luni, 23 martie 2015

Un argentinian scria o melodie...

Argentinianul Luis Enriquez Bacalov împlinește peste câteva zile 82 de ani. A compus muzică de film.

Am pus mâna pe el și i-am aflat numele după ce am văzut filmul italian Il Postino, din 1994.

Bacalov a avut bunici bulgari. Au plecat în Argentina și așa i s-a scris istoria.

Pentru muzica de la Il Postino, a câștigat Oscarul în 1995. Filmul vi-l recomand. L-am adorat din primul minut. După ce l-am văzut, am aflat detalii despre el și - ce mai detaliu- că a fost ultimul film în care a jucat Massimo Troissi, interpretul poștașului. A murit la câteva ore după ce se întorsese de la filmări.


Să revenim la Bacalov. L-a mai plăcut cineva, Tarantino. Au lucrat împreună și auzim muzica argentinianului în Kill Bill, vol I și II, și în Django.






Pentru Nunta poloneză, unde iar a scris muzica, parcă s-a căutat bine sub piele după sângele balcanic.



Țineți minte numele compozitorului! Știți, și datorită lui vă place filmul, plângeți și vi-l amintiți!

vineri, 13 martie 2015

Aferim! Roșu și negru prin Europa

Aferim! de Radu Jude. Ia să vedem!


Într-un film cu descântece țigănești, înjurături anatomice românești, cu o imagine picturală, de premiat, nu alta, vedem Țara Românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea. De admirat Radu Jude că a ales perioada și bibliografia aceea, cu scriitorii plicticoși peste care și olimpicii la română trec repede. A avut curiozitatea să se întrebe Cum o fi fost? Și imaginația să ne spună cum ar fi putut fi. Aferim! spun cinefilii.


Pentru regie, da, merită să reții și să revezi filmul. Așa ceva rar s-a făcut și, dacă în loc de a cappella țigănească de pe genericul final ar fi răsunat un Goran Bregovici, am fi zis că e un film mai mult despre Balcani și mai puțin despre Europa. Și poate că ar fi fost mai puțin propagandistic. Așa însă poate că n-ar mai fi luat Ursul de Argint.

Europa!... Aaa, Mamma Europa! Le fascina încă de atunci și pe personajele noastre. Niciunul nu ieșise din plasa lui, dar ardea să știe cum e la Paris și la Viena. Singurul care spune că a fost acolo, nu știm dacă e o fabulație de lăudăros ori e chiar adevărul, este țiganul rob fugar, cu pretextul căutării și readucerii căruia facem filmul.

Avem toate temele de seminar și de strategie comunitară,  de când s-a născut Bruxelles-ul: drepturile omului, emanciparea femeii, antisemitismul cu originile și combatarea lui, homofobia, ecologia. Ce ne rezumă filmul, prin gura popilor și a zapciului? Că Europa creștină a prigonit evreii, a înrobit țiganii, a respins turcii, a bătut femeia și a vândut copiii. Că preabunul rob (al lui Dumnezeu sau al boierului) pupă mâna popii și condurul boieroaicei, că îl înjură pe preot, dar îl ajută și îi bea vinul. Totul de fapt este o înlănțuire de obligații sociale, de servituți moștenite, ni se spune că stăpânul rău și corupt învață sluga hoață, că bieții funcționari, poate inclusiv cei de azi, fac treburi ilegale, la mica înțelegere, și sunt corupți numai pentru că deasupra lor sunt niște stăpâni hapsâni, nerecunoscători, care se consideră îndreptățiți de frica celorlalți la arbitrariu și abuz.

Jude face nemuritoare (sau până la sfârșitul cinematografiei!) incidentele în stil românesc din trafic. Sunt vreo trei scene cu depășiri, accidente, indicații eronate date dușmanului, pe care ori le-am moștenit, ori era obligatoriu să le producem, în orice caz glumele de trafic apar, iar ele, la fel ca proverbele și înjurăturile, au avut un sens mai apropiat de mintea spectatorului român și de a niciunui alt spectator.

Și că tot veni vorba de trafic, și acum iar găsesc un strop de aur artistic la Jude, regizorul dezleagă pentru noi misterul apariției poveștii. A Poveștii la Om. Povestea îl însoțea pe om la drum și în popasurile lui la drum. Fără poveste era plictiseală, era tăcere ostilă, tot fără poveste nu se transmiteau știri, povețe și învățături. Aici vorbesc inclusiv de superba și perfecta primă secvență din film. Nevoia de poveste la drum și nevoia de tovarăși de drum se traduc, în era tehnologiei, prin radioul permanent deschis în mașină și prin intratul pe Facebook, oriunde te-ai duce.

Cine a fost în juriu și nu știa românește și nu știa nici România a putut fi păcălit de subtitrare. Textul pe care îl citea pe ecran l-a dus de mână prin eșantioanele de instantanee etnice, prin serpentinele de clișee culturale. Dar pentru un născut-crescut aici, pentru un român get-beget, bre, textul a curs altfel. Cum l-or fi putut gusta pe Taci, fă, din gură! Darren Aronofsky, Daniel Brühl, Bong Joon-ho, Martha De Laurentiis, Claudia Llosa, Audrey Tautou și Matthew Weine, adică onoratul juriu de la Berlin, care a dat Ursul de Argint? Chiar, cum s-o fi tradus? Și cum o fi sunat Gluma fute muma în engleză? Sau în germană?

Cu ocazia asta îmi amintesc că îmi era cel mai greu (pentru că sunt cel mai greu de tradus) să traduc proverbe.

Și pentru că textul a curs altfel pentru un român, el, spectatorul român, s-ar fi bucurat dacă vedea o interpretare mai convingătoare, mai naturală, dacă distribuția ar fi fost una mai fericită. Am apreciat doar doi actori: pe Alexandru Dabija, în rolul boierului, și pe Alexandru Bindea, în rolul unuia dintre preoți, cel cu partitura cea mai generoasă. Ei doi au fost buni, au fost convingători, au fost în personaj.

Dabija, celebrissimul regizor de teatru, înțeleg că e descoperirea lui Radu Jude ca actor. Bravo lui, mișto descoperire! Dabija nu se face deloc de râs, este absolut de credibil, de de-acolo. A debutat pe ecran în 2013 și...ce aș putea să spun? La mai multe roluri! Aferim! Bindea face aici, cred, rolul vieții lui într-un film.



De ce a fost de plastic restul distribuției? De ce și-au povestit toți atât de curat și declamativ textele? Habar n-am. I-o fi scăpat Jude din mână. Îi acord însă circumstanțe atenuante regizorului. Cred că a ales actorii așa cum a ales scriitorii pentru scenariu.

Să mă explic, să nu sune a insultă, pentru că nu asta intenționez, este vorba, pe bune, despre cum am deslușit eu cheia în care a făcut distribuția. Așa cum a plecat de la texte de Budai Deleanu și Alecsandri, așa a ales actori ale căror nume să nu doboare de notorietate tot afișul. Mutatis mutandis, ca atunci când un alt regizor a ales-o pe Maia Morgenstern pentru un text de Mircea Eliade.You know what I meant?

Teodor Corban în rolul zapciului care-l învață pe fiu-so aliș-berișul meseriei nu a dus potențialul rolului atât de sus pe cât putea personajul ăsta să ajungă. Se putea mai bine, Radu Jude! E treaba ta pe cine puneai, dar... se putea mai bine. Corban a avut partea lui de glorie, cu aplauze meritate, în A fost sau n-a fost. Aici, însă, îmi pare tare rău, n-a fost. Am o întrebare duioasă: de ce l-o fi făcut Jude impotent pe zapciu? Ca să ne explice psihanalitic de ce nu era un justițiar până la capăt, de ce era un laș negociator?

Ăla mic, Ioniță, ar fi putut fi în călătorie inițiatică. E dus la femei, ascultă povești, primește povețe, dar n-are vino-ncoa-ul ăla de erou. Finalul de Moartea căprioarei și de Să nu ucizi o pasăre cântătoare e cu lecție e viață, de maturizare, Învață, bre băiete, compromisul și Capul plecat sabia nu-l taie, asta nu mai apucă s-o spună ta-su, dar era evident.

Încă o bilă neagră. Abuzul paremiologic. Așa să fi vorbit strămoșii noștri, mai ales când erau la serviciu? În proverbe? Cam multe. Scenariul parcă a vrut să verse toată înțelepciunea de mii de ani în capul și urechile spectatorului, într-o oră și jumătate.

Roșu și negru. Care e faza din titlu cu Roșu și Negru? Știm de la Stendhal că e vorba despre cele două meserii clasice în Europa medievală. Băieții de familie bună, care trebuiau să ducă șandramaua socială mai departe, se făceau ori preoți, haina neagră, ori militari, haina roșie. Erau și încă sunt meserii cu mare prestigiu. Ce îl face polițistul din epocă pe fiu-so? Îl pregătește să ajungă mare în armată, ori în aia turcească, ori în aia rusească, dă-l încolo de patriotism și naționalism, la șeful cel mare al momentului să fii, ca să-ți fie bine. Bună învățătură, de român adevărat. Peren. Cât despre popi, filmul cam dă cu ei de pământ, morala e un pic iconoclastă.

Pedeapsa din final. Lasă că nu e așa de barbar gestul, știti și citiți foarte bine și acum că prin sate și comunități uitate ori prin păduri, la vânătoare, se ajunge la castrări, din aceleași motive. Întrebați niște procurori și medici legiști cu experiență.

Costumele expuse la mall sunt o manevră de PR, pentru că nu-s deloc puse în valoare și nu există nici explicații pentru ele. Într-adevăr, era păcat de ele, să nu le fie admirate culorile, pentru că filmul alb negru nu le putea arăta.




Filmul nici nu putea fi altfel decât alb negru. Așa nu se prea deosebesc țiganii de români și turci, sunt toți de-o culoare. În plus, un film istoric e mai frumos și mai bine văzut alb negru. A fost, serios, o alegere inspirată. Și, încă o dată, dă bine la toleranță.



Caracterul de literă cu care a fost scris titlul filmului, pe genericul de început, este ca acela de pe genericele de western. Amuzantă decizie. Un clin d oeil pentru cinefili, pentru că în afară de căutarea și aducerea, pentru bani, a țiganului fugit, alt demers juridic fructuos nu prea are zapciul. Nu e justițiar decât un pic, din gură, nu se bagă prea tare, de frică să nu-l dea afară șeful. Ca românul peren.

Din păcate, nu am foarte multe de spus despre secvența cu Luminița Gheorghiu și Victor Rebengiuc. O iau ca pe ceea ce a vrut să fie, gândită de regizor, după cum a declarat: un omagiu adus filmului Moromeții și rolurilor geniale din filmul lui Gulea, interpretate de cei doi.

Marius Panduru. Alături de Radu Jude, pe directorul de imagine al acestui film, Marius Panduru, îl consider tatăl lui. Cred că este unul dintre cei mai buni creatori de imagine pe care îi avem acum, în actuala generație. Felicitări, mi-a plăcut!
 Radu Jude și Marius Panduru, în timpul filmărilor la Cea mai fericită fată din lume

Sursă foto Aferim! și foto cu Marius Panduru, Cinemagia
Costumele, fotografiate cu resurse proprii

vineri, 6 martie 2015

Nela visa vrăbii. Eu mi-am cumpărat cinci lalele

Nela visa vrăbii - așa începe Balanța, de Băieșu. M-a șocat atât de mult începutul ăsta de carte de Băieșu, pe care-l știam din hăhăhăhă co-co-comedii, încât am întors de câteva ori coperta, să mă asigur. Da, era Ion Băieșu, cel pe care-l știam din Tanța și Costel. Săracu, mult o fi suferit și el, să joace teatrul râsului și al hăhăhăielii pe lumea asta. Bine zic, că știu ei, arabii: Glumele ascund lacrimi.

Nela visa vrăbii și cartea scoate de sub preșul roșu cu seceră și ciocan toată prefăcătoria și toate nepotismele de supraviețuire. Filmul, ecranizarea, o să fie duminică la TVR 2. Pe seară.

Eu mi-am cumpărat cinci lalele, porcule! Singură. Eu mie mi-am. Fă-ți tu avere cu cei 10 lei economisiți pe lalele. Prost te-a crescut mama ta, porcule! Știi, cher animal, un buchet de flori nu înseamnă promisiune de nuntă de diamant. Tu nici n-ai s-o apuci, chiar de te-ai însura. Te-or lovi tramvaiul, ciroza, anevrismul sau vreo iubire de la miezul nopții și-o să-ți steie inima, porcule! Și n-apuci să prinzi diamantul conjugal. Sometimes a tulip is just a tulip. Arată doar că în ăia 7 ani, acasă, nu te-ai scobit în nas, ci ai învățat cum să trăiești între oameni, porcule!

Ea a obosit de la purtatul măștii că poate, că duce, că face, desface și drege. Porcule, ea nu. Ea a obosit. Vrea să fie cum e - ea, de fapt, nu poate, nu duce, nu desface.

Nela visa vrăbii. Eu te visez rar și singur. Eu mi-am cumpărat cinci lalele. Două s-au dus. Așa au vrut, pereche. Au rămas ca-n proverb, cele bune, cele trei. Porcule!

marți, 10 februarie 2015

Mano Solo, mon pauvre Mano Solo

La vie, c'est pas du gateau...

Care e treaba cu Mano Solo?


L-am descoperit in colectia de CD uri a lui Ann. Ann era studenta la care am stat acum multi ani, in studentia mea, cand m-am dat prin Bruxelles prima data.

Ann nu avea televizor. Asa ca seara ascultam muzica. Veneau les amis pour faire la fete si ascultam muzica pana in creierii noptii.

Mano Solo era la mare moda atunci. Atunci acolo. Pentru ca atunci aici la moda era Vaya Con Dios de care auzisem eu ca se lansasera in Belgia, iar astia cand au auzit ca pe noi, romanasii, ne intereseaza Vaya Con Dios au ras si au zis ca ne arata ei (alta) muzica adevarata. Vremuri...


De dragul de Mano Solo uitasem, intre timp, mai ascultam cand si cand, cand cine stie cum ajungeam la un clip al lui.

Anul asta, in ianuarie, cand citeam despre victimele de la Charlie Hebdo, am descoperit ca tatal lui Mano Solo a fost Cabu. Ca in atatea amoruri de pe lumea asta, copilul Mano Solo a crescut fara tatal lui. Cei doi s-au apropiat cand Mano avea 43 de ani.



A murit la 46 de ani, bolnav de SIDA. Cu cinci ani inainte de moartea tatalui lui.

Cu toate astea in minte, am vrut, de fapt, sa va rog (va recomand) sa ascultati cantecele lui Mano Solo. Cautati un best of, un mix ceva pe Youtube. Nu o sa va para rau.


miercuri, 4 februarie 2015

Pistruiatul vs. Scout. Statul descurcatului vs. rule of law

Am revazut "Sa ucizi o pasare cantatoare" dupa ce am aflat ca autoarea cartii nu doar ca traieste, dar va si publica a doua carte din viata ei. Prima si singura pana acum, ei da, ei bine, este chiar asta, cea ecranizata, "Sa ucizi o pasare cantatoare".

Un film minunat. Bazat pe o carte exceptionala, din sensul prim si de aur al cuvantului exceptional, adica de exceptie.

Despre pierderea inocentei e putin spus ca s-ar ocupa aceasta carte/ acest film. S-au scris/filmat mii de povesti cu "pierderea inocentei". Copiii din film cresc intr-un an cu niste lectii despre bine si rau, despre echilibrul etic natural (etica naturala o fi contradictie in termeni?). Invata ca raul din barfe nu e intotdeauna rau si ca omul hulit poate ajunge salvatorul tau. Afla ca trebuie sa te porti frumos cu prietenii tai, chiar atunci cand ei gresesc, si ca binele din suflet nu vine intotdeauna la pachet cu binele din legile oamenilor.

Interpretarea lui Peck nu e neaparat una exceptionala, dar probabil ca numai el putea lua Oscarul, nu copiii care i-au interpretat pe fata si baiatul lui.

Pasiunea americanilor pentru procese si justitie se vede nu doar in cartile si filmele lor, ci si in emisiunile, rubricile de ziar. Da, este o pasiune pentru justitie. Sete de spectacol? Poate. Nevoia de a tine cu o tabara sau alta, intr-o lume perpetuu conflictuala? Poate si asta.

Dar cred ca asta ii ajuta sa se modeleze si mental. Si ii ajuta sa se modeleze si functional. Se vede, ca la fata locului nu am cunoscut-o, si nici prin prea multi reprezentanti ai ei, dar se vede ca ei sunt o comunitate care cauta, cauta, cauta echilibrul, mai degraba decat adevarul, ordinea, mai degraba decat dreptatea, si spiritul laolalta cu litera legii. "Rule of law" cred ca ii reprezinta si aduna toate principiile unei comunitati care nu vrea sa ajunga un trib, o jungla, o adunatura. Fara legi si fara echilibru etic suntem doar o adunatura. Noi, oricare comunitate.

Ma uitam la film si imi aduceam aminte de "Pistruiatul". Realizat la doar 11 ani dupa "Sa ucizi o pasare cantatoare". Am crescut cu episoadele din "Pistruiatul", presarate, zgarcit, duminica la pranz. Las acum propaganda comunista, ca pe noi nu asta ne interesa cand ne uitam la pistruiat. Dar ce (altceva) ni se lipea noua pe creier? Ca politistii, cel putin aia din film, din timpul "erei intunericului dinaintea luminii comuniste", sunt niste idioti, ca seful Sigurantei e un betiv cu accente perverse, ca autoritatile sunt ceva rau, fata de care trebuie sa ai o singura preocupare, ca sa fii smecher in viata: sa le pacalesti, sa le fraiesti, sa fugi de ele si sa iti faci jocul tau de gherila, unde tovarasii stiau ei mai bine cum trebuie sa stea ordinea lumii. Pistruiatul, saracul, simpatic, nu avea nicio vina. Dar comportamentul lui, considerat atat de natural si plauzibil si astazi, poate, ne pune oglinda pe dinauntru.

Sigur ca America si-a avut istoriile, contorsiunile si pacatele ei si cei care ma cunosc bine stiu ca sunt oricum numai americanofila nu, asa ca va multumesc pentru prezumtia de obiectivitate. Sigur ca America din anii 30, cand se petrece actiunea din "Sa ucizi o pasare cantatoare", apoi America din anii 60, cand au aparut cartea si filmul erau cu totul altele, social si politic, decat Romania anilor 70 cand s-a facut filmul nostru cu actiune in 43, 44, film scris si regizat de Francisc Munteanu, nascut intr-un sat hunedoarean in 1924, spre deosebire de toate cele cu care s-a nascut si pentru care a trait Harper Lee, nascuta in 1926, intr-un oras din Alabama. Dar!

Dar!

Cred, cred, cred ca felul in care ni se traduce realitatea in copilarie - de catre intamplari, de catre parinti, de catre lectiile vietii - ne limpezeste, sau nu, felul in care privim lumea. Depinde de comunitatea in care crestem felul in care vom crede in valori, si in ce valori, ulterior, in viata. "E nevoie de un sat ca sa cresti un copil" - e un proverb african care imi place, despre care am mai scris si pe care l-a imprumutat si Hillary Clinton pentru titlul uneia dintre cartile ei. Cuvintele, gandurile si faptele cu care crestem ne fac sa privim viata in ochi si sa ne placa sa mergem drept, chiar si pana la poarta si inapoi, sau ne pot face sa ne ascundem, sa asteptam inserarea ca sa furam ori sa stingem lumina, in noi si in jur, sa nu vedem drumul, cu toate hopurile si rascrucile lui.

miercuri, 28 ianuarie 2015

Doua comedii proaste despre chestii serioase

Ghinionul a facut sa dau peste ele succesiv. Insirate nu numai pe retina mea, ele se mai pot insira si prin alte locuri comune.

Una este o comedie frantuzeasca, alta e o comedie spaniola. Le cheama "Supercondriaque" si "Kamikaze". Amandoua, din 2014.

De povestit d-a fir a par nu e cazul sa ne deranjam.

Ele se aseamana de zici ca regizorii lor sunt de la scoala cu "nici ei nu mai stiu cati sunt" si au primit ordin pe anul trecut sa facem, bai baieti, niste filme in care luptatorul cu arma in mana sa fie umanizat, simpatic, spectatorul sa fie empatic si sa ne uitam cu duiosie, ba chiar sa ne si indragostim de freedom fighters. Ce? Cum? Poftim? Si nici nu a inceput, era sa zic izbucnit, bine 2015, ca a venit tragedia de la Charlie Hebdo peste noi.

Ce-o fi fost in capul lor cand s-au apucat de facut asa filme? Proaste? Nu le-a fost teama ca ii va plesni peste ochi viata cu esecul tezismelor aseptice (daca-s facute de naivi) sau cu fir rosu de "ati stiut ceva" (daca-s facute de Baeti?)

Ca stai si te intrebi: Cui mama neamului ii serveste sa faci un film artistic, cica o comedie, in care arati cat a suferit/ patimit/ luptat/sperat teroristul,  in care arati ca teroristul e si el un om ca noi toti, ba in care "arati" ca toti capii teroristilor sunt niste cretini de nivelul hotului inalt si cret din Home alone, ca ala mic si gras era mai istet. Cui ii foloseste? Si atunci ai iar doua posibilitati: ori ne iau de cretini pe noi, ceea ce e de doua ori nasol, ori sunt ei cretini cand le fac, si atunci e trist si e pacat.

Mizerii. Penibil. Inutil. Bani aruncati. Asta nu e exorcizarea raului. Ca uite, te loveste realitatea in cap.

Nu au nici umor cat Borat, ala macar, asa scarbos si de prost gust cum e, pe alocuri are umor.

Si nu au nici geniul pur al lui Benigni din La vita e bella. Pentru ca, da, pana la urma, poti zambi amar cu gandul la orice, dar cu conditia sa fii genial ca artist si sa ramai OM.

Nu va pierdeti vremea cu acele doua filme. Am scris de fapt ca sa le fac o contrarecomandare. Ele compromit notiunea de Arta. Care daca nu are valoare, nu e arta. E peste pe televizor.