marți, 10 februarie 2015

Mano Solo, mon pauvre Mano Solo

La vie, c'est pas du gateau...

Care e treaba cu Mano Solo?


L-am descoperit in colectia de CD uri a lui Ann. Ann era studenta la care am stat acum multi ani, in studentia mea, cand m-am dat prin Bruxelles prima data.

Ann nu avea televizor. Asa ca seara ascultam muzica. Veneau les amis pour faire la fete si ascultam muzica pana in creierii noptii.

Mano Solo era la mare moda atunci. Atunci acolo. Pentru ca atunci aici la moda era Vaya Con Dios de care auzisem eu ca se lansasera in Belgia, iar astia cand au auzit ca pe noi, romanasii, ne intereseaza Vaya Con Dios au ras si au zis ca ne arata ei (alta) muzica adevarata. Vremuri...


De dragul de Mano Solo uitasem, intre timp, mai ascultam cand si cand, cand cine stie cum ajungeam la un clip al lui.

Anul asta, in ianuarie, cand citeam despre victimele de la Charlie Hebdo, am descoperit ca tatal lui Mano Solo a fost Cabu. Ca in atatea amoruri de pe lumea asta, copilul Mano Solo a crescut fara tatal lui. Cei doi s-au apropiat cand Mano avea 43 de ani.



A murit la 46 de ani, bolnav de SIDA. Cu cinci ani inainte de moartea tatalui lui.

Cu toate astea in minte, am vrut, de fapt, sa va rog (va recomand) sa ascultati cantecele lui Mano Solo. Cautati un best of, un mix ceva pe Youtube. Nu o sa va para rau.


miercuri, 4 februarie 2015

Pistruiatul vs. Scout. Statul descurcatului vs. rule of law

Am revazut "Sa ucizi o pasare cantatoare" dupa ce am aflat ca autoarea cartii nu doar ca traieste, dar va si publica a doua carte din viata ei. Prima si singura pana acum, ei da, ei bine, este chiar asta, cea ecranizata, "Sa ucizi o pasare cantatoare".

Un film minunat. Bazat pe o carte exceptionala, din sensul prim si de aur al cuvantului exceptional, adica de exceptie.

Despre pierderea inocentei e putin spus ca s-ar ocupa aceasta carte/ acest film. S-au scris/filmat mii de povesti cu "pierderea inocentei". Copiii din film cresc intr-un an cu niste lectii despre bine si rau, despre echilibrul etic natural (etica naturala o fi contradictie in termeni?). Invata ca raul din barfe nu e intotdeauna rau si ca omul hulit poate ajunge salvatorul tau. Afla ca trebuie sa te porti frumos cu prietenii tai, chiar atunci cand ei gresesc, si ca binele din suflet nu vine intotdeauna la pachet cu binele din legile oamenilor.

Interpretarea lui Peck nu e neaparat una exceptionala, dar probabil ca numai el putea lua Oscarul, nu copiii care i-au interpretat pe fata si baiatul lui.

Pasiunea americanilor pentru procese si justitie se vede nu doar in cartile si filmele lor, ci si in emisiunile, rubricile de ziar. Da, este o pasiune pentru justitie. Sete de spectacol? Poate. Nevoia de a tine cu o tabara sau alta, intr-o lume perpetuu conflictuala? Poate si asta.

Dar cred ca asta ii ajuta sa se modeleze si mental. Si ii ajuta sa se modeleze si functional. Se vede, ca la fata locului nu am cunoscut-o, si nici prin prea multi reprezentanti ai ei, dar se vede ca ei sunt o comunitate care cauta, cauta, cauta echilibrul, mai degraba decat adevarul, ordinea, mai degraba decat dreptatea, si spiritul laolalta cu litera legii. "Rule of law" cred ca ii reprezinta si aduna toate principiile unei comunitati care nu vrea sa ajunga un trib, o jungla, o adunatura. Fara legi si fara echilibru etic suntem doar o adunatura. Noi, oricare comunitate.

Ma uitam la film si imi aduceam aminte de "Pistruiatul". Realizat la doar 11 ani dupa "Sa ucizi o pasare cantatoare". Am crescut cu episoadele din "Pistruiatul", presarate, zgarcit, duminica la pranz. Las acum propaganda comunista, ca pe noi nu asta ne interesa cand ne uitam la pistruiat. Dar ce (altceva) ni se lipea noua pe creier? Ca politistii, cel putin aia din film, din timpul "erei intunericului dinaintea luminii comuniste", sunt niste idioti, ca seful Sigurantei e un betiv cu accente perverse, ca autoritatile sunt ceva rau, fata de care trebuie sa ai o singura preocupare, ca sa fii smecher in viata: sa le pacalesti, sa le fraiesti, sa fugi de ele si sa iti faci jocul tau de gherila, unde tovarasii stiau ei mai bine cum trebuie sa stea ordinea lumii. Pistruiatul, saracul, simpatic, nu avea nicio vina. Dar comportamentul lui, considerat atat de natural si plauzibil si astazi, poate, ne pune oglinda pe dinauntru.

Sigur ca America si-a avut istoriile, contorsiunile si pacatele ei si cei care ma cunosc bine stiu ca sunt oricum numai americanofila nu, asa ca va multumesc pentru prezumtia de obiectivitate. Sigur ca America din anii 30, cand se petrece actiunea din "Sa ucizi o pasare cantatoare", apoi America din anii 60, cand au aparut cartea si filmul erau cu totul altele, social si politic, decat Romania anilor 70 cand s-a facut filmul nostru cu actiune in 43, 44, film scris si regizat de Francisc Munteanu, nascut intr-un sat hunedoarean in 1924, spre deosebire de toate cele cu care s-a nascut si pentru care a trait Harper Lee, nascuta in 1926, intr-un oras din Alabama. Dar!

Dar!

Cred, cred, cred ca felul in care ni se traduce realitatea in copilarie - de catre intamplari, de catre parinti, de catre lectiile vietii - ne limpezeste, sau nu, felul in care privim lumea. Depinde de comunitatea in care crestem felul in care vom crede in valori, si in ce valori, ulterior, in viata. "E nevoie de un sat ca sa cresti un copil" - e un proverb african care imi place, despre care am mai scris si pe care l-a imprumutat si Hillary Clinton pentru titlul uneia dintre cartile ei. Cuvintele, gandurile si faptele cu care crestem ne fac sa privim viata in ochi si sa ne placa sa mergem drept, chiar si pana la poarta si inapoi, sau ne pot face sa ne ascundem, sa asteptam inserarea ca sa furam ori sa stingem lumina, in noi si in jur, sa nu vedem drumul, cu toate hopurile si rascrucile lui.

miercuri, 28 ianuarie 2015

Doua comedii proaste despre chestii serioase

Ghinionul a facut sa dau peste ele succesiv. Insirate nu numai pe retina mea, ele se mai pot insira si prin alte locuri comune.

Una este o comedie frantuzeasca, alta e o comedie spaniola. Le cheama "Supercondriaque" si "Kamikaze". Amandoua, din 2014.

De povestit d-a fir a par nu e cazul sa ne deranjam.

Ele se aseamana de zici ca regizorii lor sunt de la scoala cu "nici ei nu mai stiu cati sunt" si au primit ordin pe anul trecut sa facem, bai baieti, niste filme in care luptatorul cu arma in mana sa fie umanizat, simpatic, spectatorul sa fie empatic si sa ne uitam cu duiosie, ba chiar sa ne si indragostim de freedom fighters. Ce? Cum? Poftim? Si nici nu a inceput, era sa zic izbucnit, bine 2015, ca a venit tragedia de la Charlie Hebdo peste noi.

Ce-o fi fost in capul lor cand s-au apucat de facut asa filme? Proaste? Nu le-a fost teama ca ii va plesni peste ochi viata cu esecul tezismelor aseptice (daca-s facute de naivi) sau cu fir rosu de "ati stiut ceva" (daca-s facute de Baeti?)

Ca stai si te intrebi: Cui mama neamului ii serveste sa faci un film artistic, cica o comedie, in care arati cat a suferit/ patimit/ luptat/sperat teroristul,  in care arati ca teroristul e si el un om ca noi toti, ba in care "arati" ca toti capii teroristilor sunt niste cretini de nivelul hotului inalt si cret din Home alone, ca ala mic si gras era mai istet. Cui ii foloseste? Si atunci ai iar doua posibilitati: ori ne iau de cretini pe noi, ceea ce e de doua ori nasol, ori sunt ei cretini cand le fac, si atunci e trist si e pacat.

Mizerii. Penibil. Inutil. Bani aruncati. Asta nu e exorcizarea raului. Ca uite, te loveste realitatea in cap.

Nu au nici umor cat Borat, ala macar, asa scarbos si de prost gust cum e, pe alocuri are umor.

Si nu au nici geniul pur al lui Benigni din La vita e bella. Pentru ca, da, pana la urma, poti zambi amar cu gandul la orice, dar cu conditia sa fii genial ca artist si sa ramai OM.

Nu va pierdeti vremea cu acele doua filme. Am scris de fapt ca sa le fac o contrarecomandare. Ele compromit notiunea de Arta. Care daca nu are valoare, nu e arta. E peste pe televizor.

marți, 27 ianuarie 2015

Lumea pe dos, cu actori à contre-emploi, dar in care tot omul iubeste

Filmul lui Nolan readuce F-ul din SF in poveste. Fantastic. Sa mai fie si fantastic, atunci cand vedem un SF, nu doar S, riguros stiintific.

Cu un poem care ne spune complicat de intraductibil ca suntem programati sa traim si sa ne dorim sa traim, cu vreo doua versuri care pot avea tot atatea traduceri si adaptari cate fire de par are in cap cititorul lor, cu acest poem lansat de pe la inceput, zic, Interstellarul ne reaminteste cum e cu dragostea.

Asadar, cum e cu dragostea?

Pentru ea facem imposibilul posibil. Pentru ca iubim, nu exista sau nu tinem cont de timp, de spatiu, de conditii meteo, geo, antropo.

Pentru ca iubim, stim sa citim in stele si in semne. Pentru ca iubim, trecem peste orice si facem orice. Suntem programati sa fim, sa cautam dragostea, sa o dovedim cu fiecare respiratie si sa nu ne oprim pana nu ii este bine si la adapost dragostei noastre.

Sunt pline de iubire spatiul si timpul acestui film. Cel mai adesea, poate pentru ca printre cele mai din aur curat, dragostea tatalui pentru copii si a copiilor pentru tata. S-au facut atatea ode pentru mame, poate ca era vremea sa li se cante intr-o poveste de trei ore si tatilor, pentru iubirea lor. Ocrotitoare de dincolo de timp si spatiu.

Simplificand, filmul este Interhuman, not interstellar. Si este despre parenthood, not boyhood. Care Boyhood, dar asta e alta discutie, va lua la premii de ne va lasa fara aer.

Gasesc un neajuns filmului, distributia. Oricat de simpatici mi-ar fi toti actorii pe care i-am revazut, cred ca firul ar fi fost mai placut de urmarit trei ore cu o alta distributie. DAR. Dar poate ca si aici a vrut regizorul sa joace un pic à contre-emploi.

Adica numai pe Matthew McConaughey nu ni l-am fi imaginat vreodata ca pe un cavaler al spatiului, dupa seria de comedii din care vine, cu acel chip de baiat cuminte si simpatic de la tara, iar pe Matt Damon numai in rol de raul spatiilor extraterestre nu l-am fi vazut. Nota de "lume pe dos" o primim spre lamurire inca de la inceput: suntem intr-un....timp si spatiu :) .... in care la scoala sa invata ca aselenizarea nu a avut loc niciodata si ironia merge mai departe cu teoria autoritatilor de atunci ca oamenirea are nevoie de fermieri, nu de ingineri (cum suna asta?).

Va invit in final sa incercati o traducere cinstita a poemului fara titlu, dar cunoscut dupa primul vers, din care auzim fragmente de-a lungul filmului.

Do not go gentle into that good night, 
Old age should burn and rage at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.
Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.
Good men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.
Wild men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.
Grave men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.
And you, my father, there on the sad height,
Curse, bless me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night. 
Rage, rage against the dying of the light. (Dylan Thomas) .







LATER EDIT: Am uitat sa va spun mai devreme ca imi tot veneau in minte versuri din Eminescu, atunci cand am vazut filmul. Cred ca lui i-ar fi placut foarte mult Interstellar. Pai nu va dati seama? "Era pe cand nu s-a zarit, azi o vedem si nu e." Sau " Si cai de mii de ani treceau in tot atatea clipe. Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele..."

joi, 22 ianuarie 2015

Doua zile, o noapte si o intamplare din viata de azi

Sandra repeta de 12 ori acelasi monolog. Tu de cate ori ai repeta acelasi text in fata a 12 colegi de care sa te rogi sa voteze pentru tine, sa nu ramai fara serviciu? Finalul filmului mie mi-a fost previzibil, dar asta nu face povestea mai putin tensionata.

Si la fiecare dialog, si la fiecare inceput de monolog, nu puteai sa nu te gandesti: "Eu cum as face? La mine cum ar fi? As putea sa fac asta?"

Chiar si numai pentru cum repeta egal, calm si fricos acelasi monolog, Marion Cotillard ar merita toate aplauzele mele. Nu stiu daca va lua Oscarul, astea de multe ori nici nu se dau pentru artisticaraie. Alegerea mea, deloc obiectiva, este pentru ea. Un film facut de ea, in jurul ei roiesc pentru a-i da doar replici si noi trasaturi, tensiuni si dureri, ceilalti.

Unii au zis ca e "stangist" filmul fratilor Dardenne. Dar de ce stangist? Ca e cu saraci si cu muncitori? Istoria ne invata ca milioane dintr-acestia au optat orbeste pentru valori de extrema dreapta. Si de ce stangist? Ca defileaza cu dilema somaj-compromisuri? Sandra isi face un lobby deschis, cinstit si se supune votului: mie nu mi se pare ca a-ti sustine cauza si a te supune votului, ba a-l mai si respecta, ar fi chestii stangiste.  Aaaaa, la noi la Romanica unde e o dulce alandala de valori si doctrine, de urechisti de toate partile, cu scari de valori niciodata aranjate si pe viata rasturnat-osificate, probabil ca personajul, cu CNP si ADN romanesti, ar aplica metoda cu CNP si ADN romanesti, adica ar vorbi cu cineva care sa stie pe cineva care sa sune pe altcineva care in schimbul a ceva din trecut sau din viitor sa faca ceva.

Femeia asta merge din usa in usa si incearca sa se salveze. Frica de a nu-si pierde salariul, casa, hrana celor doi copii sunt mai arzatoare decat ah, orgoliul, ah, teama de umilinta. Care sigur ca o bantuie, dar realismul si dragostea barbatului de langa ea o fac sa sune din nou. La o usa, la un interfon, la un telefon. Cu calm, cu un amestec de timiditate si demnitate cum numai Marion Cotillard putea sa aiba, si sa isi pledeze cauza.

In drumul ei de doua zile pe la casele colegilor, castiga si pierde. Castiga si salveaza o prietena. O pierde pe o alta.

Esantionul ales de regizori o fi si el corect politic. Nu zic nu. Dar eterogena este si societatea occidentala de azi. Felia demografica aleasa de regizori descrie Occidentul vremurilor noastre: familii de emigranti cu tata cu 2 slujbe, una la negru, cu femei abuzate emotional sau capusate, tot emotional, cu somaj, boala, datorii la banci, egoism, conflict intre generatii, toate maionezele care tin hardughia in miscare.

Mi-a placut sa revad Belgia in filmul asta. Belgia mea, nemaivazuta de 17 ani. Cred ca nu s-a schimbat prea mult, cred ca maionezele astea erau si atunci, numai ca atunci ochii mei mari si naivi vedeau doar "Gran' Place".

Je vous aime Marion! Merci Dardenne pour me rendre la Belgique!


miercuri, 7 ianuarie 2015

Je suis Charlie. Nu am, moarte, cu tine nimic, dar....

Nu am, moarte, cu tine nimic, 
Eu nici macar nu te urasc.
Dar ce-ai face tu si cum ar fi
Dac-ai avea mama si ar muri.
Si ce-ai face tu si cum ai trai
De-ai avea copii si-ar muri?

De versurile astea din Grigore Vieru mi-am adus astazi aminte.

Cum ar fi daca la sedinta noastra de redactie ar intra doi nebuni sa ne impuste, pentru ca i-am deranjat cu stirile noastre?

Si cum ar fi daca ar muri nu 12, ci doi oameni, iar din cei doi unul as fi eu?

Se sparie gandul, nu-i asa?

Parisul e colea, la cateva ore de zbor. L-am vazut toti de ne-am plictisit de el. E o banalitate sa mergi la Paris si e o banalitate si mai mare sa lucrezi intr-un birou la Paris.

Nu ne place, dar glontul care vine spre noi, oameni nevinovati si gata sa explicam, sa dialogam, sa comunicam, chiar si cu nebunii, glontul ala poate veni oricand. Azi, el poate veni oricand.

Nu ni se poate intampla si noua? Ooo, ba da! Sa ne trezim. Tocmai ce ni s-a intamplat.

Je suis Charlie.

Moartea de glont sau de bomba, in plin oras, in plina zi nu mai e un film, nu mai e o fictiune intre pagini. S-a intrupat si ne suiera la urechi.

Nu mai intreba pentru cine bat clopotele. Pentru tine bat. Nu? Asa zicea si E.H.