miercuri, 28 ianuarie 2015

Doua comedii proaste despre chestii serioase

Ghinionul a facut sa dau peste ele succesiv. Insirate nu numai pe retina mea, ele se mai pot insira si prin alte locuri comune.

Una este o comedie frantuzeasca, alta e o comedie spaniola. Le cheama "Supercondriaque" si "Kamikaze". Amandoua, din 2014.

De povestit d-a fir a par nu e cazul sa ne deranjam.

Ele se aseamana de zici ca regizorii lor sunt de la scoala cu "nici ei nu mai stiu cati sunt" si au primit ordin pe anul trecut sa facem, bai baieti, niste filme in care luptatorul cu arma in mana sa fie umanizat, simpatic, spectatorul sa fie empatic si sa ne uitam cu duiosie, ba chiar sa ne si indragostim de freedom fighters. Ce? Cum? Poftim? Si nici nu a inceput, era sa zic izbucnit, bine 2015, ca a venit tragedia de la Charlie Hebdo peste noi.

Ce-o fi fost in capul lor cand s-au apucat de facut asa filme? Proaste? Nu le-a fost teama ca ii va plesni peste ochi viata cu esecul tezismelor aseptice (daca-s facute de naivi) sau cu fir rosu de "ati stiut ceva" (daca-s facute de Baeti?)

Ca stai si te intrebi: Cui mama neamului ii serveste sa faci un film artistic, cica o comedie, in care arati cat a suferit/ patimit/ luptat/sperat teroristul,  in care arati ca teroristul e si el un om ca noi toti, ba in care "arati" ca toti capii teroristilor sunt niste cretini de nivelul hotului inalt si cret din Home alone, ca ala mic si gras era mai istet. Cui ii foloseste? Si atunci ai iar doua posibilitati: ori ne iau de cretini pe noi, ceea ce e de doua ori nasol, ori sunt ei cretini cand le fac, si atunci e trist si e pacat.

Mizerii. Penibil. Inutil. Bani aruncati. Asta nu e exorcizarea raului. Ca uite, te loveste realitatea in cap.

Nu au nici umor cat Borat, ala macar, asa scarbos si de prost gust cum e, pe alocuri are umor.

Si nu au nici geniul pur al lui Benigni din La vita e bella. Pentru ca, da, pana la urma, poti zambi amar cu gandul la orice, dar cu conditia sa fii genial ca artist si sa ramai OM.

Nu va pierdeti vremea cu acele doua filme. Am scris de fapt ca sa le fac o contrarecomandare. Ele compromit notiunea de Arta. Care daca nu are valoare, nu e arta. E peste pe televizor.

marți, 27 ianuarie 2015

Lumea pe dos, cu actori à contre-emploi, dar in care tot omul iubeste

Filmul lui Nolan readuce F-ul din SF in poveste. Fantastic. Sa mai fie si fantastic, atunci cand vedem un SF, nu doar S, riguros stiintific.

Cu un poem care ne spune complicat de intraductibil ca suntem programati sa traim si sa ne dorim sa traim, cu vreo doua versuri care pot avea tot atatea traduceri si adaptari cate fire de par are in cap cititorul lor, cu acest poem lansat de pe la inceput, zic, Interstellarul ne reaminteste cum e cu dragostea.

Asadar, cum e cu dragostea?

Pentru ea facem imposibilul posibil. Pentru ca iubim, nu exista sau nu tinem cont de timp, de spatiu, de conditii meteo, geo, antropo.

Pentru ca iubim, stim sa citim in stele si in semne. Pentru ca iubim, trecem peste orice si facem orice. Suntem programati sa fim, sa cautam dragostea, sa o dovedim cu fiecare respiratie si sa nu ne oprim pana nu ii este bine si la adapost dragostei noastre.

Sunt pline de iubire spatiul si timpul acestui film. Cel mai adesea, poate pentru ca printre cele mai din aur curat, dragostea tatalui pentru copii si a copiilor pentru tata. S-au facut atatea ode pentru mame, poate ca era vremea sa li se cante intr-o poveste de trei ore si tatilor, pentru iubirea lor. Ocrotitoare de dincolo de timp si spatiu.

Simplificand, filmul este Interhuman, not interstellar. Si este despre parenthood, not boyhood. Care Boyhood, dar asta e alta discutie, va lua la premii de ne va lasa fara aer.

Gasesc un neajuns filmului, distributia. Oricat de simpatici mi-ar fi toti actorii pe care i-am revazut, cred ca firul ar fi fost mai placut de urmarit trei ore cu o alta distributie. DAR. Dar poate ca si aici a vrut regizorul sa joace un pic à contre-emploi.

Adica numai pe Matthew McConaughey nu ni l-am fi imaginat vreodata ca pe un cavaler al spatiului, dupa seria de comedii din care vine, cu acel chip de baiat cuminte si simpatic de la tara, iar pe Matt Damon numai in rol de raul spatiilor extraterestre nu l-am fi vazut. Nota de "lume pe dos" o primim spre lamurire inca de la inceput: suntem intr-un....timp si spatiu :) .... in care la scoala sa invata ca aselenizarea nu a avut loc niciodata si ironia merge mai departe cu teoria autoritatilor de atunci ca oamenirea are nevoie de fermieri, nu de ingineri (cum suna asta?).

Va invit in final sa incercati o traducere cinstita a poemului fara titlu, dar cunoscut dupa primul vers, din care auzim fragmente de-a lungul filmului.

Do not go gentle into that good night, 
Old age should burn and rage at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.
Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.
Good men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.
Wild men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.
Grave men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.
And you, my father, there on the sad height,
Curse, bless me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night. 
Rage, rage against the dying of the light. (Dylan Thomas) .







LATER EDIT: Am uitat sa va spun mai devreme ca imi tot veneau in minte versuri din Eminescu, atunci cand am vazut filmul. Cred ca lui i-ar fi placut foarte mult Interstellar. Pai nu va dati seama? "Era pe cand nu s-a zarit, azi o vedem si nu e." Sau " Si cai de mii de ani treceau in tot atatea clipe. Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele..."

joi, 22 ianuarie 2015

Doua zile, o noapte si o intamplare din viata de azi

Sandra repeta de 12 ori acelasi monolog. Tu de cate ori ai repeta acelasi text in fata a 12 colegi de care sa te rogi sa voteze pentru tine, sa nu ramai fara serviciu? Finalul filmului mie mi-a fost previzibil, dar asta nu face povestea mai putin tensionata.

Si la fiecare dialog, si la fiecare inceput de monolog, nu puteai sa nu te gandesti: "Eu cum as face? La mine cum ar fi? As putea sa fac asta?"

Chiar si numai pentru cum repeta egal, calm si fricos acelasi monolog, Marion Cotillard ar merita toate aplauzele mele. Nu stiu daca va lua Oscarul, astea de multe ori nici nu se dau pentru artisticaraie. Alegerea mea, deloc obiectiva, este pentru ea. Un film facut de ea, in jurul ei roiesc pentru a-i da doar replici si noi trasaturi, tensiuni si dureri, ceilalti.

Unii au zis ca e "stangist" filmul fratilor Dardenne. Dar de ce stangist? Ca e cu saraci si cu muncitori? Istoria ne invata ca milioane dintr-acestia au optat orbeste pentru valori de extrema dreapta. Si de ce stangist? Ca defileaza cu dilema somaj-compromisuri? Sandra isi face un lobby deschis, cinstit si se supune votului: mie nu mi se pare ca a-ti sustine cauza si a te supune votului, ba a-l mai si respecta, ar fi chestii stangiste.  Aaaaa, la noi la Romanica unde e o dulce alandala de valori si doctrine, de urechisti de toate partile, cu scari de valori niciodata aranjate si pe viata rasturnat-osificate, probabil ca personajul, cu CNP si ADN romanesti, ar aplica metoda cu CNP si ADN romanesti, adica ar vorbi cu cineva care sa stie pe cineva care sa sune pe altcineva care in schimbul a ceva din trecut sau din viitor sa faca ceva.

Femeia asta merge din usa in usa si incearca sa se salveze. Frica de a nu-si pierde salariul, casa, hrana celor doi copii sunt mai arzatoare decat ah, orgoliul, ah, teama de umilinta. Care sigur ca o bantuie, dar realismul si dragostea barbatului de langa ea o fac sa sune din nou. La o usa, la un interfon, la un telefon. Cu calm, cu un amestec de timiditate si demnitate cum numai Marion Cotillard putea sa aiba, si sa isi pledeze cauza.

In drumul ei de doua zile pe la casele colegilor, castiga si pierde. Castiga si salveaza o prietena. O pierde pe o alta.

Esantionul ales de regizori o fi si el corect politic. Nu zic nu. Dar eterogena este si societatea occidentala de azi. Felia demografica aleasa de regizori descrie Occidentul vremurilor noastre: familii de emigranti cu tata cu 2 slujbe, una la negru, cu femei abuzate emotional sau capusate, tot emotional, cu somaj, boala, datorii la banci, egoism, conflict intre generatii, toate maionezele care tin hardughia in miscare.

Mi-a placut sa revad Belgia in filmul asta. Belgia mea, nemaivazuta de 17 ani. Cred ca nu s-a schimbat prea mult, cred ca maionezele astea erau si atunci, numai ca atunci ochii mei mari si naivi vedeau doar "Gran' Place".

Je vous aime Marion! Merci Dardenne pour me rendre la Belgique!


miercuri, 7 ianuarie 2015

Je suis Charlie. Nu am, moarte, cu tine nimic, dar....

Nu am, moarte, cu tine nimic, 
Eu nici macar nu te urasc.
Dar ce-ai face tu si cum ar fi
Dac-ai avea mama si ar muri.
Si ce-ai face tu si cum ai trai
De-ai avea copii si-ar muri?

De versurile astea din Grigore Vieru mi-am adus astazi aminte.

Cum ar fi daca la sedinta noastra de redactie ar intra doi nebuni sa ne impuste, pentru ca i-am deranjat cu stirile noastre?

Si cum ar fi daca ar muri nu 12, ci doi oameni, iar din cei doi unul as fi eu?

Se sparie gandul, nu-i asa?

Parisul e colea, la cateva ore de zbor. L-am vazut toti de ne-am plictisit de el. E o banalitate sa mergi la Paris si e o banalitate si mai mare sa lucrezi intr-un birou la Paris.

Nu ne place, dar glontul care vine spre noi, oameni nevinovati si gata sa explicam, sa dialogam, sa comunicam, chiar si cu nebunii, glontul ala poate veni oricand. Azi, el poate veni oricand.

Nu ni se poate intampla si noua? Ooo, ba da! Sa ne trezim. Tocmai ce ni s-a intamplat.

Je suis Charlie.

Moartea de glont sau de bomba, in plin oras, in plina zi nu mai e un film, nu mai e o fictiune intre pagini. S-a intrupat si ne suiera la urechi.

Nu mai intreba pentru cine bat clopotele. Pentru tine bat. Nu? Asa zicea si E.H.

joi, 1 ianuarie 2015

Trei culori. Emotiile pacatului si scanteia dumnezeirii

 Krzysztof Kieslowski. 

"Si daca erau alte culori, din steagul altei tari care finanta filmul, filmul ar fi fost acelasi", asa a raspuns polonezul la intrebarea banala si necesara "De unde vine numele filmului?". Mai exact, al trilogiei. Adunate, sunt peste 4 ore si jumatate.

Am invatat cum se pronunta numele acestui artist prin 90, 91, nu mai stiu cand a dat TVR "Decalogul" lui. Cele zece porunci au fost zece episoade care mi s-au sfredelit in memorie, mai ales in cea vizuala. Aveam vreo 16 ani si dupa un deceniu de filme cu santiere, primarite care dadeau case si, dupa revolutie, altele cu Chaplin si de Funes, acest decalog polonez povestea incet si clar, cum nu mai vazusem niciodata intr-un film.

Trilogia "Trei culori: Albastru, Alb, Rosu" am vazut-o in ultima zi a lui 2014. Era o restanta. Si acum venise timpul ei.



Kieslowski este, ca in Decalog, un intelectual care isi pune problemele in spatiul civic. 

Omul, ne mai zice si Kieslowski inca o data, nu este nici doar inocent, nici doar calau. Poarta in el emotiile care ii vin din pacat - sau pacate - asa cum poarta, si cand o gaseste se intreaba toata viata de ce, scanteia dumnezeirii.

Cele Trei Culori poloneze pe fond francez mi-au placut pentru ca sunt un film care are rabdare sa povesteasca si care te pune ganduri. Iar daca ai posibilitatea tehnica sa revezi secvente, le revezi si tot cauti dezlegari si raspunsuri. Pentru ca nu exista unul singur corect.

Tema constiintei si a mustrarii de constiinta pare sa croseteze pelicula a treia si ultima a Culorilor lui Kieslowski. In general, el il picteaza pe intelectualul din orasul de azi, azi-ul sfarsitului de secol xx, asa cum se arata el in comunitatea cea mica, nu pe scena mondiala.

Nunta, nastere, moarte, vinovatie, iubire, iertare - taine si teme nu atat si nu doar crestine, ci universale. Kieslowski le pune ca intr-un brad de Craciun. Pe fiecare subiect-creanga agata cate o tema, in bradul trilogiei lui.

Mai vreau sa va spun doar ca preferatul meu dintre toate partile Trilogiei a fost Alb, al doilea.

Si acum, ganduri amestecate de cinefil, de-a lungul trilogiei:

Personajul principal din Albastru deschide usa salii de judecata chiar in prima secventa din a doua parte a trilogiei. Poate doar ca marcare a continuitatii intre parti, poate virgula episodica din categoria aparitiilor lui Alfred Hitchcock in propriile filme. 

Apar interioare de biserici in Alb si Rosu si lantisoare cu cruci in Albastru.

Sunt personaje care vor sau cel putin asa spun, ca vor sa moara, ca nu mai asteapta nimic: Mikolaj in Alb, proprietarul Ritei din Rosu, iar in Albastru personajul principal are o tentativa de sinucidere, urmata de replica: Nu pot. Si nu era vorba de neputinta fizica de a inghiti pastilele.

In Albastru, apare pisica, in Rosu, avem o catea. Pisica e adusa sa omoare soriceii nou-nascuti si pe mama lor, in timp ce doua filme mai incolo cateaua este insarcinata si aduce pe lume apoi sapte catelusi.

Daca protagonistul din Alb era un descurcaret ambitios pus pe aratat ce poate el, bisnitar razbunator, in Rosu, proprietarul Ritei face si recunoaste un act imoral - asculta telefoanele. Cele doua sunt infractiuni posibile in lumea urbana. Nici protagonista nu merge prea departe cu morala aplicata, nu le spune supravegheatilor ca sunt ascultati, e complice la derularea abjectiei. Teama de dublarea durerii o opreste, pentru ca in familia unde intra cu gandul sa spuna, vede ca deja fiica familiei stia, facand acelasi lucru. E atrasa apoi de "jocul" spionului.

Judecatorul se autodenunta si ajunge la proces, pentru spionarea telefoanelor. 

Si balerina fotomodel spioneaza, ii spioneaza masina vecinului sau, tanarul judecator, care si el isi spioneaza iubita in dormitor si in oras.

Cel ce asculta telefoanele este un fost judecator. Ironie totala, nu? Omul care aplicase legea in numele justitiei comitea acum la el casa o ilegalitate. Prin asta, spune el, macar stie care e adevarul, iar in discutiile telefonice spune ca e mai mult adevar decat in sala de judecata.

Regizorul alege tot ironia cand construieste povestea din Albastru pe seama celebritatii si bogatiei unui artist. Compozitor de bucati simfonice, celebru si bogat in timpul vietii? In Europa? Pe care o canta? Ale carei institutii il stipendiaza? Curat SF. 



Se razbuna sotul din Alb pentru cruzimea miresei care a vrut sa divorteze nesatisfacuta? Mai degraba ne trezim noi la final din pacaleala infatisarii bonome a frizerului umil din Polonia sulfurosilor ani 90. Nu traim printre eroi si nici Karol nu era un erou. Era un bisnitar cu morala si vise de bisnitar. Micime, ca deh, de unde marime? Un descurcaret programat sa invinga orice dusman, cu fetisoara lui spuma laptelui inocent. De unde si palaria sub care a stat povestea. Alb.

Si totusi, in plina efervescenta crestina de teme si crize, sunt si pulsiuni de paganism, ca acea superstitie ca iti pica la examen subiectul de pe pagina unde se deschide o carte care cade din intamplare. Cei doi magistrati din Rosu, un incepator si un pensionar, traiesc asta. Oara asa sa se plaseze meseria lor in afara comandamentelor crestine?

Personajul din Alb isi asigura viata punand in testament ca daca este ucis toata averea va reveni Bisericii, ceea ce il face in ochii si pumnii adversarilor de neatins.

Adevar sau fapte bune, asta e dilema judecatorului.

Personajul principal feminin din Rosu vorbeste doar la telefon cu fratele care tocmai aflase ca ii e frate vitreg. Acel telefon personaj al filmului: telefon ascultat, instrument de spionat, de comunicat ori de pedepsit.

In finalul lui Rosu, revin toti protagonistii trilogiei. Ca supravietuitori ai catastrofei navale din Canalul Manecii. 

Stop cadrul pe imaginea eroinei salvate este chiar imaginea de pe bannerul ei, pe un ex est-european fond rosu.



Daca in Albastru si Alb, personajele plang in final, in Rosu, ploua. Si ploua atat de tare incat are loc accidentul pe Canalul Manecii.

La telefon, la un serviciu de informatii meteorologice, judecatorului i se spusese ca pe Canal va fi vreme frumoasa, buna de navigat. Mda. O alta minciuna din multele spuse la telefon, desi judecatorul credea la telefon se spune adevarul, mai degraba decat in sala de judecata.

De batrana care impinge o sticla in tomberonul de reciclare nu stii daca sa razi sau sa plangi, ea apare in toate cele trei parti. Aceeasi femeie, cu aceeasi cocoasa, aceeasi papornita si acelasi baston. Sticla i se blocheaza intre dintii tomberonului si in Albastru, si in Alb. In final, adica in Rosu, personajul principal feminin o ajuta sa arunce sticla in tomberon. Unde cade si se sparge. Cand a ales acest element comun pentru partile trilogiei si a ales si incheierea in acest fel a momentului reciclarii, regizorul a aratat nu doar ca nu e lipsit de umor, ba mai mult, ca nu e obligatoriu sa tii 4 ore si jumatate de predici in tensiune, sunt acceptate pentru insiropare si glumele bune.

Cum mai spuneau eu cuiva candva, regizorul asta face filme fara detalii.

Foto: (c) Three Colors Krzysztof Kieslowski.

marți, 30 decembrie 2014

14 spre 15

Ne despartim prieteni.

Am invatat multe alaturi de tine.

M-am bucurat si am plans de fericire cu tine.

Esti printre cei mai buni si tot ce a fost sa se intample s-a intamplat pentru ca imi trebuia.

Iti multumesc.

Drum bun in amintiri!

Imi voi aminti cu drag de tine, an bun!

duminică, 21 decembrie 2014

In decembrie 89 am inspirat. Acum, expiram!

Cand ii spui asa, istoric, ca in procesul verbal, da, sunt multi. 25 de ani inseamna ceva. E un sfert de secol.

Cand ii traiesti zi de zi, cu ochii pe ceas, pe televizor, pe aragaz si pe casa de marcat, pe portofel, pe pagini, pe ferestre, pe parinti, pe cruci, pe semne rutiere si pe buletine de vot, cand ii traiesti cum i-am trait, sunt ca o clipa mai lunga.

Am senzatia ca in decembrie 1989 am inspirat si ca acum, 25 de ani mai tarziu, am expirat.

Fara 1989, as fi avut mai putin aer si mai putine optiuni.

Stiu fiecare ora din perioada 20 decembrie 89-1 ianuarie 90. Memoria mea de regula nu ma insala, dar pentru perioada aceea a avut parca un hard in plus, un radar mai mare. Nu cred ca difera mult de amintirile altora de varsta mea. Dar pentru mine sunt printre cele mai pretioase.

Ar fi putut fi altfel, mai bine. Am fi putut incerca mai mult si mai vocal, mai sus si in mai multe feluri.

Am avut frane, ghinioane, zile de intuneric si ora de revelatii.

Or fi fost incrise in destin, poate ca le-as fi trait oricum, oriunde.

Dar in acesti 25 de ani ca o clipa le-am trait asa cum imi amintesc.

Am ajuns aici fara contrafactual si mergem mai departe, pentru macar pe-atat.

Insa nici mama lu tata lu sora cea mare a lui Nostradamus altoit cu Fukuyama n-ar fi zis, la ora cand incepea mitingul in Piata Palatului pe 21 decembrie 1989, ca peste fix, dar fix 25 de ani, asteptam ca in Casa Poporului aka Palatul Parlamentului sa depuna juramantul al patrulea presedinte al Romaniei democratice, iar acest al patrulea presedinte ales sa fie un etnic sas din Sibiu, fost profesor de fizica, iar noi asteptam depunerea juramantului butonand pe televizoare LED si ale(r)gand intre jde posturi tv.

Hai, ca se poate!

La multi ani, fratilor!