luni, 2 septembrie 2019

Masa cu un singur scaun

Caut Muzeul Fernando Pessoa. Știu că am ajuns în zonă, dar nu lângă parcul care trebuie, luat punct de reper. 

Grăbită. Cât o să mai rătăcesc? De obicei nu merg aiurea. 

Știam deja că localnicii se descurcă mai degrabă în franceză decât în engleză. Pe undeva pe Rua da Estrela, opresc și întreb o doamnă. 70 plus. În franceză. 

- Cum ajung la muzeul Pessoa, e departe muzeul Pessoa? 

Doamna îmi răspunde sigură în portugheză. 

- Pessoa? Vai, vai, vai a peido… 

Din baletul mâinilor ei, înțeleg pe unde să o iau și că nici nu sunt prea departe. 

Mulțumesc în gând și de atunci mereu cuceririi romane și orelor de latină și franceză, că ne înțelegem fără să vorbim aceeași limbă. Doar acum nu vorbim aceeași limbă. 

Ajung la muzeu. Tenebrosul scriitor, cu toată istoria lui, nu bate povestea înțelegerii universal-latine din drumul spre el. În buric și inimă de Lisabonă, două generații crescute la ore diferite pricep cum vine de li se duce și li se-ntoarce limba. 

O altă zi pe același pământ. Broșura cu palate, muzee și alte locuri de vizitat îmi arată un semn care aduce a autobuz în dreptul Palatului Mafra, pe hartă, lângă Muzeul Orașului Lisabona, unde la intrare sunt mai multe curatoare-muzeografe decât vizitatori. Îmi iau bilet să văd muzeul citadelei de vacanță. 

La final de tur, îmi culeg rucsacul de la garderobă și mă documentez en passant, cred eu.
- Și? Palatul Mafra? E aproape? Pe unde o iau să ajung acolo? 

Tăcere și mirare la doamna garderobieră.
- Palatul Mafra?, cere ea confirmare din repetare. 
- Da-aa! îi răspund. 
- Palatul Mafra e în Mafra! 
- Excuse me
- În Mafra. Luați autobuzul de la autogară. E un alt oraș. 

Pe toți sfinții pomenindu-i! M-a indus în eroare figura de stil a designerului care a făcut broșura. Semnul de autobuz era chiar pentru un autobuz care ducea pa, afară din oraș. Într-un pliant pe care scrie mare Lisabona, am și muzee din afara orașului. Mersi, bobocule! 

E prânz, am Mafra în plan, mă duc deci la autogară. Asta era, normal, la walking distance de muzeu. Iau bilet și mă pun pe așteptat cursa Lisabona-Mafra. Cum ar veni, cursa București-Mogoșoaia, dacă vrei să vezi palatul de lângă lac. 

Ajung în Mafra, mai neanimată decât un sat de la noi în a treia zi după alegeri. Palatul se lasă repede vizitat, fără aglomerație, fără bilet la intrare și cu arhitectură previzibilă, repetitivă cu ce văzusem în capitala portugheză și de mai multe ori online. 

În stație, orarul îmi arăta că următoarea cursă spre Lisabona e peste 45 de minute. 

Și acum ce fac? 

Dau o tură să văd unde aș putea trage de o cafea. Locante sordide, întunecate. Jumi frizerii, juma cafenele comunale. Exclus. Mai departe. 

O oarecare terasă cu alură europeană, mai încăpătoare și cu locuri la umbră, se anula din start, pentru că de jur împrejuru-i erau bătrânii satului. Seniorii portughezi - cred că - fericiți își umpleau siesta strigând unii la alții de pe o bancă pe alta. Orice intra, dacă intra în spațiul lor, era analizat la sânge. Îmi refuz șansa de a fi evaluată în Mafra și mă întorc să aștept în stație. 

Mai am o jumătate de oră. 

În stânga mea, o clădire mică, fără etaj, cu firmă dreptunghiulară pe care scria, cu litere mari de tipar, ceva ce îmi traduc a fi zicând, universal-latin, Nunți, botezuri

Nunți, botezuri, dar ce? Flori, dulciuri sau rochii? 

Vânzătorul cofetăriei, mă lămuresc eu după ce intru, e un nene care nu înțelege nici franceză, nici engleză. Încep să vorbesc singură, într-o vagă euroengleză de monolog nervos, cum că aș vrea să mănânc ceva. Mă fac apoi că îl întreb și pe om. 
- Lisboa? îmi răspunde el cu o întrebare. 

Oh, da, prietene, abia aștept autobuzul de Lisabona

De sub ceva, de undeva, de sub dedesubtul vitrinelor lui cu mostre de prăjituri, scoate niște felii de brânză topită și le merchezuiește în două cornuri. Le pune în cuptorul cu microunde. Îmi dă un pahar cu apă. Nu vrea să îmi ia bani și nici eu nu știu cât i-aș putea da. 

Mă retrag cu paharul de apă la masa cu un singur scaun de afară. Sorb plictisită și mă uit la ceas. După câteva minute, cofetarul meu vine cu două tartine. Murmură și zâmbește, mi le lasă pe masă. Murmur și zâmbesc. Mănânc. 

Omul împărțise cu mine porția lui pe ziua aia. Ucid optimistă gândul comerțului la negru. Ce suflet să am să bănuiesc așa ceva?

Intru și îi las tot ce am mărunt în portofel. Ceva sub 7- 8 euro. Roșește, se fâstâcește. Nu voiam să plec și să-l las să creadă că a trecut neobservat. 

În drumul cu autobuzul înapoi spre Lisabona, mă gândesc cât de bine am mâncat și înțeleg de ce a trebuit să ajung până la Mafra din Mafra. 

Ani mai târziu, cea mai bună parmigiana am cunoscut-o la Napoli, într-o alimentara de cartier, la masa angajaților. 

Voiam să ajung la San Martino, un loc de belvedere. Harta îmi arăta o stație anume la ieșirea din metrou. Calculez, evaluez...Toate bune și frumoase, dar deja mi-e foame și: așteptat autobuz plus drum plus priveliște plus neprevăzute egal Ce mă fac? Unde, cum mănânc? 

Zona cu stația spre belvedere e una rezidențială. Total rezidențială. Doar vile, școli și scuaruri. Nu tu cafenea, nu tu restaurant, nu tu magazin. E, asta e! Om vide sus! 

Dar pe un colț, vis-à-vis de o curte de școală, văd o alimentară la demisol. Aveau brânzeturi, paste, mezeluri, sucuri, pâine și mâncare gătită. Un șoz mic și curat, de cartier. 

Arunc un ochi peste iaurturi și brânzeturi, dar nările îmi fug sincere în colțul unde mâncarea gătită proaspăt se topea și mirosea până în casa sufletului. Un fel de parmigiana cu nu știu ce, probabil vreun cașcaval cu vinete, îmi întărâtă rău gura și stomacul. Îi cer fetei, în engleză. În italiană mă pune să îmi aleg porția.
- Pot mânca aici? 

Scurtă ședință de organizare a vânzătorilor. Or fi fost și patronii locului? Sunt invitată să iau loc la o masă care nici nu se vedea de la intrare. Aproape de ușa debaralei și de cea a bucătăriei, lângă locul lor de evacuare și de relaxare. Masă cu un singur scaun. 

Vreau de băut? Cer o cafea. Fata îmi spune că la ei nu se servește cafea. Vreau apă? Accept. 

Iau un prânz îngeresc. Cea mai gustoasă parmigiana din viața mea. Se topește ca untul în gură. Nu doar pentru că mi-e foame. E gustoasă ca sânul mamei și cât trebuie de sărată, caldă ca o rugăciune când ți-e dor și plângi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu