miercuri, 6 noiembrie 2019

La "Che Guevara"



Vreau să îi fac o farsă. O să mă sune la îmbarcare și o îi spun, plictisită “Sunt acasă, n-am plecat, unde să fiu?” O să creadă că nu vin.
Alo? Unde ești?
- Unde să fiu... În București, acasă.
Liniște. One Mississippi, two Mississippi.
- La ce oră ajungi? Nu trebuia să fii la aeroport?
- Uite, chiar voiam să îți spun că…
- Eu nu pot veni diseară. E grevă și nu circulă nimic, nu am cu ce să ajung acolo. 
- Glumești, nu? E o glumă. E imposibil să cred așa ceva!
- Nu, nu e o glumă. Calmează-te și ascultă-mă. Te cazezi la hotelul unde ți-am scris că avem rezervarea. Vin și eu mâine dimineață.
- Nu, nu, e o glumă, nu pot să cred!
Trecusem de boarding, coada mă împingea spre autobuz. Eram și eu acum una dintre alea care-și povestesc viața la telefon și își trăiesc dramele în public. Dar la mine nu puteam să strâmb din nas, nu puteam să mă țâțâi eu pe mine.

Sunt naivă ori am ghinion. “Ai grijă ce farsă vrei să joci, că te lovește una reală în moalele capului” Și el o fi vrând să-mi facă o farsă?

Mi-a bubuit creierul tot zborul. Mă holbam tâmpește pe hublou. Ce vrei să vezi? E întuneric. Nu-mi înțelegeam nici gândurile. Se încălecau, se alergau. Haotic, fără punctuație. N-aveau sens, nimic n-avea sens.

În cel mai rău caz, n-o să vină. Și-atunci nu mai fac nimic pentru el, nici acum și niciodată. Și o să stau doar eu cu mine. El a fost detaliul karmic care m-a chemat. Șutul în derrière.

Pas de panique, Madeleine, pas de panique!

La Sosiri nu era. Evident. Tot evident, telefonul îi era închis.

Nu naivă, chérie, tembelă absolut ești! Vezi să te-ntorci întreagă!

Îmi las gândul ăsta în aeroport, să îmi găsesc drumul înapoi la el, peste trei zile. Îi mulțumesc, e primul coerent din ultimele ore. Trebuie să fac ce nu voiam să fac. Venisem să fiu o prințesă răsfățată și iată mă-s și la centrat, și la dat cu capul. Fără rezervări. Trebuie să improvizez, să nu mor și să ies și învingătoare. Îmi amintesc vorba cu Inteligent e ăla care se adaptează, nu ăla care e consecvent ca boul. Uit că tocmai m-am făcut tembelă și încep cu începutul. 

Caut un taxi. E aproape miezul nopții.
 - Unde mergeți?
Unde, unde? Ușor de zis, mersi. Crezi că eu știu?

Îmi trece prin cap să îi dau adresa unde știam că e făcută rezervarea. Îi spun șoferului numele hotelului și strada. Planul meu de noapte continuă.  

Numai de asta nu aveam chef acum! Dar știi ceva? O asemenea creatură, care mi-a făcut așa ceva, nu mai merită nici măcar o secundă. Stop! Enjoy! N-am să mă cazez acolo. Sunt o doamnă, ‘n camera mea! Îmi fac altă rezervare și mă duc la alt hotel. O să intru pe telefon să văd ce ar fi convenabil.

Rue du Marché aux Fromages. Un hotel pe strada asta, la un cost de ultimă oră, central și cu mic dejun, îmi apare ca una dintre cele mai bune oferte. Încă mă mai gândesc.

În mijlocul nopții, taxiul mă lasă în fața hotelului unde era făcută rezervarea și pe care deja îl disprețuiesc. Va fi doar un refugiu. O sală de așteptare.

Recepționerul trezit de soneria de la intrare se aruncă în registre, numai lapte și miere, să înceapă să mă cazeze. Îmi spune și unde pot să beau o cafea, acum sau dimineață, oricând, e mereu disponibil aparatul. Ceștile sunt tot acolo. 
Mulțumesc foarte mult. Poftiți pașaportul. E în regulă dacă înainte de a intra în cameră iau loc pe canapea și îmi încarc telefonul? Pot să beau și o cafea, nu?
- Vă rog, desigur! Asta spune. Dar văd că nu înțelege de ce una ajunsă în creierii nopții nu vrea mai repede în cameră, să se spele și să doarmă, comod și la căldură. Hm. Ce să-i mai explic? Adevărul ar dura prea mult. Să-i servesc o minciună? Ce vină are?

Pe telefon, pe booking, aleg într-un final hotelul ăla de pe Rue du Marché aux Fromages. Check-in la 10. Mai am 8 ore de omorât. 

Mă duc la toaletă. Când revin, recepționerul fost lapte și miere se zborșise. Îl simt nervos și că ar vrea să se abțină de la urlete și poate violențe, dacă aș fi dat semne de protest.
 - Cardul cu care vi s-a garantat camera este inactiv. Doamnă, vă rog să ieșiți din hotel. Acum! 

Aha, s-a prins. Mai bine. M-a scutit de explicații. 
Domnule, vă mulțumesc foarte mult pentru amabilitate și ospitalitate. Am să plec. Vă înțeleg, vă faceți doar datoria. La revedere! Mulțumesc!

Privirea lui îmi arată mai mult decât milă și descumpănire. Un strop de admirație pentru nebuna care nu se isterizează că e dată afară. Se simte fraierit, deși nu pierduse niciun ban, nu-i furasem niciun cent. Îl scutisem de ascultat povestea penibilă pe care eu o trăiam, dar îl făcusem să piardă vreme bună de somn. 

E momentul celui mai umilitor din viața mea. Dar ies calmă în stradă. Valiza mi se sprijină pe genunchiul stâng. Panta coboară ușor în dreapta.

Încotro?

Aerul rece îmi dă un frison de “Bun venit!” Era și timpul. Nu mă mai simt singură și abandonată. E reîntâlnirea mea cu orașul. E noaptea mea cu el, el mă primește, la el am venit. Pentru noi și pentru tot ce n-am uitat.

Frisonul dispare când mă inundă iubirea regăsită.

A nous deux, maintenant! C‘est notre nuit!

Zâmbesc. Mi-e bine. Nu mi se poate întâmpla nimic rău.  

Cobor în dreapta, o iau pe jos spre centru. După intuiție și, după o vreme, când apar, și după indicatoare.

Bețivii fumători și întârziați la petrecerile de vineri noaptea se leagănă cu spatele la stradă, cu fața râzând gros către geamurile pub-urilor, spre cei rămași la dans și băut, nefumători, înăuntru.

După vreo jumătate de oră de mers printre puștani ieșiți la țigară, dar care cu prezența lor mă consolau că măcar nu-s greșită la ora asta pe străzi, în ciuda valizei troncănite după mine, mă opresc să văd pe harta telefonului dacă merg în direcția bună.  

Cât stau pe loc, doi încearcă să mă agațe. Îi refuz atât de amuzată și de relaxată, că nu se supără și nu se sperie nimeni. Primul m-a claxonat din mașina lui cu toate locurile libere. A plecat încet când i-am răspuns că nu e cazul. Al doilea mi-a cerut să îl sărut, că era ziua lui și tocmai pleca de la petrecere. Ăsta chiar m-a distrat cu nonșalanța replicii. O fac pe turista îndrăgostită care nu vrea să-și înșele iubitul. 
Dar nu va afla niciodată! încearcă să mă convingă.
- Nu, dar voi știu eu.
Nu înțelege. Acum nu. 

Ajung în piața mare. O revăd alb-negru. În amintirile mele era o spumă de culori calde. Acum e plouată, se spală după primul hop de petreceri al weekendului. Luminile din vârful dantelelor de penumbre îmi par de sărbătoare. Mă aștepta. O cunosc și mă recunoaște. Sunt acasă. Nu m-am rătăcit. Am venit să o găsesc și m-am regăsit pe mine. Cu tine nu-s pierdută. Viața a mers în cerc și roata s-a învârtit cu noroc. Pe una dintre străduțele pe care ea le adună, văd lumină. 

O iau într-acolo. Tronc-tronc valiza. Era firma luminoasă a unui hostel. Nu am treabă aici. Nici nu pot intra. Să mă întorc. Oi vedea eu.

O iau înapoi spre piață. Observ că merg pe sub un steag roșu, cu un desen. Ce e asta? Ce flutură? Nu e steagul țării...

Era Che Guevara pictat negru pe fond roșu. Aha, aici e de mine. Ăștia nu-și lasă surorile de izbeliște. Sunt băieți buni.

De unde știam?

Barmanul mă zărește prin fereastra închisă. Mă opresc și îl întreb din priviri dacă am voie înăuntru, pentru că barul se închisese, nu mai era niciun client. Îmi face semn să intru.

Stăm de vorbă două ore despre oraș, despre băiatul lui și naveta pe bicicletă de la periferie în centru. Cât el spală paharele, observ graffiti în mai multe limbi și culori. Cuvintele erau scrise în multe nopți de petrecere, nu mai știa în câți ani. Îmi întinde un marker cred că negru. Scriu dintr-o suflare în limba care născuse limba mea maternă, spaniola lui maternă și franceza în care ne găseam acum: Ubi bene, ibi patria. Nu știe latină. Îi traduc.

Iese la ultima țigară a nopții. Îl însoțesc cu tot cu valiză. Omul se pregătea de plecare. La fel și eu. Risc, poate dau de încă un suflet primitor ca orașul meu, la recepția hotelului de pe Marché aux Fromages. 

Nu doar că m-a primit. Mi-a deschis camera cu patru ore mai devreme, fără să-mi ia bani în plus.

Fac un duș și iau telefonul să îl pun pe silent. El, acela, îmi scrisese niște verzi și uscate. N-am de gând și de ce să-i răspund.  

Râd și adorm fericită. Je suis chez moi. 

vineri, 4 octombrie 2019

Matrioșka: Eram odată, când deodată...

Ca muștele după o iarnă gri, ieșim cu pretextul dedulcirii să ne îmbătăm, de fapt, cu soare. În sud, la malul mării, astăzi e neobișnuit de cald. În dimineața de început de săptămână și de primăvară, cobor încet pe lângă o școală. Chiotele îmi arată că e pauză. Sau o oră de sport mai dezorganizată. Pe dreapta, mai jos, pe o arcadă ca de intrare în bazar, citesc că acolo începe târgul de vechituri. Hmmm, dacă o să-mi placă ceva, ce fac? Aduc carii de import acasă? N-am bagaj de cală și ăla de cabină e deja burdușit. Hai, lasă târgul, mergi mai departe!

Zgomotul de mașini în viteză și gura larg căscată a străzii pe care alunec mă anunță că am ajuns la o șosea principală. Și o văd. Lată, albă, deh, civilizată. În așteptare, la semafor, îmi arunc privirea peste umeri. Pe ambele părți, în sus, pe colina stâncoasă, case elegante, albe, "Aici stau boierii", cum ar spune bunică-mea. Vederea din apartamentele de boieri dă spre portul de ambarcațiuni tot de boieri. 

Expoziția alb-argintie de iahturi mă face să mă gândesc că ar trebui să trec repede pe lângă ele, să nu par o sărăntoacă ce bălește la icrele negre din cabina plușată a bărcilor cu nume exotice. Fac rapid și discret, ca nefiind nici măcar atentă, câteva fotografii. Mă răsucesc să prind, nu-i așa, dealul, cerul, apa portului, valurile debarcaderului și, hai, fie, și ceva bărci. lahturile stau aliniate ca pantofii purtați o singură dată în dressingul unui manechin. Nici nu pot concepe că sub cerul ăsta trezit la primăvară-vară, pe apa asta făcută pentru călătorii și la poalele colinei decorate cu vile poate sta altceva decât o colecție mută, de admirat, de bărci odihnindu-se.

Urc pe strada de deasupra debarcaderului și iau prânzul în soare, direct sub soarele de miere, bronzată rapid, la câțiva pași de albul calm și obișnuit cu splendoarea al pânzelor prinse vremelnic la mal.

Călătoria aici a luat sfârșit și o alta avea să înceapă. Eram odată (acest "A fost odată ca niciodată" al memoriilor), deci eram odată pe malul Dunării și m-a dezamăgit. Arăta ca o inundație, ca un accident de topografie, cu apă murdară și tristă ce curgea resemnată ca vaca la tăiere. Venisem până aici pentru ea, străbătusem jumătate de centru de oraș să o văd de aproape. Necâștigător.

Vremea își încerca niște ceasuri cu vânt și nori, mă și treceau diverse, așa că mă hotărăsc să îmi petrec următoarele ore în marele muzeu al orașului.Văzusem dimineață, din autobuzul turistic, un banner care anunța o expoziție interesantă pe care acum, credeți-mă, nu mi-o mai amintesc.

În fața muzeului, marea piață era tot un șantier și-un șanț. După ocolișuri peste moloz și indicatoare, ajung în muzeu. Descopăr cu avânt cultural că spațiile unde voiam să scap de cele ce mă treceau încă de pe malul Dunării nu se pot folosi, vezi bine, șantierul de afară avea legătură cu preautila canalizare. Așa că între naturale și culturale, a trebuit să le aleg pe cele din urmă. Speram ca toată concentrarea pe ulei, pânză și marmură să mă facă să uit de alte cerințe.

Bogată, bine stipendiată, colecția muzeului te ținea ocupat. Renascentiști, impresioniști, moderniști, avea de toate. Avea și curatori interactivi. Unul dintre ei, văzând că stau îndelung, cu perspective variate, în fața unui tablou, mi-a recomandat șoptit: “Acolo puteți vedea un Picasso!”

În ultimele săli ale etajului venea și rândul tablourilor pictate de artiștii naționali. Scene istorice, portrete de revoluționari și oameni politici, de familii bogate, tot bestiarul tradițional portretistic. La peisaje și naturi moarte, iarăși, luminile, lămâile și lacurile nu săreau în excepțional. Până când am căzut pe scaun, în mjlocul sălii, de parcă văzusem o bucată din mintea mea expusă pe perete.

Nu poți să recunoști decât ceea ce cunoști: într-o pictură cât un A3, lângă alte trei sau patru, zâmbea la mine, că ne revedeam, un colț din portul meu cu bărci și dinte stâncos. Așa mi se întipărise în minte, pentru că așa era tiparul acelui loc, prins ori în ulei, ori în pixeli, de fiecare călător după puterile vremii lui. Peisajul luminos din micul tablou de la etaj era străbunicul fotografiei mele de peste un secol. Bărcile păreau și ele aceleași, desigur înrudite cu ale mele.

Locul era același. Văzut acolo, revăzut aici. Acest aici fusese primul, dar nu și pentru mine. Eu eram aceeași. Mă simțeam într-un tunel al timpului, acum scoteam capul în viitorul bătrânelor bărci din tablou. M-am dus la Nisa să le văd prezentul și le-am reîntâlnit viața trecută în pictura din Belgrad. În tunelul timpului, nu există întâmplare, există drumuri bine croite pentru călători. Tu pleacă și drumul te va găsi să te ducă unde trebuia să ajungi și nici nu știai.

Eram odată (iar!) într-o mașină de la aeroport spre hotel, însoțită alături de alții, de organizatorii unei conferințe. Eram atât de obosită, era atât de gri și de frig, cartierul părea atât de rupt de freamătul urban, încât, pentru prima dată în viața mea, am gândit Ce caut eu aici? Mergeam în străinătate de vreo 15 ani deja, eram în țara asta pentru prima dată și gândul spontan și crud m-a întristat. Nu îmi plăcea nimic, nu simțeam nimic bun din partea locului ăstuia. Ce caut aici?

Zilele de conferință - previzibile, cuminți, școlărești. Dar proful cel mare, mastermind și gazdă, a avut strălucita idee de a ne invita, seară de seară, la el acasă. Drinking and networking. A avut din capul locului inspirația să precizeze: “Veniți mâncați sau vă comandați acolo de mâncare. Că de mâncat n-am!”

Studenți, cercetători și profesori bezmetici, înfrigurați într-o țară străină, nouă pentru noi toți, înfulecam carbohidrați și proteine, ceva gras, sărat și cald prin cârciumile din centrul vechi, și ne înființam la ora anunțată la ușa profesorului. Puși pe bancuri, jocuri, povești. Networkingul a reușit. Păstrez și astăzi conexiuni, că relații nu pot să le spun, de La mulți ani cu ambele ocazii sau de felicitări academice, pentru întâmplări împărtășite din domeniu, cu vreo trei-patru dintre participanții de atunci. Un sfert.

Lecția din acest drum a venit însă de la o sticlă de vin. Într-una din seri, că nu a participat la toate și nici de la început, un profesor care venea din nordul unei țări spălate de Mediterana a bătut la ușa gazdei noastre. Când a intrat el, eu am intrat prin canapea și covor în pământ și de atunci am reținut nu regula, nu lecția, nu eticheta. Ci pe toate la un loc, plus atitudinea cu care se face. Noul musafir ținea în mâna stângă și a depus-o ofrandă, total natural și discret, în timp ce saluta, o sticlă de vin. Singurul dintre noi căruia nu că îi trecuse prin minte așa ceva. Probabil singurul care știa bine, din teorie și din practică, de ce trebuie adusă sticla de vin. Dovada că nu și-a făcut singur și greu și târziu biblioteca, ci s-a născut cu ea în casă. Am înghițit în sec și n-am băut din vinul ăla, să mă pedepsesc pentru mojicia de a veni cu mâna goală și pentru împrejurările vieții mele care nu mă făcuseră până atunci să învăț ce trebuie.

Omul a fost impecabil și mulți ani mai târziu când eu, după ce remarcasem în presa literară a lumii că soția lui era autoarea unui bestseller nord-american, i-am cerut să înlesnească o corespondență între noi două, cu perspectiva unui interviu. Toată lumea a fost de acord. Momentul interviului m-a ajutat, prin anestezia bucuriei, să trec fără dureri printr-o criză profesională, într-o vară.

Cele bune nu vin odată cu biletul știut. Totul e într-un cost ascuns. E cam ca-n vorba aceea care mi-a plăcut, vorbă să fie, că e o frază bună și blândă: “Cine îl caută pe El și mai caută și altceva, nu-L va găsi, dar dacă Îl va căuta numai pe El, Îl va găsi și va mai găsi și altceva.“

Omul știe că pleacă, dar nu știe unde. Crede că, dacă și-a luat bilet, știe drumul. Întâmplările însă îl așteaptă să-i facă adevăratul drum. Bine ai venit la început! 

Cele mai frumoase locuri mi s-au arătat când am abandonat harta. De fiecare dată, ajung în locul care aștepta să mă surprindă. Astea-s micile oglinzi căutate inconștient și găsite cu intuiția motrice, cum îi spun eu lui unde mă poartă pașii. 


 Eram odată
Când deodată...




luni, 2 septembrie 2019

Masa cu un singur scaun

Caut Muzeul Fernando Pessoa. Știu că am ajuns în zonă, dar nu lângă parcul care trebuie, luat punct de reper. 

Grăbită. Cât o să mai rătăcesc? De obicei nu merg aiurea. 

Știam deja că localnicii se descurcă mai degrabă în franceză decât în engleză. Pe undeva pe Rua da Estrela, opresc și întreb o doamnă. 70 plus. În franceză. 

- Cum ajung la muzeul Pessoa, e departe muzeul Pessoa? 

Doamna îmi răspunde sigură în portugheză. 

- Pessoa? Vai, vai, vai a peido… 

Din baletul mâinilor ei, înțeleg pe unde să o iau și că nici nu sunt prea departe. 

Mulțumesc în gând și de atunci mereu cuceririi romane și orelor de latină și franceză, că ne înțelegem fără să vorbim aceeași limbă. Doar acum nu vorbim aceeași limbă. 

Ajung la muzeu. Tenebrosul scriitor, cu toată istoria lui, nu bate povestea înțelegerii universal-latine din drumul spre el. În buric și inimă de Lisabonă, două generații crescute la ore diferite pricep cum vine de li se duce și li se-ntoarce limba. 

O altă zi pe același pământ. Broșura cu palate, muzee și alte locuri de vizitat îmi arată un semn care aduce a autobuz în dreptul Palatului Mafra, pe hartă, lângă Muzeul Orașului Lisabona, unde la intrare sunt mai multe curatoare-muzeografe decât vizitatori. Îmi iau bilet să văd muzeul citadelei de vacanță. 

La final de tur, îmi culeg rucsacul de la garderobă și mă documentez en passant, cred eu.
- Și? Palatul Mafra? E aproape? Pe unde o iau să ajung acolo? 

Tăcere și mirare la doamna garderobieră.
- Palatul Mafra?, cere ea confirmare din repetare. 
- Da-aa! îi răspund. 
- Palatul Mafra e în Mafra! 
- Excuse me
- În Mafra. Luați autobuzul de la autogară. E un alt oraș. 

Pe toți sfinții pomenindu-i! M-a indus în eroare figura de stil a designerului care a făcut broșura. Semnul de autobuz era chiar pentru un autobuz care ducea pa, afară din oraș. Într-un pliant pe care scrie mare Lisabona, am și muzee din afara orașului. Mersi, bobocule! 

E prânz, am Mafra în plan, mă duc deci la autogară. Asta era, normal, la walking distance de muzeu. Iau bilet și mă pun pe așteptat cursa Lisabona-Mafra. Cum ar veni, cursa București-Mogoșoaia, dacă vrei să vezi palatul de lângă lac. 

Ajung în Mafra, mai neanimată decât un sat de la noi în a treia zi după alegeri. Palatul se lasă repede vizitat, fără aglomerație, fără bilet la intrare și cu arhitectură previzibilă, repetitivă cu ce văzusem în capitala portugheză și de mai multe ori online. 

În stație, orarul îmi arăta că următoarea cursă spre Lisabona e peste 45 de minute. 

Și acum ce fac? 

Dau o tură să văd unde aș putea trage de o cafea. Locante sordide, întunecate. Jumi frizerii, juma cafenele comunale. Exclus. Mai departe. 

O oarecare terasă cu alură europeană, mai încăpătoare și cu locuri la umbră, se anula din start, pentru că de jur împrejuru-i erau bătrânii satului. Seniorii portughezi - cred că - fericiți își umpleau siesta strigând unii la alții de pe o bancă pe alta. Orice intra, dacă intra în spațiul lor, era analizat la sânge. Îmi refuz șansa de a fi evaluată în Mafra și mă întorc să aștept în stație. 

Mai am o jumătate de oră. 

În stânga mea, o clădire mică, fără etaj, cu firmă dreptunghiulară pe care scria, cu litere mari de tipar, ceva ce îmi traduc a fi zicând, universal-latin, Nunți, botezuri

Nunți, botezuri, dar ce? Flori, dulciuri sau rochii? 

Vânzătorul cofetăriei, mă lămuresc eu după ce intru, e un nene care nu înțelege nici franceză, nici engleză. Încep să vorbesc singură, într-o vagă euroengleză de monolog nervos, cum că aș vrea să mănânc ceva. Mă fac apoi că îl întreb și pe om. 
- Lisboa? îmi răspunde el cu o întrebare. 

Oh, da, prietene, abia aștept autobuzul de Lisabona

De sub ceva, de undeva, de sub dedesubtul vitrinelor lui cu mostre de prăjituri, scoate niște felii de brânză topită și le merchezuiește în două cornuri. Le pune în cuptorul cu microunde. Îmi dă un pahar cu apă. Nu vrea să îmi ia bani și nici eu nu știu cât i-aș putea da. 

Mă retrag cu paharul de apă la masa cu un singur scaun de afară. Sorb plictisită și mă uit la ceas. După câteva minute, cofetarul meu vine cu două tartine. Murmură și zâmbește, mi le lasă pe masă. Murmur și zâmbesc. Mănânc. 

Omul împărțise cu mine porția lui pe ziua aia. Ucid optimistă gândul comerțului la negru. Ce suflet să am să bănuiesc așa ceva?

Intru și îi las tot ce am mărunt în portofel. Ceva sub 7- 8 euro. Roșește, se fâstâcește. Nu voiam să plec și să-l las să creadă că a trecut neobservat. 

În drumul cu autobuzul înapoi spre Lisabona, mă gândesc cât de bine am mâncat și înțeleg de ce a trebuit să ajung până la Mafra din Mafra. 

Ani mai târziu, cea mai bună parmigiana am cunoscut-o la Napoli, într-o alimentara de cartier, la masa angajaților. 

Voiam să ajung la San Martino, un loc de belvedere. Harta îmi arăta o stație anume la ieșirea din metrou. Calculez, evaluez...Toate bune și frumoase, dar deja mi-e foame și: așteptat autobuz plus drum plus priveliște plus neprevăzute egal Ce mă fac? Unde, cum mănânc? 

Zona cu stația spre belvedere e una rezidențială. Total rezidențială. Doar vile, școli și scuaruri. Nu tu cafenea, nu tu restaurant, nu tu magazin. E, asta e! Om vide sus! 

Dar pe un colț, vis-à-vis de o curte de școală, văd o alimentară la demisol. Aveau brânzeturi, paste, mezeluri, sucuri, pâine și mâncare gătită. Un șoz mic și curat, de cartier. 

Arunc un ochi peste iaurturi și brânzeturi, dar nările îmi fug sincere în colțul unde mâncarea gătită proaspăt se topea și mirosea până în casa sufletului. Un fel de parmigiana cu nu știu ce, probabil vreun cașcaval cu vinete, îmi întărâtă rău gura și stomacul. Îi cer fetei, în engleză. În italiană mă pune să îmi aleg porția.
- Pot mânca aici? 

Scurtă ședință de organizare a vânzătorilor. Or fi fost și patronii locului? Sunt invitată să iau loc la o masă care nici nu se vedea de la intrare. Aproape de ușa debaralei și de cea a bucătăriei, lângă locul lor de evacuare și de relaxare. Masă cu un singur scaun. 

Vreau de băut? Cer o cafea. Fata îmi spune că la ei nu se servește cafea. Vreau apă? Accept. 

Iau un prânz îngeresc. Cea mai gustoasă parmigiana din viața mea. Se topește ca untul în gură. Nu doar pentru că mi-e foame. E gustoasă ca sânul mamei și cât trebuie de sărată, caldă ca o rugăciune când ți-e dor și plângi.

marți, 13 august 2019

Rue de Rivoli

- Ma-crooon, espèce de cooon! 

Pe Rue du Maréchal Joffre, în stația de lângă parc, trei pensionari se întorc de la miting. Par că merg spre casă, la masa de prânz. Două franțuzoaice și un francez, cu steaguri și veste de manifestanți sindicaliști cu experiență. Avant les gilets jaunes. E cald, e liniște și e lume puțină în stație.

Strigătul lor îmi amintește de silabisirea altei scandări francofone, din studenția belgiană: 

- Chris-tooophe, petit zi-ziii! 

Știam că sudul era un fief al stângii și al lui Mélenchon. Știrile de seară îi anunțaseră participarea undeva prin zonă, la una dintre adunări.

- Ma-crooon, espèce de cooon! 

Bărbatul scandează tot mai slab, ca și cum ar vrea să ducă doar o vreme, până acasă, beția mitingului, ceva între șoptit și fluierat. Grăbite, femeile care îl însoțesc râd.

De pe trotuarul de vis-à-vis, văd scena clar, citeț, cum treceau ei de la dreapta la stânga. Trioul dispare leneș după parc.

Traversasem să fotografiez vitrina unei librării. Omagiu Egiptului, cu titluri de beletristică, istorie, albume de artă și de memorii, în franceză.

Trec strada spre stație, liniștita Rue du Maréchal Joffre. Casa Capșa i-a făcut o prăjitură când a venit în România, acum o sută de ani. Mmm. N-ar fi rea o delicatesă dulce acum. Dar imediat îmi dau seama că totul e închis azi la mine în cartier. Va trebui să aleg altceva pentru sărbătorit.

Urcăm în autobuzul plin. O mamă de culoarea ciocolatei pune întâi stângul. Ce eu nu mai fac de mult. După ea, alandala, și doi copii. Unul tocmai fusese certat și se smiorcăia Dumnezeu știe de ce. Urc după ei, întâi cu dreptul, cum e bine.

Cobor după două stații. Nu, nu la dreapta, acasă nu e nimic tentant. 

O iau pe Rue de Rivoli la stânga plină de promisiuni: Mediterana, Promenade des Anglais, cafenele și vin roșu sec. E 1 Mai la Nisa.

sâmbătă, 17 noiembrie 2018

Moromeții 2: Săru' mâna, tataie, și iartă-mă!

Cu dragoste, adormiților Maria, Domnica, Lucreția, Stan, Toma

În cei peste 30 de ani de la primii Moromeți ai lui Stere Gulea, a trecut peste mine moartea bunicilor și a mamei. 

Aveam 12 ani în 1987, eram într-a șaptea și n-am înțeles din carte și film mare lucru, atunci, în afară de lovi-o-ar moartea de Bisisică, scena salcâmului și de bătaia fiilor rebeli. Am revăzut de câteva ori filmul, pe măsură ce depășeam vârsta lui Niculae din Moromeții l. Și sensurile se adăugau, se adânceau, căci nu filmul îl revezi, ci pe tine te vezi, te crești și te vezi. 

După 31 de ani, Vivi Drăgan Vasile și Stere Gulea au dus povestea mai departe și la capăt. 








Filmul îl poți vedea cu sunetul tăiat. E pictat, tăiat pictural și chipurile sunt sculptate. Iar dacă ai mai avut și bunici la țară și ai venit cu cartea citită, ca mine, atunci chiar că îl poți vedea pe mutește. 

Am plâns la Moromeții 2

Am plâns pentru că am înțeles că nu mi-am înțeles bunicii și tot ce au făcut ei pentru copii și nepoți. Am plâns că eu nu am ce pogoane și cui să le împart, pentru cine să mă rup și în câte, ajunsă la vârsta ceva între Tita și Fica. 

Când am citit Moromeții vol. l, văzusem deja filmul, așa că toate scenele din carte aveau chipul lui Victor Rebengiuc, un tată autoritar, un bărbat puternic, un lup alfa al satului. 

Moromeții vol ll, citiți acum 20 și ceva de ani, m-au purtat repede și cu prejudecăți printr-o carte groasă, densă, pluteam prin ea cu tichete vitezomane, da, bla bla, lumea satului românesc la instaurarea comunismului

Recitit acum, volumul ll al Moromeților lui Preda îmi dă frisoanele descoperirii unui tezaur de etnografie, a unei lumi trainice în rădăcinile ei precreștine, în morala ei creștină, în vigoarea ei care ținea lumea în mișcare. 

Scrisul lui Preda este amprentat cu felul de a gândi al țăranului necitit, dar atent la familie, la obrazul lui în sat și la sensul vieții lui p-acilea. Multe nu și le explica și nici nu-și punea problema să și le explice, pentru că nu îi aducea asta, vezi bine, niciun folos, n-aveau niciun rost. Dar le trăia și le făcea cu gândul la viitorul copiilor, la ce le lasă lor moștenire, ce rost le dă lor în lume descendența din EL. Și tot acum recitind Moromeții 2, asemăn chipul lui Horațiu Mălăele cu cel al bunicilor mei. Statul pe prispă cu gândul la copii pesemne că lasă la toți bărbații aceleași semne pe frunte. 

Chipul de copil neajutorat, care așteaptă răspuns și limpezire de la o autoritate, aici notarial-feminină, cu care stă Horațiu Mălăele în fața loanei Crăciunescu, este un chip monumental, rezumat adânc și trist al zbaterii lui llie. 

Femeia e sarea pământului, vezi mata, au pus bine artiștii asta în film. Ea ține casa, ea pune masa, ca mamă sau ca ibovnică, ea ridică glasul și face ordine, lumea bărbatului e în haos, un haos, fără sensul și culoarea de la femeie. Până și împărțirea pogoanelor, 12 la 6 copii, de-i rămân 3 lui nea llie, se face prin parafarea de către o femeie notar. Pusul mesei, umplutul paharelor, iubirea ce trece prin stomac îi revin tradițional tot femeii. Grija lui llie, să fie urmașul nurorii descendent al fiului, includerea nurorii văduve la împărțirea averii, toate vorbesc despre rolul femeii în lumea tradițională. Mai ales că, atunci când ea pleacă de-și ia lumea-n cap, casa se prăbușește și cu ea, echilibrul bărbatului și cu asta, o lume. 

La Preda și în film, tainele mari ale creștinului se țin, se respectă, punerea de naș, cinstirea, cumetria, pomenirea sunt rosturi care leagă chingile viitorului, prin respect, de cele ale trecutului. 

Duioșia cu care personajul lui Marian Râlea îi cere lui Moromete ăl bătrân să îi boteze copilul este mângâierea lumii vechi pe obrazul celei noi: să nu se piardă rostul, sensul, or veni ăștia cu cotele și comitetele lor, dar ceea ce contează să rămână și să ne lege. 

la la bâtu! Zice și oferă llie. E dragostea bunicului pentru nepot, universală, simplă, eternă, nicicum tradusă mai bine decât prin bomboane. Ce e mai dulce decât dragostea bunicilor? 

Cât despre Niculae...Oh, dragul și micul Niculae... Acum dă cu ochii de toate, acum se deflorează el de toate, în sat, în oraș, în cărți. Rătăcit, absorbit numai de citit, pradă ușoară noii "religii" roșii, dornic să plece de acasă la București cum aveau să plece sute de mii, apoi, în a Canadă sau a ltalie, Niculae nu atât crede cât caută în ce să creadă. Niculae e vrăjit de cărți, citite ori scrise de el, pe măsură ce se desvrăjește de sat. 

În roman, el caută iertarea și împăcarea. Ce e îmbătrânirea dacă nu o sete de împăcare cu ce a fost? În film și-n carte, pe llie Moromete cine îl iubește, până la urmă, din toată târla căreia i-a purtat de grijă o viață? Niculae. Pe llie îl îmbrățișează, rămas singur cu fiul cel mic pe prispă, Niculae.

În making of-ul de mai jos, vocea rațională a lui Vivi Drăgan Vasile se distinge, cu explicațiile despre cum au trecut, că au cam trecut, 32 de ani de la primii Moromeți și de la cum era România primului film: 


Personajul lui Gheorghe Visu adună cu o forță unică vocile țăranilor. Aplauze și admirație pentru Gheorghe Visu! După rolul din Câini, unde l-am redescoperit, face din nou un rol de antologie.

Tonica Dorina Chiriac, un boț de bucurie și naivitate, încă un rând de aplauze! 

Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile, mulțumesc pentru cum ați făcut istorie cu filmele astea și terapie cu noi! 

Horațiu Mălăele, săru' mâna, tataie! Mi-e dor de matale...

***

Credit Foto: Facebook Moromeții 2, Cinemagia, Libra Film

marți, 16 octombrie 2018

Nouă ne-a plăcut Pistruiatul și (de aceea) ne este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari

Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari - filmul din 2018 al lui Radu Jude.

Este o Ars Poetica a regizorului. Manifest despre Adevărul în Artă, convenții Realitate-Ficțiune și despre clișee. De dinamitat nu dinamitează clișeele, cu duiumul în capul și pe limba noastră, dar le inventariază ironic.

Clișeele, descâlcite inteligent, sunt de un umor nebun. Dacă ar fi să dau exemplu numai cum adăugăm toți, tâmp, invariabil, "Să ne judece", după ce într-un context cineva rostește Eminescu. E un vers dintr-un cântec al răposaților artiști Aldea Teodorovici. 

Alte clișee? Amantul pilot, masculul irezistibil în uniformă, desigur, însurat - cu mare bucurie denunț ca fiind tot clișeu nuditatea inutilă, merci Pavlu, chiar nu era cazul; sau gașca alcoolizată adunată pentru cozerii rasiste și sexuale acasă la unul dintre ei. Tristă scenă, reușită, dar tristă ca textură, ca eșantion de Românie. Mi s-a mai părut pandant la adunările din Filantropica lui Nae Caranfil, aici pe post de Vizante e Maticiuc. Îl mai recunoaștem în adunare pe Alex Tocilescu. Aici, fără pisici. :)

Apropos de pisici, back to nos moutons.

Că filmul vorbește despre, să le numesc tot cu un clișeu, evenimentele de la Odesa din 1941, e o întâmplare. Putea vorbi despre 13-15 iunie 1990 sau despre 23 august 1944. Pentru mine a fost secundar, din clipa în care am început să îl percep ca demers despre miza Artistului și a Artei create de el, cum o vedem aici pe tânăra regizoare de teatru. Ce adevăr caută? Cât adevăr? Face Artă? Scoate Adevărul la lumina dilemelor publice? E treaba ei să spună adevărul? A cui e treaba să spună Adevărul? Cine îl știe? Și, odată spus, ce facem cu el?

Dabija, adorabil. Personajul, interpretarea, tot. Ave! Românească, autentică și convingătoare complicitatea funcționarului care închide ochii, lasă să se petreacă, doar zice, nu și face ce amenință, ce mai, e și el suflet de vioară, înțelege artiștii, a mai citit și el ceva, și-a pus și el problema Adevărului, darwinismului și olimpiadei masacrelor..

Foto: imdb.ro

Coloana sonoră în ritmuri cazone sau hedoniste, cu versuri în engleză, germană, rusă, română, auzită deseori pe fundal la scenele repetițiilor, e aproape un personaj secundar. Punctările în engleză m-au amintit de California Dreamin' al lui Nemescu.

Prea departe și adânc nu va merge spectatorul român, părerea mea, de unică spectatoare într-o sală de mall, la mai puțin de o lună de la premieră, așa că nu m-ar mira dacă unii se vor întreba la final ce a făcut regizoarea, a păstrat sarcina și i-o fi spus iubitului oficial, român în Austria? Care iubit, în apariția episodică în interpretarea lui Cătălin Ștefănescu, servește și el un clișeu, cum că austriecii sunt moldovenii Germaniei.

Rasismul pe la noi, uneori latent, refulat prin cenzură, educație, toleranță, iar alteori manifestat, urlat pe străzi sau hohotit la chefuri, o afectează și pe regizoare care da, din gură și din teorie e incluzivă, nu face discriminări etc...dar când un figurant rom cere, politicos, cu degetele ridicate, dreptul la cuvânt, ea îi întoarce spatele, aproape nevăzându-l.

Ne place istoria de mucava, din diorame cu baionete boante, la muzeu, aseptic, vizitată duminica alături de copii, educativ, și deloc nu ne place istoria incomodă, care pune întrebări, care dă "variante alternative de adevăr". Later edit: Am uitat să notez aici, la Cum ne mai place istoria :)!; numele unor personaje din film - Decebal, Traian, Dacian.

Filmul lui Jude mai marchează și baterea de obraz cinematografiei colaboraționiste a anilor 70-80-90. Despărțirea de Sergiu Nicolaescu. Noi, Jude, Puiu - lately nomina odiosa, apropos de toleranța și deschiderea românului - ne despărțim de maniera cuminte, călduță, colaboraționist - propagandistă a regizorilor care numai Artă nu făceau.

Și prin obrazul bătut cinematografiei din ancien regime ( amuzante și afișele filmelor "clasice" românești, peste tot în încăperi) și prin pomenirea reverențioasă a lui Lucian Pintilie se întărește tonul de Ars Poetica.

Și ar mai fi chiar declarația lui Jude de acum doi ani, din ziarul Metropolis, în interviul acordat lui lonuț Mareș:

"Cinematograful nu înseamnă deloc realitate. Înseamnă o interpretare, o reprezentare a realului folosind un limbaj care, deşi pare natural, nu e deloc natural. Este artificial şi foarte sofisticat. Oamenii uită acest lucru când privesc un film, inclusiv în cazul unuia de ficţiune".

duminică, 11 februarie 2018

Când ploaia te spală, nu te omoară. Postare dintr-o suflare

Nouă, când plouă, ni se murdăresc pantalonii.
Aici, nouă, când plouă, ni se murdăresc pantofii.
Când plouă pe la noi, se înglodesc căruțele, nu ies din curte mașinile.
Când plouă, la noi se blochează intersecțiile.
Pe pantalonii mânji se vede c-a plouat, că plouă, că ți-e rău și  că ți s-a luat de orice.
Dacă plouă, s-a dus tot norocul de pantofi curați la teatru și la întâlnire.

Litanie axiomatică a românului oftând în ploaie, rândurile dintr-o suflare de mai sus sunt un adevăr mai adevărat decât Învierea pentru Creștinul mărturisitor. E adevărul adevărat din România noastră, de ani și ani și vieți.

Până acum vreo câțiva ani, păstram o amintire rușinoasă...Credeam că numai eu pot vedea așa ceva și că numai pe mine mă marchează pe vecie un asemenea amănunt: că la prima mea călătorie în afara țării, când ploua, pantofii și blugii nu se murdăreau de noroi. Ba nici în ce băltoace să calci nu aveai. Am povestit la întoarcere, cu ochii larg deschi de viața și ploaia de la Bruxelles, acest - îl numeam eu - șoc cultural, că ploaia nu însemna Acolo nici bălți, nici noroi și decnici haine, chef de plimbare, încălțări distruse pentru o zi. Curățenia de pe străzi și canalizarea funcțională se traduceau într-o stare bună a hainelor și a pantofilor, deci într-o stare bună a omului care nu mai avea o scârbă în plus în ziua aia, "Băi, unde și cum să îmi șterg eu acum pantofii?"

Dar amintirea mea rușinoasă (Ce nebună sunt și eu, auzi, mă uit la efectul ploii asupra adidașilor și asupra stării sufletești!), de câțiva ani, nu mai e singură. 

Aud de la multă lume istorii similare: 

- când X a fost prima dată în străinătate, la bursă în Danemarca, a fost uimită de același fenomen, nu se murdăreau pantofii și nu se făceau bălți în zilele cu ploaie;

- când Y a venit prima dată în Europa dintr-o țară africană, gulerul cămășii nu se murdărea zilnic, așa cum pățea acasă, pe malul Mediteranei;

- când Z a mers în Occident după Revoluție, ploaia germană, ce să vezi, nu murdărea pantofii și hainele cum se întâmpla aici când avea ghinionul să plouă.

Așa căci zic, poate n-o fi rost și nucleu chiar de o nouă cercetare antropologică, dar ceva de pus pe gânduri în căutarea direcției și bucuriei de a mai trăi, totuși, pe aici, tot ar fi: dintre miile de ingineri, arhitecți, proiectanți, urbaniști și, desigur, consultanți și coordonatori de jde mii de chestii politico-administrative, nu s-o găsi o minte care să explice în coloana A ce trebuie făcut cu strada când plouă și în coloana B ce beneficii are omul când nu e stresat pe stradă când plouă? Asta dacă mai credem în legenda că lucrăm pentru oameni, nu pentru bilanțuri pe hârtie.

Proiectul se poate numi "Cum să facem ca ploaia să ne spele."

Puteți râde, putețignora, dar eu rămân la părerea că din lucrurile mici și foarte mici se construiește și se vede Civilizația: mâini curate, dinți curați, pantofi curați, bună ziua, vă rog, mulțumesc.

Vă mulțumesc!

Și acum, să plouă muzica: