalizată. De parcă fiecare cadru prins în ochi și în aparat trebuia să îmi promită că totul va fi pe veci, nemuritor, al meu.

Zilele din Atena și de pe lângă Atena, în sud-vestul Atticii, m-au ajutat să trag niște linii, să clarific și să înțeleg.

Grecia și ale ei sunt ca iubirea. Cine nu a cunoscut-o n-o poate înțelege.

Nu mâncarea, rapid servită și aromată. Nu apusurile, unice, picturale. Nu temperaturile, ideale, necaniculare, de toamnă, m-au făcut să iubesc Atena.

Ci respirația totală. De loc între locuri. Sunt în mileniul 3 sau în 400 A.D., în mileniul I? Sunt în Istanbul sau în Sicilia? În Roma sau Alexandria? Nu, ci în Atena. Cărțile de arhitectură și manualele de istorie sunt umile ghiduri turistice pentru pulsul acestei cetăți.

În sesiuni private, pentru prieteni și pasionați de călătorii spirituale, păstrez și voi arăta miile de poze, promisiunile de eternitate.

Acum, aici, câteva fragmente de lumină și frumos.

Din Attica, pe la-nceput de toamnă, cu dragoste!

Sfat/ insider tip: Lăsați orice pentru ultima zi și încercați asta: Din piața Syntagma luați-o pe bulevardul Împărăteasa Sofia din dreapta clădirii Parlamentului (stânga cum te uiți la ea), spre Muzeul Bizantin pe care îl depășiți. Traversați bulevardul și urcați pe strada Plutarh, numai trepte, între vile de 4 etaje, zonă rezidențială plină de flori, până la stația funicularului care vă duce pe colina Lykavittos, cel mai înalt punct de belvedere din Atena. Faceți asta astfel încât să prindeți apusul pe Lykavittos. Din Syntagma până sus, cu tot cu teleferic, cam 1h-1h15. Merită! Este ceva su-blim!












vineri, 16 septembrie 2016

Suntem aici, la porțile Orientului, în Sieranevada

Ca să putem să trăim fără să ne pierdem mințile, alegem să credem adevărul care ne convine. Luăm de bun doar scenariul în care suntem confortabili sau, și mai bine, scenariul din care ieșim cu aură. Mințim și bârfim ca să nu ne luăm gâtul. Înjurătura mai dezamorsează. Minciuna mai amână cearta și ne mai cumpără timp. Mai stăm și mâine împreună. Luăm chestiile în glumă, de ce să ne doară capul fiindcă le luăm în serios?

Și acum mai pe lărguț, prieteni.

ATENȚIE, SPOILERE!


Prietena mea Doina Doru, în toamna asta are deja doi ani de când nu mai e, Dumnezeu s-o odihnească, prevedea asta în viitorul literaturii ori cel puțin în al celei de buzunar: autorul să presare în carte branduri care să plătească pentru publicitate. Criminalul purta cravată casa X. Polițistul dezlega crima la o cafea Y. 

De vorbele ei mi-am amintit când ditamai duba DHL a intrat prin dreapta în secvența de început trasă pe strada Ionel Perlea (repere - statuia lui Kogălniceanu și linia troleului 85; csf, nu toți spectatorii sunt șoferi, unii am învățat Bucureștiul din autobuz). Revenind, tot la premonițiile Doinei intră și evadarea la Carrefour a nurorii răposatului pomenit. Mai caracterizare de piți bitch decât asta nu se putea găsi, regizorul a îmbinat utilul cu plăcutul: nora cea mare (că aia mică, nevasta lui Relu, n-a venit deloc) face minimal act de prezență și fuge să-și facă, imperturbabilă în orarul ei de weekend, cumpărăturile la Carrefour. La țară, o rudă a mortului nu ar fi îndrăznit să plece la cooperativă după ulei în plin parastas. Dar aici suntem la bloc, într-un semisecular limbo moral, spațiu nici religios, nici secularizat. Vertijul verbal și comportamental din apartamentul de 4 camere cu 2 băi se produce și din pricina acestei dificultăți de încadrare etică a locului însuși. Așa se justifică și plesniturile Sandra - Evelina (Judith State - Tatiana Iekel, la mère de Florin Piersic Jr. și primă soție a lui Florin Piersic). Ele două - comunista din convingere și monarhista antisistem. Niciuna practicantă din convingere a creștinismului ortodox. Una e atee, alta e măcar mai îndurerată că-i orfană de tată și pleznește gesturile rituale pentru a-și ține antidepresiv mâinile ocupate și pentru a-și ajuta mama. Sandra și Evelina nu rezolvă nimic, nici nu vor să rezolve ceva, nu se gândesc la împăcare, ci la o românească ignorare, fiecare cu ale lui, și se ciondănesc, cultivând, pentru următoarele nefericite generații, ranchiuna.

Regizorul pune citate, rapeluri, obsesii ori semințe de întrebări în mizanscena dormitoarelor. Cum să nu remarci că, la un moment al acțiunii, în cele trei dormitoare dormeau (ce altceva să faci în dormitor?) trei personaje feminine, dintre care două cică bete, că nu știm, bârfa plutește în aer: într-unul doarme Ofelia, glumă à la Puiu cu somn shakespearean izbăvitor, în altul doarme croata beată, săraca, nu știm dacă e drogată, beată, bolnavă, închipuită, și în al treilea doarme micuța Irina, pentru al cărei lapte e expediat ginerele casei, "dom' doctor", la cumpărături rapide.

Dormitoarele sunt culisele, sufrageria e scena. În sufragerie jucăm teatru, facem dramolete, întărim faire semblant-ul. În dormitor stabilim convențiile, ne permitem nervi, dar și tandrețe.

Ce marchează înaintarea spre punctul culminant, masa propriu-zisă, care de fapt până la urmă eșuează, sunt întreruperile. Oamenii ăia nu apucă niciodată să stea la masă, se întrerupt într-o agitație fără sfârșit. Slujba e întreruptă de un bingbalang al soneriei de la intrare, aici regizorul schimbă perfect tonul, că altfel plângea sala cu sughițuri, plângeau și caii de la dric etc. Masa e întreruptă de sute de ori, mereu apare ceva, cineva se ceartă cu altcineva, altcuiva îi sună telefonul și tot așa până le ies ochii din cap de foame. 

Foarte bună este distribuția; mai exact, îmbrățișarea etanșă dintre actori și tipologia personajelor pe care a vrut-o regizorul. 

Simona Ghiță este ea, aceea, unica, prezentă în toate familiile, Simona, verișoara de-acolo. Verișoara care e acolo împarte pachete, dă apă la toți însetații care trec pragul casei, cumpără ce trebuie după indicații anapoda, își cere iertare, dispare în peisaj și reapare când e nevoie de ea.

Popeștii (Ioana Crăciunescu și Marian Râlea) iar sunt cuplul prezent la toate adunările de familie. Mereu există unii mai musafiri decât ceilalți, față de care suntem mai protocolari, ei înșiși se simt invitați principali, ea bea non stop, el ține discursuri la care se dau coate.

Nevasta eroului principal (aici Laura, Cătălina Moga) e acea, cum am mai zis, piți bitch, spre deosebire de cumnată-sa, Sandra, care e doar bitch. Laura pleacă să facă shopping pe durata parastasului socrului, e sătulă de Grecia și primește raportul model Vișniec "povestesc în actul II ce se întâmplă în actul I" de la cumnata Sandra, care vorba lu' fra su', de când s-a făcut mamă de fată de doctor nu-i mai ajungi cu prăjina la nas. Scoală oamenii de la masă, scoate și aduce invitați, face, drege, dă directive.  Personaje feminine simpatice ori simpatizabile sunt doar văduva, mama familiei, Dana Dogaru, și Simona, verișoara bârfită că e proastă de către mătușa gazdă. Dana Dogaru cu totul maternă, caldă și convingătoare.

Despre Lary al lui Mimi Brănescu, un cuvânt aparte. Un alt actor ar fi încărcat cu cine știe ce ironii inutile bărbatul la un 40 și ceva, rămas cap al familiilor. Alegerea regizorului pentru personajul Lary a fost una fericită. Tăcerile în profil de patriarh, dar mai ales ciondănelile exclusive cu mama pentru atingerile tandre complice, de durere, tot exclusive, cu mama încarcă personajul cu acel derrière/ deuxième plan, după joaca de-a fratele cel mare. Da, el îi trântește franc mâna pe umărul lui verișoarei care, neinițiată, îl ciupea doar de cămașă la Veșnica pomenire. Da, el râde cu mama de cum curge costumul mai mare pe verișorul fan al cunoașterii pe internet, da, el fuge în 10 minute să își scoată nevasta din scandalul din parcare, da, el își interoghează vărul dacă are gagică, precum un pater familias preocupat de viața intimă a urmașilor, dar tot el plânge că nu are cui să-i spună amintirea neverosimilă cu tatăl dus dintre cei vii. Lary caută contactul fizic, îi cerșește în glumă, dar de fapt în serios, surorii o pupătură, se ceartă cu mama ca să ajungă la contact/ pupătură / îmbrățișare, chiar și căratul croatei, toate sunt căutările tactilului și au ceva din Fight Club - depresia, chiar disimulată în Da, mă, sunt ok se tratează cu atingeri și îmbrățișări. Doliul lui Lary nu este unul al colivei și al fumului de lumânare, ci e al nevoii de mângâiere. Lary  e un copil mare pe umerii căruia se lasă prea multe, fără de voie. Un Mimi Brănescu în rolul său de maturitate, memorabil aici.

Un punct mai marchează regizorul și în vârstele distribuției. Tatiana Iekel nu e doar printre cei mai bătrâni din film, dar dialogul ei de actriță profesionistă cu Judith State care nu e actriță profesionistă, ci e balerină desenează o simbolică abdicare: cei de ieri ies din scenă lăsând ultima replică ori măcar un cuvânt greu de spus în scena finală celor de azi. Mai spun aici, la bilele albe și multe pentru distribuție, că Simona Ghiță este nu doar actriță în film, ci și directoarea de casting.

Ce aș putea să vă mai spun despre Sieranevada? Încă o sută de chestii. Că bărbații pun lumea la cale într-un bla bla infinit autoreproductiv, dacă îi lași 10 zile, 10 zile trăncănesc, că ok, ei pun lumea la cale în teorii, dar femeile pun și ele ceva, ele pun masa.

Am un reproș adus scenariului, a fost păcat că subiectele revoluție și mineriadă le-a înghesuit în ultimele minute. E adevărat, la mesele de familie nu se mai consumă atâta energie pe temele astea ca acum 16-20 de ani, dar dacă are ceva de arătat despre ele, să nu le fi înghesuit pe final de film, ci să le facă limpede și tihnit în alt film, altcândva.

De plecat am plecat cu o stare bună de la film, deși e unul cu plânsete, un parastas cu scandal. Dar starea finală e una tonică. În fond și la urma urmei, suntem aici, la porțile Orientului unde, cum spunea Raymond Poincaré de am citit noi în Craii de Curtea Veche la moto, nimic nu e luat în serios.

L-am auzit pe regizor vorbind, la două zile după ce văzusem filmul, despre lașitățile lui Lary. Mda, sigur, nu-s mai multe decât lașitățile care definesc specia masculină în general. De asta nu le-am remarcat în mod excepțional. Ceilalți bărbați din jurul lui Lary mișună. Nu se remarcă. Trăncănesc despre ce cred, despre ce au făcut și vor să facă. În definitiv, Lary de ce e laș? (Aici încep să fiu ironică) Vrea să supraviețuiască, îi cere iertare vecinei căreia îi strigase Mamaie, își schimbă profesia pentru bani, schimbă destinația de vacanță pentru liniște în familie. Cine mai are nevoie de cruciade și răstigniri în ziua de azi? Ne plac sarmalele, nevestele, grătarele și vacanțele. Aaa, și cumpărăturile la supermarket. Apropo de grătare, Odiseea lui Lary care a fost această Sieranevada se putea ține și mai bine la un grătar. Îndepărtarea de semnificațiile ritualurilor creștine e oricum marcată, ori la bloc, ori la grătar.

Plânsul și confesiunea-amintire din mașină au ceva din scena finală din "A fost sau n-a fost", tot așa cum înjurăturile și bătaia ce și le ia Lary de la vecinii de azi ai maică-sii (în fond, el acolo copilărise, a stat la trei blocuri mai încolo) vin din / se înrudesc cu agresarea cu clișee, cu conformisme și cu nepăsare ce se abate pe Otilia lui Mungiu din 4,3,2. Și acum în parcare, cu Lary, și atunci la masă, cu Otilia, regia aplică modelul spectatorul știe, eroul știe, ceilalți nu știu. Numai tu știi că el e la parastasul tatălui, iar dincolo, la Mungiu, numai tu știai că ea, violată în urmă cu câteva minute, se gândește numai la tragedia din acea cameră de hotel unde rămăsese Găbița.

Sieranevada poate să scrie cu succes deasupra porților Orientului lui Poincaré: Aici e Sieranevada, sunteți la Porțile Orientului unde nimic nu e luat în serios. („Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l'Orient, où tout est pris à la légère…”) Ori cum diagnostica CTP vindecarea românească, Ride te ipsum.

Un sfat de final: cei de umblă cu ură prin gură cu blocuri comuniste să citească pe tabletă la semafor despre brutalism și Le Corbusier. Amin!


Foto credit: Sieranevada by Cristi Puiu, Facebook