Treceți la conținutul principal

Cina cea de Taină. Ultima (formă de) Iubire

Ea mă tot găsea pe mine. Mi se tot întâmpla în drum. Nu o căutam eu. Era ea.

Singura dată când știam de unde să o iau, atunci nu ne-am întâlnit. Că n-am vrut eu. Prea era toată lumea și era cu așteptat, ca la dentist. Era în Italia lombardă și sforzesca, la Santa Maria delle grazie. Am rămas în prag și n-am simțit să mă pun la rând, că doar nu era să fiu pentru prima dată în viață în rând.



Am plecat. Cu gândul ca despre iubire, că dacă e să fie, va fi, iar dacă nu va fi să fie, atunci n-a fost.

În felul de atunci, chiar și în rândurile astea, inexplicabil, avea să tot fie.

Mai târziu, treptat, periodic, sigur și ca într-un joc secret al nostru, avea să înceapă să tot apară.

O dată, rătăceam atentă la liniștea de duminică din bucătăriile cartierului armenesc din Ierusalim și pașii, nu altceva, nu rațiunea, nu harta, nu memoria știută, pașii m-au dus la locul Cinei celei de Taină. Acum un loc modelat de arhitectura medieval creștină. A fost mai mult decât o surpriză. A fost sufocare de emoție, cu tremurat de genunchi și bouche bée.









Altă dată, rătăceam amețită de Palatul Hofburg, unde curtea interioară copleșea și îi repetam est-europencei curat balcanice pe viață că Noi nu, niciodată, n-om recupera decalajul. E imposibil istoric și matematic. Când vrem să ardem etape, suntem niște Chirițe cu forme fără fond. Așa. Și cu aceste gânduri strașnic europene căutam un lăcaș cu vreo bancă liniștită. Un turn inconfundabil de biserică italiană mă atrage și, cu dor, mă îndrept într-acolo. Hm, ce să fie, ce să fie? Zic Just another gothic curch. Dar după ce-am intrat… Da. După ce-am intrat, pe un perete era ea. Cina cea de Taină. Un mozaic reproducere de la începutul secolului al XIX-lea.

Napoleon, care n-a putut smulge Italiei Cenacolo Vinciano, ar fi vrut mozaicul lui Giacomo Raffaelli la Luvru. Dar n-a apucat. S-a luat cu abdicarea, cu altele... Dar mozaicul exista. Și atunci, socrul lui Napoleon (la acea dată), Franz II, a recuperat reproducerea pe care o voia pe un perete din Belvedere. Dar nici aici n-a fost să fie locul ei. A ajuns în biserica italiană unde poate fi văzută și astăzi în Viena - Chiesa dei Minoriti, chiesa nazionale italiana Maria della neve.











Și încă o dată, în Sighișoara, în biserica de lângă turnul prea des fotografiat, cunoscută simplu ca Biserica Mănăstirii, am auzit întâi de la ghidușa ce lua bani pe intratul în lăcaș și am văzut pe urmă o altă reproducere: pictată la 1680 de Jeremias Stranovius; așa cum a vrut artistul, Cina cea de Taină din Sighișoara îi are în chip de Apostoli pe primar si pe unii dintre membrii sfatului orășenesc. Oamenii or fi pozat, or fi plătit. Cine suntem noi să judecăm?



Da, chiar așa, cine suntem noi să judecăm?
Cine suntem noi?
Să judecăm….

Și tot șirul de întâmplate în drumul meu, mereu cu Cina cea de Taină la momente mari, în gânduri și orașe importante mie, tot șirul m-a răscolit, ca pe ăi mici cu “De ce?” Dar de ce? Bine, bine, dar de ce?

De ce acum? De ce mie? De ce aici? Aici e important? Mie e important? Scena în sine? Operele în sine? Povestea operelor?

E în ochii privitorului Iubirea?
E în capul învățăcelului Lecția?
E de la Învățător Lecția?

Cine dă și cine primește?

Ei îl iubeau, dar nu l-au crezut atunci. Ce Iubire e asta?
El îi iubea și le-a arătat, chiar când ei nu l-au crezut. Asta e Iubire.

În viața ta e atâta Iubire câtă dai că ai. Tu însuți Ție îți ești Iubirea. Și-așa cum vine noaptea după zi, da, Will, da, îl vei Iubi pe Celălalt ca pe tine însuți. Pentru că vei fi învățat Iubirea.

Și mi-am tot amintit cum finlandeza Tarja, în urmă cu mai mult de zece ani, îmi răspundea tempo-ului frenetic Azi, acum, aici, Azi, acum, aici cu care voiam tot și de tot:
- Bine, dar când voi folosi ce învăț azi?
- Nu trebuie să-ți folosească azi.
- Când să-ți aduc înapoi cartea asta?
- Păstreaz-o toată viața!/ Keep it for the rest of your life!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Win-win: Tu ai dreptate, eu am libertate. Despre Singlehood

Astăzi, despre Bella DePaulo și Virginie Efira . Cine? De ce?  Bella DePaulo predă și scrie psihologie în SUA. S-a specializat în viața de celibatar/ celibatară sau în noțiuni și cuvinte pentru care noi nu avem nici conceptul, nici vorbele: single at heart, singlehood, single experience. Ne-am împrietenit pe Facebook, cum face ea și cum fac și eu nu doar cu oameni știuți de la grădiniță, ci și cu oameni ale căror preocupări din cap și din viață sună cunoscut ori măcar nu te stresează. Bella trăiește în California, publică articole și cărți, este invitată în emisiuni, ține conferințe. O găsiți pe amazon și pe site-ul ei belladepaulo.com . Cartea Singled Out: How Singles Are Stereotyped, Stigmatized, and Ignored, and Still Live Happily Ever After i-a apărut în 2007. Anul ăsta în decembrie (chiar de Moș Nicolae, comme on dit en français) apare Single at Heart: The Power, Freedom, and Heart-Filling Joy of Single Life. Enjoy!  Comme on dit en français encore une foi, acum despre filmul L

Lumea pe dos, cu actori à contre-emploi, dar in care tot omul iubeste

Filmul lui Nolan readuce F-ul din SF in poveste. Fantastic. Sa mai fie si fantastic, atunci cand vedem un SF, nu doar S, riguros stiintific. Cu un poem care ne spune complicat de intraductibil ca suntem programati sa traim si sa ne dorim sa traim, cu vreo doua versuri care pot avea tot atatea traduceri si adaptari cate fire de par are in cap cititorul lor, cu acest poem lansat de pe la inceput, zic, Interstellarul ne reaminteste cum e cu dragostea. Asadar, cum e cu dragostea? Pentru ea facem imposibilul posibil. Pentru ca iubim, nu exista sau nu tinem cont de timp, de spatiu, de conditii meteo, geo, antropo. Pentru ca iubim, stim sa citim in stele si in semne. Pentru ca iubim, trecem peste orice si facem orice. Suntem programati sa fim, sa cautam dragostea, sa o dovedim cu fiecare respiratie si sa nu ne oprim pana nu ii este bine si la adapost dragostei noastre. Sunt pline de iubire spatiul si timpul acestui film. Cel mai adesea, poate pentru ca printre cele mai din aur cura

Orașul e gol, toți diavolii-s la țară

Moșii de vară dinaintea Rusaliilor umplu tramvaiele dinspre biserici cu pungi foșnitoare, grele de vin și colivă, pilaf și bomboane. Pungile se sufocă, bine strânse la gât cu alte pungi, să nu cadă, să nu se verse, să nu, Doamne ferește, ajungă vreun bob de grâu și orez la vreun străin, singur și flămând. Bugetarii creștini au văzut pe telefoane ce vreme e la mare și ce trafic e pe DN1 și au ales să dea o fugă de trei zile sfinte la țară. Bugetarii tineri, cei singuri și cei abia certați, de Paște, cu neamurile vii de la țară au ales să dea comandă de pizza la glovo și să rămână acasă, cu urechea ciulită la lift. Băieții din Sri Lanka și Bangladesh sunt musulmani și hinduși, nu țin Rusaliile creștinilor, doar le duc șaorme și burgeri copiilor singuri și flămânzi rămași acasă, la Netflix and chill. Băieții din Sri Lanka și Bangladesh stau cu ochii în telefon și cu arma la picior – cutiile hrănitoare de plastic roz tazz și galben glovo sunt gata de încărcat șaorme, burgeri și piz