Ea mă tot găsea pe mine. Mi se tot întâmpla în drum. Nu o căutam eu. Era ea.
Singura dată când știam de unde să o iau, atunci nu ne-am întâlnit. Că n-am vrut eu. Prea era toată lumea și era cu așteptat, ca la dentist. Era în Italia lombardă și sforzesca, la Santa Maria delle grazie. Am rămas în prag și n-am simțit să mă pun la rând, că doar nu era să fiu pentru prima dată în viață în rând.
Am plecat. Cu gândul ca despre iubire, că dacă e să fie, va fi, iar dacă nu va fi să fie, atunci n-a fost.
În felul de atunci, chiar și în rândurile astea, inexplicabil, avea să tot fie.
Mai târziu, treptat, periodic, sigur și ca într-un joc secret al nostru, avea să înceapă să tot apară.
O dată, rătăceam atentă la liniștea de duminică din bucătăriile cartierului armenesc din Ierusalim și pașii, nu altceva, nu rațiunea, nu harta, nu memoria știută, pașii m-au dus la locul Cinei celei de Taină. Acum un loc modelat de arhitectura medieval creștină. A fost mai mult decât o surpriză. A fost sufocare de emoție, cu tremurat de genunchi și bouche bée.
Altă dată, rătăceam amețită de Palatul Hofburg, unde curtea interioară copleșea și îi repetam est-europencei curat balcanice pe viață că Noi nu, niciodată, n-om recupera decalajul. E imposibil istoric și matematic. Când vrem să ardem etape, suntem niște Chirițe cu forme fără fond. Așa. Și cu aceste gânduri strașnic europene căutam un lăcaș cu vreo bancă liniștită. Un turn inconfundabil de biserică italiană mă atrage și, cu dor, mă îndrept într-acolo. Hm, ce să fie, ce să fie? Zic Just another gothic curch. Dar după ce-am intrat… Da. După ce-am intrat, pe un perete era ea. Cina cea de Taină. Un mozaic reproducere de la începutul secolului al XIX-lea.
Napoleon, care n-a putut smulge Italiei Cenacolo Vinciano, ar fi vrut mozaicul lui Giacomo Raffaelli la Luvru. Dar n-a apucat. S-a luat cu abdicarea, cu altele... Dar mozaicul exista. Și atunci, socrul lui Napoleon (la acea dată), Franz II, a recuperat reproducerea pe care o voia pe un perete din Belvedere. Dar nici aici n-a fost să fie locul ei. A ajuns în biserica italiană unde poate fi văzută și astăzi în Viena - Chiesa dei Minoriti, chiesa nazionale italiana Maria della neve.
Și încă o dată, în Sighișoara, în biserica de lângă turnul prea des fotografiat, cunoscută simplu ca Biserica Mănăstirii, am auzit întâi de la ghidușa ce lua bani pe intratul în lăcaș și am văzut pe urmă o altă reproducere: pictată la 1680 de Jeremias Stranovius; așa cum a vrut artistul, Cina cea de Taină din Sighișoara îi are în chip de Apostoli pe primar si pe unii dintre membrii sfatului orășenesc. Oamenii or fi pozat, or fi plătit. Cine suntem noi să judecăm?
Da, chiar așa, cine suntem noi să judecăm?
Cine suntem noi?
Să judecăm….
Și tot șirul de întâmplate în drumul meu, mereu cu Cina cea de Taină la momente mari, în gânduri și orașe importante mie, tot șirul m-a răscolit, ca pe ăi mici cu “De ce?” Dar de ce? Bine, bine, dar de ce?
De ce acum? De ce mie? De ce aici? Aici e important? Mie e important? Scena în sine? Operele în sine? Povestea operelor?
E în ochii privitorului Iubirea?
E în capul învățăcelului Lecția?
E de la Învățător Lecția?
Cine dă și cine primește?
Ei îl iubeau, dar nu l-au crezut atunci. Ce Iubire e asta?
El îi iubea și le-a arătat, chiar când ei nu l-au crezut. Asta e Iubire.
În viața ta e atâta Iubire câtă dai că ai. Tu însuți Ție îți ești Iubirea. Și-așa cum vine noaptea după zi, da, Will, da, îl vei Iubi pe Celălalt ca pe tine însuți. Pentru că vei fi învățat Iubirea.
Și mi-am tot amintit cum finlandeza Tarja, în urmă cu mai mult de zece ani, îmi răspundea tempo-ului frenetic Azi, acum, aici, Azi, acum, aici cu care voiam tot și de tot:
- Bine, dar când voi folosi ce învăț azi?
- Nu trebuie să-ți folosească azi.
- Când să-ți aduc înapoi cartea asta?
- Păstreaz-o toată viața!/ Keep it for the rest of your life!
Singura dată când știam de unde să o iau, atunci nu ne-am întâlnit. Că n-am vrut eu. Prea era toată lumea și era cu așteptat, ca la dentist. Era în Italia lombardă și sforzesca, la Santa Maria delle grazie. Am rămas în prag și n-am simțit să mă pun la rând, că doar nu era să fiu pentru prima dată în viață în rând.
Am plecat. Cu gândul ca despre iubire, că dacă e să fie, va fi, iar dacă nu va fi să fie, atunci n-a fost.
În felul de atunci, chiar și în rândurile astea, inexplicabil, avea să tot fie.
Mai târziu, treptat, periodic, sigur și ca într-un joc secret al nostru, avea să înceapă să tot apară.
O dată, rătăceam atentă la liniștea de duminică din bucătăriile cartierului armenesc din Ierusalim și pașii, nu altceva, nu rațiunea, nu harta, nu memoria știută, pașii m-au dus la locul Cinei celei de Taină. Acum un loc modelat de arhitectura medieval creștină. A fost mai mult decât o surpriză. A fost sufocare de emoție, cu tremurat de genunchi și bouche bée.
Altă dată, rătăceam amețită de Palatul Hofburg, unde curtea interioară copleșea și îi repetam est-europencei curat balcanice pe viață că Noi nu, niciodată, n-om recupera decalajul. E imposibil istoric și matematic. Când vrem să ardem etape, suntem niște Chirițe cu forme fără fond. Așa. Și cu aceste gânduri strașnic europene căutam un lăcaș cu vreo bancă liniștită. Un turn inconfundabil de biserică italiană mă atrage și, cu dor, mă îndrept într-acolo. Hm, ce să fie, ce să fie? Zic Just another gothic curch. Dar după ce-am intrat… Da. După ce-am intrat, pe un perete era ea. Cina cea de Taină. Un mozaic reproducere de la începutul secolului al XIX-lea.
Napoleon, care n-a putut smulge Italiei Cenacolo Vinciano, ar fi vrut mozaicul lui Giacomo Raffaelli la Luvru. Dar n-a apucat. S-a luat cu abdicarea, cu altele... Dar mozaicul exista. Și atunci, socrul lui Napoleon (la acea dată), Franz II, a recuperat reproducerea pe care o voia pe un perete din Belvedere. Dar nici aici n-a fost să fie locul ei. A ajuns în biserica italiană unde poate fi văzută și astăzi în Viena - Chiesa dei Minoriti, chiesa nazionale italiana Maria della neve.
Și încă o dată, în Sighișoara, în biserica de lângă turnul prea des fotografiat, cunoscută simplu ca Biserica Mănăstirii, am auzit întâi de la ghidușa ce lua bani pe intratul în lăcaș și am văzut pe urmă o altă reproducere: pictată la 1680 de Jeremias Stranovius; așa cum a vrut artistul, Cina cea de Taină din Sighișoara îi are în chip de Apostoli pe primar si pe unii dintre membrii sfatului orășenesc. Oamenii or fi pozat, or fi plătit. Cine suntem noi să judecăm?
Da, chiar așa, cine suntem noi să judecăm?
Cine suntem noi?
Să judecăm….
Și tot șirul de întâmplate în drumul meu, mereu cu Cina cea de Taină la momente mari, în gânduri și orașe importante mie, tot șirul m-a răscolit, ca pe ăi mici cu “De ce?” Dar de ce? Bine, bine, dar de ce?
De ce acum? De ce mie? De ce aici? Aici e important? Mie e important? Scena în sine? Operele în sine? Povestea operelor?
E în ochii privitorului Iubirea?
E în capul învățăcelului Lecția?
E de la Învățător Lecția?
Cine dă și cine primește?
Ei îl iubeau, dar nu l-au crezut atunci. Ce Iubire e asta?
El îi iubea și le-a arătat, chiar când ei nu l-au crezut. Asta e Iubire.
În viața ta e atâta Iubire câtă dai că ai. Tu însuți Ție îți ești Iubirea. Și-așa cum vine noaptea după zi, da, Will, da, îl vei Iubi pe Celălalt ca pe tine însuți. Pentru că vei fi învățat Iubirea.
Și mi-am tot amintit cum finlandeza Tarja, în urmă cu mai mult de zece ani, îmi răspundea tempo-ului frenetic Azi, acum, aici, Azi, acum, aici cu care voiam tot și de tot:
- Bine, dar când voi folosi ce învăț azi?
- Nu trebuie să-ți folosească azi.
- Când să-ți aduc înapoi cartea asta?
- Păstreaz-o toată viața!/ Keep it for the rest of your life!
Comentarii
Trimiteți un comentariu