luni, 2 septembrie 2019

Masa cu un singur scaun

Caut Muzeul Fernando Pessoa. Știu că am ajuns în zonă, dar nu lângă parcul care trebuie, luat punct de reper. 

Grăbită. Cât o să mai rătăcesc? De obicei nu merg aiurea. 

Știam deja că localnicii se descurcă mai degrabă în franceză decât în engleză. Pe undeva pe Rua da Estrela, opresc și întreb o doamnă. 70 plus. În franceză. 

- Cum ajung la muzeul Pessoa, e departe muzeul Pessoa? 

Doamna îmi răspunde sigură în portugheză. 

- Pessoa? Vai, vai, vai a peido… 

Din baletul mâinilor ei, înțeleg pe unde să o iau și că nici nu sunt prea departe. 

Mulțumesc în gând și de atunci mereu cuceririi romane și orelor de latină și franceză, că ne înțelegem fără să vorbim aceeași limbă. Doar acum nu vorbim aceeași limbă. 

Ajung la muzeu. Tenebrosul scriitor, cu toată istoria lui, nu bate povestea înțelegerii universal-latine din drumul spre el. În buric și inimă de Lisabonă, două generații crescute la ore diferite pricep cum vine de li se duce și li se-ntoarce limba. 

O altă zi pe același pământ. Broșura cu palate, muzee și alte locuri de vizitat îmi arată un semn care aduce a autobuz în dreptul Palatului Mafra, pe hartă, lângă Muzeul Orașului Lisabona, unde la intrare sunt mai multe curatoare-muzeografe decât vizitatori. Îmi iau bilet să văd muzeul citadelei de vacanță. 

La final de tur, îmi culeg rucsacul de la garderobă și mă documentez en passant, cred eu.
- Și? Palatul Mafra? E aproape? Pe unde o iau să ajung acolo? 

Tăcere și mirare la doamna garderobieră.
- Palatul Mafra?, cere ea confirmare din repetare. 
- Da-aa! îi răspund. 
- Palatul Mafra e în Mafra! 
- Excuse me
- În Mafra. Luați autobuzul de la autogară. E un alt oraș. 

Pe toți sfinții pomenindu-i! M-a indus în eroare figura de stil a designerului care a făcut broșura. Semnul de autobuz era chiar pentru un autobuz care ducea pa, afară din oraș. Într-un pliant pe care scrie mare Lisabona, am și muzee din afara orașului. Mersi, bobocule! 

E prânz, am Mafra în plan, mă duc deci la autogară. Asta era, normal, la walking distance de muzeu. Iau bilet și mă pun pe așteptat cursa Lisabona-Mafra. Cum ar veni, cursa București-Mogoșoaia, dacă vrei să vezi palatul de lângă lac. 

Ajung în Mafra, mai neanimată decât un sat de la noi în a treia zi după alegeri. Palatul se lasă repede vizitat, fără aglomerație, fără bilet la intrare și cu arhitectură previzibilă, repetitivă cu ce văzusem în capitala portugheză și de mai multe ori online. 

În stație, orarul îmi arăta că următoarea cursă spre Lisabona e peste 45 de minute. 

Și acum ce fac? 

Dau o tură să văd unde aș putea trage de o cafea. Locante sordide, întunecate. Jumi frizerii, juma cafenele comunale. Exclus. Mai departe. 

O oarecare terasă cu alură europeană, mai încăpătoare și cu locuri la umbră, se anula din start, pentru că de jur împrejuru-i erau bătrânii satului. Seniorii portughezi - cred că - fericiți își umpleau siesta strigând unii la alții de pe o bancă pe alta. Orice intra, dacă intra în spațiul lor, era analizat la sânge. Îmi refuz șansa de a fi evaluată în Mafra și mă întorc să aștept în stație. 

Mai am o jumătate de oră. 

În stânga mea, o clădire mică, fără etaj, cu firmă dreptunghiulară pe care scria, cu litere mari de tipar, ceva ce îmi traduc a fi zicând, universal-latin, Nunți, botezuri

Nunți, botezuri, dar ce? Flori, dulciuri sau rochii? 

Vânzătorul cofetăriei, mă lămuresc eu după ce intru, e un nene care nu înțelege nici franceză, nici engleză. Încep să vorbesc singură, într-o vagă euroengleză de monolog nervos, cum că aș vrea să mănânc ceva. Mă fac apoi că îl întreb și pe om. 
- Lisboa? îmi răspunde el cu o întrebare. 

Oh, da, prietene, abia aștept autobuzul de Lisabona

De sub ceva, de undeva, de sub dedesubtul vitrinelor lui cu mostre de prăjituri, scoate niște felii de brânză topită și le merchezuiește în două cornuri. Le pune în cuptorul cu microunde. Îmi dă un pahar cu apă. Nu vrea să îmi ia bani și nici eu nu știu cât i-aș putea da. 

Mă retrag cu paharul de apă la masa cu un singur scaun de afară. Sorb plictisită și mă uit la ceas. După câteva minute, cofetarul meu vine cu două tartine. Murmură și zâmbește, mi le lasă pe masă. Murmur și zâmbesc. Mănânc. 

Omul împărțise cu mine porția lui pe ziua aia. Ucid optimistă gândul comerțului la negru. Ce suflet să am să bănuiesc așa ceva?

Intru și îi las tot ce am mărunt în portofel. Ceva sub 7- 8 euro. Roșește, se fâstâcește. Nu voiam să plec și să-l las să creadă că a trecut neobservat. 

În drumul cu autobuzul înapoi spre Lisabona, mă gândesc cât de bine am mâncat și înțeleg de ce a trebuit să ajung până la Mafra din Mafra. 

Ani mai târziu, cea mai bună parmigiana am cunoscut-o la Napoli, într-o alimentara de cartier, la masa angajaților. 

Voiam să ajung la San Martino, un loc de belvedere. Harta îmi arăta o stație anume la ieșirea din metrou. Calculez, evaluez...Toate bune și frumoase, dar deja mi-e foame și: așteptat autobuz plus drum plus priveliște plus neprevăzute egal Ce mă fac? Unde, cum mănânc? 

Zona cu stația spre belvedere e una rezidențială. Total rezidențială. Doar vile, școli și scuaruri. Nu tu cafenea, nu tu restaurant, nu tu magazin. E, asta e! Om vide sus! 

Dar pe un colț, vis-à-vis de o curte de școală, văd o alimentară la demisol. Aveau brânzeturi, paste, mezeluri, sucuri, pâine și mâncare gătită. Un șoz mic și curat, de cartier. 

Arunc un ochi peste iaurturi și brânzeturi, dar nările îmi fug sincere în colțul unde mâncarea gătită proaspăt se topea și mirosea până în casa sufletului. Un fel de parmigiana cu nu știu ce, probabil vreun cașcaval cu vinete, îmi întărâtă rău gura și stomacul. Îi cer fetei, în engleză. În italiană mă pune să îmi aleg porția.
- Pot mânca aici? 

Scurtă ședință de organizare a vânzătorilor. Or fi fost și patronii locului? Sunt invitată să iau loc la o masă care nici nu se vedea de la intrare. Aproape de ușa debaralei și de cea a bucătăriei, lângă locul lor de evacuare și de relaxare. Masă cu un singur scaun. 

Vreau de băut? Cer o cafea. Fata îmi spune că la ei nu se servește cafea. Vreau apă? Accept. 

Iau un prânz îngeresc. Cea mai gustoasă parmigiana din viața mea. Se topește ca untul în gură. Nu doar pentru că mi-e foame. E gustoasă ca sânul mamei și cât trebuie de sărată, caldă ca o rugăciune când ți-e dor și plângi.

marți, 13 august 2019

Rue de Rivoli

- Ma-crooon, espèce de cooon! 

Pe Rue du Maréchal Joffre, în stația de lângă parc, trei pensionari se întorc de la miting. Par că merg spre casă, la masa de prânz. Două franțuzoaice și un francez, cu steaguri și veste de manifestanți sindicaliști cu experiență. Avant les gilets jaunes. E cald, e liniște și e lume puțină în stație.

Strigătul lor îmi amintește de silabisirea altei scandări francofone, din studenția belgiană: 

- Chris-tooophe, petit zi-ziii! 

Știam că sudul era un fief al stângii și al lui Mélenchon. Știrile de seară îi anunțaseră participarea undeva prin zonă, la una dintre adunări.

- Ma-crooon, espèce de cooon! 

Bărbatul scandează tot mai slab, ca și cum ar vrea să ducă doar o vreme, până acasă, beția mitingului, ceva între șoptit și fluierat. Grăbite, femeile care îl însoțesc râd.

De pe trotuarul de vis-à-vis, văd scena clar, citeț, cum treceau ei de la dreapta la stânga. Trioul dispare leneș după parc.

Traversasem să fotografiez vitrina unei librării. Omagiu Egiptului, cu titluri de beletristică, istorie, albume de artă și de memorii, în franceză.

Trec strada spre stație, liniștita Rue du Maréchal Joffre. Casa Capșa i-a făcut o prăjitură când a venit în România, acum o sută de ani. Mmm. N-ar fi rea o delicatesă dulce acum. Dar imediat îmi dau seama că totul e închis azi la mine în cartier. Va trebui să aleg altceva pentru sărbătorit.

Urcăm în autobuzul plin. O mamă de culoarea ciocolatei pune întâi stângul. Ce eu nu mai fac de mult. După ea, alandala, și doi copii. Unul tocmai fusese certat și se smiorcăia Dumnezeu știe de ce. Urc după ei, întâi cu dreptul, cum e bine.

Cobor după două stații. Nu, nu la dreapta, acasă nu e nimic tentant. 

O iau pe Rue de Rivoli la stânga plină de promisiuni: Mediterana, Promenade des Anglais, cafenele și vin roșu sec. E 1 Mai la Nisa.

sâmbătă, 17 noiembrie 2018

Moromeții 2: Săru' mâna, tataie, și iartă-mă!

Cu dragoste, adormiților Maria, Domnica, Lucreția, Stan, Toma

În cei peste 30 de ani de la primii Moromeți ai lui Stere Gulea, a trecut peste mine moartea bunicilor și a mamei. 

Aveam 12 ani în 1987, eram într-a șaptea și n-am înțeles din carte și film mare lucru, atunci, în afară de lovi-o-ar moartea de Bisisică, scena salcâmului și de bătaia fiilor rebeli. Am revăzut de câteva ori filmul, pe măsură ce depășeam vârsta lui Niculae din Moromeții l. Și sensurile se adăugau, se adânceau, căci nu filmul îl revezi, ci pe tine te vezi, te crești și te vezi. 

După 31 de ani, Vivi Drăgan Vasile și Stere Gulea au dus povestea mai departe și la capăt. 








Filmul îl poți vedea cu sunetul tăiat. E pictat, tăiat pictural și chipurile sunt sculptate. Iar dacă ai mai avut și bunici la țară și ai venit cu cartea citită, ca mine, atunci chiar că îl poți vedea pe mutește. 

Am plâns la Moromeții 2

Am plâns pentru că am înțeles că nu mi-am înțeles bunicii și tot ce au făcut ei pentru copii și nepoți. Am plâns că eu nu am ce pogoane și cui să le împart, pentru cine să mă rup și în câte, ajunsă la vârsta ceva între Tita și Fica. 

Când am citit Moromeții vol. l, văzusem deja filmul, așa că toate scenele din carte aveau chipul lui Victor Rebengiuc, un tată autoritar, un bărbat puternic, un lup alfa al satului. 

Moromeții vol ll, citiți acum 20 și ceva de ani, m-au purtat repede și cu prejudecăți printr-o carte groasă, densă, pluteam prin ea cu tichete vitezomane, da, bla bla, lumea satului românesc la instaurarea comunismului

Recitit acum, volumul ll al Moromeților lui Preda îmi dă frisoanele descoperirii unui tezaur de etnografie, a unei lumi trainice în rădăcinile ei precreștine, în morala ei creștină, în vigoarea ei care ținea lumea în mișcare. 

Scrisul lui Preda este amprentat cu felul de a gândi al țăranului necitit, dar atent la familie, la obrazul lui în sat și la sensul vieții lui p-acilea. Multe nu și le explica și nici nu-și punea problema să și le explice, pentru că nu îi aducea asta, vezi bine, niciun folos, n-aveau niciun rost. Dar le trăia și le făcea cu gândul la viitorul copiilor, la ce le lasă lor moștenire, ce rost le dă lor în lume descendența din EL. Și tot acum recitind Moromeții 2, asemăn chipul lui Horațiu Mălăele cu cel al bunicilor mei. Statul pe prispă cu gândul la copii pesemne că lasă la toți bărbații aceleași semne pe frunte. 

Chipul de copil neajutorat, care așteaptă răspuns și limpezire de la o autoritate, aici notarial-feminină, cu care stă Horațiu Mălăele în fața loanei Crăciunescu, este un chip monumental, rezumat adânc și trist al zbaterii lui llie. 

Femeia e sarea pământului, vezi mata, au pus bine artiștii asta în film. Ea ține casa, ea pune masa, ca mamă sau ca ibovnică, ea ridică glasul și face ordine, lumea bărbatului e în haos, un haos, fără sensul și culoarea de la femeie. Până și împărțirea pogoanelor, 12 la 6 copii, de-i rămân 3 lui nea llie, se face prin parafarea de către o femeie notar. Pusul mesei, umplutul paharelor, iubirea ce trece prin stomac îi revin tradițional tot femeii. Grija lui llie, să fie urmașul nurorii descendent al fiului, includerea nurorii văduve la împărțirea averii, toate vorbesc despre rolul femeii în lumea tradițională. Mai ales că, atunci când ea pleacă de-și ia lumea-n cap, casa se prăbușește și cu ea, echilibrul bărbatului și cu asta, o lume. 

La Preda și în film, tainele mari ale creștinului se țin, se respectă, punerea de naș, cinstirea, cumetria, pomenirea sunt rosturi care leagă chingile viitorului, prin respect, de cele ale trecutului. 

Duioșia cu care personajul lui Marian Râlea îi cere lui Moromete ăl bătrân să îi boteze copilul este mângâierea lumii vechi pe obrazul celei noi: să nu se piardă rostul, sensul, or veni ăștia cu cotele și comitetele lor, dar ceea ce contează să rămână și să ne lege. 

la la bâtu! Zice și oferă llie. E dragostea bunicului pentru nepot, universală, simplă, eternă, nicicum tradusă mai bine decât prin bomboane. Ce e mai dulce decât dragostea bunicilor? 

Cât despre Niculae...Oh, dragul și micul Niculae... Acum dă cu ochii de toate, acum se deflorează el de toate, în sat, în oraș, în cărți. Rătăcit, absorbit numai de citit, pradă ușoară noii "religii" roșii, dornic să plece de acasă la București cum aveau să plece sute de mii, apoi, în a Canadă sau a ltalie, Niculae nu atât crede cât caută în ce să creadă. Niculae e vrăjit de cărți, citite ori scrise de el, pe măsură ce se desvrăjește de sat. 

În roman, el caută iertarea și împăcarea. Ce e îmbătrânirea dacă nu o sete de împăcare cu ce a fost? În film și-n carte, pe llie Moromete cine îl iubește, până la urmă, din toată târla căreia i-a purtat de grijă o viață? Niculae. Pe llie îl îmbrățișează, rămas singur cu fiul cel mic pe prispă, Niculae.

În making of-ul de mai jos, vocea rațională a lui Vivi Drăgan Vasile se distinge, cu explicațiile despre cum au trecut, că au cam trecut, 32 de ani de la primii Moromeți și de la cum era România primului film: 


Personajul lui Gheorghe Visu adună cu o forță unică vocile țăranilor. Aplauze și admirație pentru Gheorghe Visu! După rolul din Câini, unde l-am redescoperit, face din nou un rol de antologie.

Tonica Dorina Chiriac, un boț de bucurie și naivitate, încă un rând de aplauze! 

Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile, mulțumesc pentru cum ați făcut istorie cu filmele astea și terapie cu noi! 

Horațiu Mălăele, săru' mâna, tataie! Mi-e dor de matale...

***

Credit Foto: Facebook Moromeții 2, Cinemagia, Libra Film

marți, 16 octombrie 2018

Nouă ne-a plăcut Pistruiatul și (de aceea) ne este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari

Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari - filmul din 2018 al lui Radu Jude.

Este o Ars Poetica a regizorului. Manifest despre Adevărul în Artă, convenții Realitate-Ficțiune și despre clișee. De dinamitat nu dinamitează clișeele, cu duiumul în capul și pe limba noastră, dar le inventariază ironic.

Clișeele, descâlcite inteligent, sunt de un umor nebun. Dacă ar fi să dau exemplu numai cum adăugăm toți, tâmp, invariabil, "Să ne judece", după ce într-un context cineva rostește Eminescu. E un vers dintr-un cântec al răposaților artiști Aldea Teodorovici. 

Alte clișee? Amantul pilot, masculul irezistibil în uniformă, desigur, însurat - cu mare bucurie denunț ca fiind tot clișeu nuditatea inutilă, merci Pavlu, chiar nu era cazul; sau gașca alcoolizată adunată pentru cozerii rasiste și sexuale acasă la unul dintre ei. Tristă scenă, reușită, dar tristă ca textură, ca eșantion de Românie. Mi s-a mai părut pandant la adunările din Filantropica lui Nae Caranfil, aici pe post de Vizante e Maticiuc. Îl mai recunoaștem în adunare pe Alex Tocilescu. Aici, fără pisici. :)

Apropos de pisici, back to nos moutons.

Că filmul vorbește despre, să le numesc tot cu un clișeu, evenimentele de la Odesa din 1941, e o întâmplare. Putea vorbi despre 13-15 iunie 1990 sau despre 23 august 1944. Pentru mine a fost secundar, din clipa în care am început să îl percep ca demers despre miza Artistului și a Artei create de el, cum o vedem aici pe tânăra regizoare de teatru. Ce adevăr caută? Cât adevăr? Face Artă? Scoate Adevărul la lumina dilemelor publice? E treaba ei să spună adevărul? A cui e treaba să spună Adevărul? Cine îl știe? Și, odată spus, ce facem cu el?

Dabija, adorabil. Personajul, interpretarea, tot. Ave! Românească, autentică și convingătoare complicitatea funcționarului care închide ochii, lasă să se petreacă, doar zice, nu și face ce amenință, ce mai, e și el suflet de vioară, înțelege artiștii, a mai citit și el ceva, și-a pus și el problema Adevărului, darwinismului și olimpiadei masacrelor..

Foto: imdb.ro

Coloana sonoră în ritmuri cazone sau hedoniste, cu versuri în engleză, germană, rusă, română, auzită deseori pe fundal la scenele repetițiilor, e aproape un personaj secundar. Punctările în engleză m-au amintit de California Dreamin' al lui Nemescu.

Prea departe și adânc nu va merge spectatorul român, părerea mea, de unică spectatoare într-o sală de mall, la mai puțin de o lună de la premieră, așa că nu m-ar mira dacă unii se vor întreba la final ce a făcut regizoarea, a păstrat sarcina și i-o fi spus iubitului oficial, român în Austria? Care iubit, în apariția episodică în interpretarea lui Cătălin Ștefănescu, servește și el un clișeu, cum că austriecii sunt moldovenii Germaniei.

Rasismul pe la noi, uneori latent, refulat prin cenzură, educație, toleranță, iar alteori manifestat, urlat pe străzi sau hohotit la chefuri, o afectează și pe regizoare care da, din gură și din teorie e incluzivă, nu face discriminări etc...dar când un figurant rom cere, politicos, cu degetele ridicate, dreptul la cuvânt, ea îi întoarce spatele, aproape nevăzându-l.

Ne place istoria de mucava, din diorame cu baionete boante, la muzeu, aseptic, vizitată duminica alături de copii, educativ, și deloc nu ne place istoria incomodă, care pune întrebări, care dă "variante alternative de adevăr". Later edit: Am uitat să notez aici, la Cum ne mai place istoria :)!; numele unor personaje din film - Decebal, Traian, Dacian.

Filmul lui Jude mai marchează și baterea de obraz cinematografiei colaboraționiste a anilor 70-80-90. Despărțirea de Sergiu Nicolaescu. Noi, Jude, Puiu - lately nomina odiosa, apropos de toleranța și deschiderea românului - ne despărțim de maniera cuminte, călduță, colaboraționist - propagandistă a regizorilor care numai Artă nu făceau.

Și prin obrazul bătut cinematografiei din ancien regime ( amuzante și afișele filmelor "clasice" românești, peste tot în încăperi) și prin pomenirea reverențioasă a lui Lucian Pintilie se întărește tonul de Ars Poetica.

Și ar mai fi chiar declarația lui Jude de acum doi ani, din ziarul Metropolis, în interviul acordat lui lonuț Mareș:

"Cinematograful nu înseamnă deloc realitate. Înseamnă o interpretare, o reprezentare a realului folosind un limbaj care, deşi pare natural, nu e deloc natural. Este artificial şi foarte sofisticat. Oamenii uită acest lucru când privesc un film, inclusiv în cazul unuia de ficţiune".

duminică, 11 februarie 2018

Când ploaia te spală, nu te omoară. Postare dintr-o suflare

Nouă, când plouă, ni se murdăresc pantalonii.
Aici, nouă, când plouă, ni se murdăresc pantofii.
Când plouă pe la noi, se înglodesc căruțele, nu ies din curte mașinile.
Când plouă, la noi se blochează intersecțiile.
Pe pantalonii mânji se vede c-a plouat, că plouă, că ți-e rău și  că ți s-a luat de orice.
Dacă plouă, s-a dus tot norocul de pantofi curați la teatru și la întâlnire.

Litanie axiomatică a românului oftând în ploaie, rândurile dintr-o suflare de mai sus sunt un adevăr mai adevărat decât Învierea pentru Creștinul mărturisitor. E adevărul adevărat din România noastră, de ani și ani și vieți.

Până acum vreo câțiva ani, păstram o amintire rușinoasă...Credeam că numai eu pot vedea așa ceva și că numai pe mine mă marchează pe vecie un asemenea amănunt: că la prima mea călătorie în afara țării, când ploua, pantofii și blugii nu se murdăreau de noroi. Ba nici în ce băltoace să calci nu aveai. Am povestit la întoarcere, cu ochii larg deschi de viața și ploaia de la Bruxelles, acest - îl numeam eu - șoc cultural, că ploaia nu însemna Acolo nici bălți, nici noroi și decnici haine, chef de plimbare, încălțări distruse pentru o zi. Curățenia de pe străzi și canalizarea funcțională se traduceau într-o stare bună a hainelor și a pantofilor, deci într-o stare bună a omului care nu mai avea o scârbă în plus în ziua aia, "Băi, unde și cum să îmi șterg eu acum pantofii?"

Dar amintirea mea rușinoasă (Ce nebună sunt și eu, auzi, mă uit la efectul ploii asupra adidașilor și asupra stării sufletești!), de câțiva ani, nu mai e singură. 

Aud de la multă lume istorii similare: 

- când X a fost prima dată în străinătate, la bursă în Danemarca, a fost uimită de același fenomen, nu se murdăreau pantofii și nu se făceau bălți în zilele cu ploaie;

- când Y a venit prima dată în Europa dintr-o țară africană, gulerul cămășii nu se murdărea zilnic, așa cum pățea acasă, pe malul Mediteranei;

- când Z a mers în Occident după Revoluție, ploaia germană, ce să vezi, nu murdărea pantofii și hainele cum se întâmpla aici când avea ghinionul să plouă.

Așa căci zic, poate n-o fi rost și nucleu chiar de o nouă cercetare antropologică, dar ceva de pus pe gânduri în căutarea direcției și bucuriei de a mai trăi, totuși, pe aici, tot ar fi: dintre miile de ingineri, arhitecți, proiectanți, urbaniști și, desigur, consultanți și coordonatori de jde mii de chestii politico-administrative, nu s-o găsi o minte care să explice în coloana A ce trebuie făcut cu strada când plouă și în coloana B ce beneficii are omul când nu e stresat pe stradă când plouă? Asta dacă mai credem în legenda că lucrăm pentru oameni, nu pentru bilanțuri pe hârtie.

Proiectul se poate numi "Cum să facem ca ploaia să ne spele."

Puteți râde, putețignora, dar eu rămân la părerea că din lucrurile mici și foarte mici se construiește și se vede Civilizația: mâini curate, dinți curați, pantofi curați, bună ziua, vă rog, mulțumesc.

Vă mulțumesc!

Și acum, să plouă muzica:



luni, 4 septembrie 2017

Cina cea de Taină. Ultima (formă de) Iubire

Ea mă tot găsea pe mine. Mi se tot întâmpla în drum. Nu o căutam eu. Era ea.

Singura dată când știam de unde să o iau, atunci nu ne-am întâlnit. Că n-am vrut eu. Prea era toată lumea și era cu așteptat, ca la dentist. Era în Italia lombardă și sforzesca, la Santa Maria delle grazie. Am rămas în prag și n-am simțit să mă pun la rând, că doar nu era să fiu pentru prima dată în viață în rând.



Am plecat. Cu gândul ca despre iubire, că dacă e să fie, va fi, iar dacă nu va fi să fie, atunci n-a fost.

În felul de atunci, chiar și în rândurile astea, inexplicabil, avea să tot fie.

Mai târziu, treptat, periodic, sigur și ca într-un joc secret al nostru, avea să înceapă să tot apară.

O dată, rătăceam atentă la liniștea de duminică din bucătăriile cartierului armenesc din Ierusalim și pașii, nu altceva, nu rațiunea, nu harta, nu memoria știută, pașii m-au dus la locul Cinei celei de Taină. Acum un loc modelat de arhitectura medieval creștină. A fost mai mult decât o surpriză. A fost sufocare de emoție, cu tremurat de genunchi și bouche bée.









Altă dată, rătăceam amețită de Palatul Hofburg, unde curtea interioară copleșea și îi repetam est-europencei curat balcanice pe viață că Noi nu, niciodată, n-om recupera decalajul. E imposibil istoric și matematic. Când vrem să ardem etape, suntem niște Chirițe cu forme fără fond. Așa. Și cu aceste gânduri strașnic europene căutam un lăcaș cu vreo bancă liniștită. Un turn inconfundabil de biserică italiană mă atrage și, cu dor, mă îndrept într-acolo. Hm, ce să fie, ce să fie? Zic Just another gothic curch. Dar după ce-am intrat… Da. După ce-am intrat, pe un perete era ea. Cina cea de Taină. Un mozaic reproducere de la începutul secolului al XIX-lea.

Napoleon, care n-a putut smulge Italiei Cenacolo Vinciano, ar fi vrut mozaicul lui Giacomo Raffaelli la Luvru. Dar n-a apucat. S-a luat cu abdicarea, cu altele... Dar mozaicul exista. Și atunci, socrul lui Napoleon (la acea dată), Franz II, a recuperat reproducerea pe care o voia pe un perete din Belvedere. Dar nici aici n-a fost să fie locul ei. A ajuns în biserica italiană unde poate fi văzută și astăzi în Viena - Chiesa dei Minoriti, chiesa nazionale italiana Maria della neve.











Și încă o dată, în Sighișoara, în biserica de lângă turnul prea des fotografiat, cunoscută simplu ca Biserica Mănăstirii, am auzit întâi de la ghidușa ce lua bani pe intratul în lăcaș și am văzut pe urmă o altă reproducere: pictată la 1680 de Jeremias Stranovius; așa cum a vrut artistul, Cina cea de Taină din Sighișoara îi are în chip de Apostoli pe primar si pe unii dintre membrii sfatului orășenesc. Oamenii or fi pozat, or fi plătit. Cine suntem noi să judecăm?



Da, chiar așa, cine suntem noi să judecăm?
Cine suntem noi?
Să judecăm….

Și tot șirul de întâmplate în drumul meu, mereu cu Cina cea de Taină la momente mari, în gânduri și orașe importante mie, tot șirul m-a răscolit, ca pe ăi mici cu “De ce?” Dar de ce? Bine, bine, dar de ce?

De ce acum? De ce mie? De ce aici? Aici e important? Mie e important? Scena în sine? Operele în sine? Povestea operelor?

E în ochii privitorului Iubirea?
E în capul învățăcelului Lecția?
E de la Învățător Lecția?

Cine dă și cine primește?

Ei îl iubeau, dar nu l-au crezut atunci. Ce Iubire e asta?
El îi iubea și le-a arătat, chiar când ei nu l-au crezut. Asta e Iubire.

În viața ta e atâta Iubire câtă dai că ai. Tu însuți Ție îți ești Iubirea. Și-așa cum vine noaptea după zi, da, Will, da, îl vei Iubi pe Celălalt ca pe tine însuți. Pentru că vei fi învățat Iubirea.

Și mi-am tot amintit cum finlandeza Tarja, în urmă cu mai mult de zece ani, îmi răspundea tempo-ului frenetic Azi, acum, aici, Azi, acum, aici cu care voiam tot și de tot:
- Bine, dar când voi folosi ce învăț azi?
- Nu trebuie să-ți folosească azi.
- Când să-ți aduc înapoi cartea asta?
- Păstreaz-o toată viața!/ Keep it for the rest of your life!

marți, 16 mai 2017

Noutăți: ce mai scriem, ce mai publicăm?

În „Social Evolution & History”, nr. 1/2017, a apărut un rezumat al cercetării mele despre rolul tehnologiei în menţinerea relaţiilor de familie la distanţă, pornind de la cazul mamelor românce despărţite, prin migraţie economică, de copiii lor. 

Editorii revistei au publicat online doar un scurt fragment, drept pentru care capitolul cu Mulţumiri îl pun aici, până la studierea în amănunt a variantei print:

Vreau să le mulţumesc atât de multor oameni pentru atât de multe: prietenilor, autorilor, pionierilor vizionari ai internetului. Dar cel mai mult, colegilor mei din toate echipele online unde am lucrat, pentru ideile lor, provocările şi entuziasmul care m-au inspirat tot timpul; Irinei Nicolau (1946–2002) ale cărei cărţi, interviuri şi spirit m-au făcut să mă uit mai atent în jur şi să îmi transform pasiunea pentru antropologie în studii; lui E.T., personajul lui Spielberg , “for calling home” şi pentru că ne-a făcut pe toţi să înţelegem cât de important e să fim în contact unii cu alţii.

Revista va ajunge la mine în câteva exemplare, cândva în vara asta, depinde de serviciile poștale. 

Detalii găsiți pe site-ul editurii cu pricina.

Vă mulțumesc pentru atenție!