sâmbătă, 17 noiembrie 2018

Moromeții 2: Săru' mâna, tataie, și iartă-mă!

Cu dragoste, adormiților Maria, Domnica, Lucreția, Stan, Toma

În cei peste 30 de ani de la primii Moromeți ai lui Stere Gulea, a trecut peste mine moartea bunicilor și a mamei. 

Aveam 12 ani în 1987, eram într-a șaptea și n-am înțeles din carte și film mare lucru, atunci, în afară de lovi-o-ar moartea de Bisisică, scena salcâmului și de bătaia fiilor rebeli. Am revăzut de câteva ori filmul, pe măsură ce depășeam vârsta lui Niculae din Moromeții l. Și sensurile se adăugau, se adânceau, căci nu filmul îl revezi, ci pe tine te vezi, te crești și te vezi. 

După 31 de ani, Vivi Drăgan Vasile și Stere Gulea au dus povestea mai departe și la capăt. 








Filmul îl poți vedea cu sunetul tăiat. E pictat, tăiat pictural și chipurile sunt sculptate. Iar dacă ai mai avut și bunici la țară și ai venit cu cartea citită, ca mine, atunci chiar că îl poți vedea pe mutește. 

Am plâns la Moromeții 2

Am plâns pentru că am înțeles că nu mi-am înțeles bunicii și tot ce au făcut ei pentru copii și nepoți. Am plâns că eu nu am ce pogoane și cui să le împart, pentru cine să mă rup și în câte, ajunsă la vârsta ceva între Tita și Fica. 

Când am citit Moromeții vol. l, văzusem deja filmul, așa că toate scenele din carte aveau chipul lui Victor Rebengiuc, un tată autoritar, un bărbat puternic, un lup alfa al satului. 

Moromeții vol ll, citiți acum 20 și ceva de ani, m-au purtat repede și cu prejudecăți printr-o carte groasă, densă, pluteam prin ea cu tichete vitezomane, da, bla bla, lumea satului românesc la instaurarea comunismului

Recitit acum, volumul ll al Moromeților lui Preda îmi dă frisoanele descoperirii unui tezaur de etnografie, a unei lumi trainice în rădăcinile ei precreștine, în morala ei creștină, în vigoarea ei care ținea lumea în mișcare. 

Scrisul lui Preda este amprentat cu felul de a gândi al țăranului necitit, dar atent la familie, la obrazul lui în sat și la sensul vieții lui p-acilea. Multe nu și le explica și nici nu-și punea problema să și le explice, pentru că nu îi aducea asta, vezi bine, niciun folos, n-aveau niciun rost. Dar le trăia și le făcea cu gândul la viitorul copiilor, la ce le lasă lor moștenire, ce rost le dă lor în lume descendența din EL. Și tot acum recitind Moromeții 2, asemăn chipul lui Horațiu Mălăele cu cel al bunicilor mei. Statul pe prispă cu gândul la copii pesemne că lasă la toți bărbații aceleași semne pe frunte. 

Chipul de copil neajutorat, care așteaptă răspuns și limpezire de la o autoritate, aici notarial-feminină, cu care stă Horațiu Mălăele în fața loanei Crăciunescu, este un chip monumental, rezumat adânc și trist al zbaterii lui llie. 

Femeia e sarea pământului, vezi mata, au pus bine artiștii asta în film. Ea ține casa, ea pune masa, ca mamă sau ca ibovnică, ea ridică glasul și face ordine, lumea bărbatului e în haos, un haos, fără sensul și culoarea de la femeie. Până și împărțirea pogoanelor, 12 la 6 copii, de-i rămân 3 lui nea llie, se face prin parafarea de către o femeie notar. Pusul mesei, umplutul paharelor, iubirea ce trece prin stomac îi revin tradițional tot femeii. Grija lui llie, să fie urmașul nurorii descendent al fiului, includerea nurorii văduve la împărțirea averii, toate vorbesc despre rolul femeii în lumea tradițională. Mai ales că, atunci când ea pleacă de-și ia lumea-n cap, casa se prăbușește și cu ea, echilibrul bărbatului și cu asta, o lume. 

La Preda și în film, tainele mari ale creștinului se țin, se respectă, punerea de naș, cinstirea, cumetria, pomenirea sunt rosturi care leagă chingile viitorului, prin respect, de cele ale trecutului. 

Duioșia cu care personajul lui Marian Râlea îi cere lui Moromete ăl bătrân să îi boteze copilul este mângâierea lumii vechi pe obrazul celei noi: să nu se piardă rostul, sensul, or veni ăștia cu cotele și comitetele lor, dar ceea ce contează să rămână și să ne lege. 

la la bâtu! Zice și oferă llie. E dragostea bunicului pentru nepot, universală, simplă, eternă, nicicum tradusă mai bine decât prin bomboane. Ce e mai dulce decât dragostea bunicilor? 

Cât despre Niculae...Oh, dragul și micul Niculae... Acum dă cu ochii de toate, acum se deflorează el de toate, în sat, în oraș, în cărți. Rătăcit, absorbit numai de citit, pradă ușoară noii "religii" roșii, dornic să plece de acasă la București cum aveau să plece sute de mii, apoi, în a Canadă sau a ltalie, Niculae nu atât crede cât caută în ce să creadă. Niculae e vrăjit de cărți, citite ori scrise de el, pe măsură ce se desvrăjește de sat. 

În roman, el caută iertarea și împăcarea. Ce e îmbătrânirea dacă nu o sete de împăcare cu ce a fost? În film și-n carte, pe llie Moromete cine îl iubește, până la urmă, din toată târla căreia i-a purtat de grijă o viață? Niculae. Pe llie îl îmbrățișează, rămas singur cu fiul cel mic pe prispă, Niculae.

În making of-ul de mai jos, vocea rațională a lui Vivi Drăgan Vasile se distinge, cu explicațiile despre cum au trecut, că au cam trecut, 32 de ani de la primii Moromeți și de la cum era România primului film: 


Personajul lui Gheorghe Visu adună cu o forță unică vocile țăranilor. Aplauze și admirație pentru Gheorghe Visu! După rolul din Câini, unde l-am redescoperit, face din nou un rol de antologie.

Tonica Dorina Chiriac, un boț de bucurie și naivitate, încă un rând de aplauze! 

Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile, mulțumesc pentru cum ați făcut istorie cu filmele astea și terapie cu noi! 

Horațiu Mălăele, săru' mâna, tataie! Mi-e dor de matale...

***

Credit Foto: Facebook Moromeții 2, Cinemagia, Libra Film

marți, 16 octombrie 2018

Nouă ne-a plăcut Pistruiatul și (de aceea) ne este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari

Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari - filmul din 2018 al lui Radu Jude.

Este o Ars Poetica a regizorului. Manifest despre Adevărul în Artă, convenții Realitate-Ficțiune și despre clișee. De dinamitat nu dinamitează clișeele, cu duiumul în capul și pe limba noastră, dar le inventariază ironic.

Clișeele, descâlcite inteligent, sunt de un umor nebun. Dacă ar fi să dau exemplu numai cum adăugăm toți, tâmp, invariabil, "Să ne judece", după ce într-un context cineva rostește Eminescu. E un vers dintr-un cântec al răposaților artiști Aldea Teodorovici. 

Alte clișee? Amantul pilot, masculul irezistibil în uniformă, desigur, însurat - cu mare bucurie denunț ca fiind tot clișeu nuditatea inutilă, merci Pavlu, chiar nu era cazul; sau gașca alcoolizată adunată pentru cozerii rasiste și sexuale acasă la unul dintre ei. Tristă scenă, reușită, dar tristă ca textură, ca eșantion de Românie. Mi s-a mai părut pandant la adunările din Filantropica lui Nae Caranfil, aici pe post de Vizante e Maticiuc. Îl mai recunoaștem în adunare pe Alex Tocilescu. Aici, fără pisici. :)

Apropos de pisici, back to nos moutons.

Că filmul vorbește despre, să le numesc tot cu un clișeu, evenimentele de la Odesa din 1941, e o întâmplare. Putea vorbi despre 13-15 iunie 1990 sau despre 23 august 1944. Pentru mine a fost secundar, din clipa în care am început să îl percep ca demers despre miza Artistului și a Artei create de el, cum o vedem aici pe tânăra regizoare de teatru. Ce adevăr caută? Cât adevăr? Face Artă? Scoate Adevărul la lumina dilemelor publice? E treaba ei să spună adevărul? A cui e treaba să spună Adevărul? Cine îl știe? Și, odată spus, ce facem cu el?

Dabija, adorabil. Personajul, interpretarea, tot. Ave! Românească, autentică și convingătoare complicitatea funcționarului care închide ochii, lasă să se petreacă, doar zice, nu și face ce amenință, ce mai, e și el suflet de vioară, înțelege artiștii, a mai citit și el ceva, și-a pus și el problema Adevărului, darwinismului și olimpiadei masacrelor..

Foto: imdb.ro

Coloana sonoră în ritmuri cazone sau hedoniste, cu versuri în engleză, germană, rusă, română, auzită deseori pe fundal la scenele repetițiilor, e aproape un personaj secundar. Punctările în engleză m-au amintit de California Dreamin' al lui Nemescu.

Prea departe și adânc nu va merge spectatorul român, părerea mea, de unică spectatoare într-o sală de mall, la mai puțin de o lună de la premieră, așa că nu m-ar mira dacă unii se vor întreba la final ce a făcut regizoarea, a păstrat sarcina și i-o fi spus iubitului oficial, român în Austria? Care iubit, în apariția episodică în interpretarea lui Cătălin Ștefănescu, servește și el un clișeu, cum că austriecii sunt moldovenii Germaniei.

Rasismul pe la noi, uneori latent, refulat prin cenzură, educație, toleranță, iar alteori manifestat, urlat pe străzi sau hohotit la chefuri, o afectează și pe regizoare care da, din gură și din teorie e incluzivă, nu face discriminări etc...dar când un figurant rom cere, politicos, cu degetele ridicate, dreptul la cuvânt, ea îi întoarce spatele, aproape nevăzându-l.

Ne place istoria de mucava, din diorame cu baionete boante, la muzeu, aseptic, vizitată duminica alături de copii, educativ, și deloc nu ne place istoria incomodă, care pune întrebări, care dă "variante alternative de adevăr". Later edit: Am uitat să notez aici, la Cum ne mai place istoria :)!; numele unor personaje din film - Decebal, Traian, Dacian.

Filmul lui Jude mai marchează și baterea de obraz cinematografiei colaboraționiste a anilor 70-80-90. Despărțirea de Sergiu Nicolaescu. Noi, Jude, Puiu - lately nomina odiosa, apropos de toleranța și deschiderea românului - ne despărțim de maniera cuminte, călduță, colaboraționist - propagandistă a regizorilor care numai Artă nu făceau.

Și prin obrazul bătut cinematografiei din ancien regime ( amuzante și afișele filmelor "clasice" românești, peste tot în încăperi) și prin pomenirea reverențioasă a lui Lucian Pintilie se întărește tonul de Ars Poetica.

Și ar mai fi chiar declarația lui Jude de acum doi ani, din ziarul Metropolis, în interviul acordat lui lonuț Mareș:

"Cinematograful nu înseamnă deloc realitate. Înseamnă o interpretare, o reprezentare a realului folosind un limbaj care, deşi pare natural, nu e deloc natural. Este artificial şi foarte sofisticat. Oamenii uită acest lucru când privesc un film, inclusiv în cazul unuia de ficţiune".

duminică, 11 februarie 2018

Când ploaia te spală, nu te omoară. Postare dintr-o suflare

Nouă, când plouă, ni se murdăresc pantalonii.
Aici, nouă, când plouă, ni se murdăresc pantofii.
Când plouă pe la noi, se înglodesc căruțele, nu ies din curte mașinile.
Când plouă, la noi se blochează intersecțiile.
Pe pantalonii mânji se vede c-a plouat, că plouă, că ți-e rău și  că ți s-a luat de orice.
Dacă plouă, s-a dus tot norocul de pantofi curați la teatru și la întâlnire.

Litanie axiomatică a românului oftând în ploaie, rândurile dintr-o suflare de mai sus sunt un adevăr mai adevărat decât Învierea pentru Creștinul mărturisitor. E adevărul adevărat din România noastră, de ani și ani și vieți.

Până acum vreo câțiva ani, păstram o amintire rușinoasă...Credeam că numai eu pot vedea așa ceva și că numai pe mine mă marchează pe vecie un asemenea amănunt: că la prima mea călătorie în afara țării, când ploua, pantofii și blugii nu se murdăreau de noroi. Ba nici în ce băltoace să calci nu aveai. Am povestit la întoarcere, cu ochii larg deschi de viața și ploaia de la Bruxelles, acest - îl numeam eu - șoc cultural, că ploaia nu însemna Acolo nici bălți, nici noroi și decnici haine, chef de plimbare, încălțări distruse pentru o zi. Curățenia de pe străzi și canalizarea funcțională se traduceau într-o stare bună a hainelor și a pantofilor, deci într-o stare bună a omului care nu mai avea o scârbă în plus în ziua aia, "Băi, unde și cum să îmi șterg eu acum pantofii?"

Dar amintirea mea rușinoasă (Ce nebună sunt și eu, auzi, mă uit la efectul ploii asupra adidașilor și asupra stării sufletești!), de câțiva ani, nu mai e singură. 

Aud de la multă lume istorii similare: 

- când X a fost prima dată în străinătate, la bursă în Danemarca, a fost uimită de același fenomen, nu se murdăreau pantofii și nu se făceau bălți în zilele cu ploaie;

- când Y a venit prima dată în Europa dintr-o țară africană, gulerul cămășii nu se murdărea zilnic, așa cum pățea acasă, pe malul Mediteranei;

- când Z a mers în Occident după Revoluție, ploaia germană, ce să vezi, nu murdărea pantofii și hainele cum se întâmpla aici când avea ghinionul să plouă.

Așa căci zic, poate n-o fi rost și nucleu chiar de o nouă cercetare antropologică, dar ceva de pus pe gânduri în căutarea direcției și bucuriei de a mai trăi, totuși, pe aici, tot ar fi: dintre miile de ingineri, arhitecți, proiectanți, urbaniști și, desigur, consultanți și coordonatori de jde mii de chestii politico-administrative, nu s-o găsi o minte care să explice în coloana A ce trebuie făcut cu strada când plouă și în coloana B ce beneficii are omul când nu e stresat pe stradă când plouă? Asta dacă mai credem în legenda că lucrăm pentru oameni, nu pentru bilanțuri pe hârtie.

Proiectul se poate numi "Cum să facem ca ploaia să ne spele."

Puteți râde, putețignora, dar eu rămân la părerea că din lucrurile mici și foarte mici se construiește și se vede Civilizația: mâini curate, dinți curați, pantofi curați, bună ziua, vă rog, mulțumesc.

Vă mulțumesc!

Și acum, să plouă muzica: