sâmbătă, 17 noiembrie 2018

Moromeții 2: Săru' mâna, tataie, și iartă-mă!

Cu dragoste, adormiților Maria, Domnica, Lucreția, Stan, Toma

În cei peste 30 de ani de la primii Moromeți ai lui Stere Gulea, a trecut peste mine moartea bunicilor și a mamei. 

Aveam 12 ani în 1987, eram într-a șaptea și n-am înțeles din carte și film mare lucru, atunci, în afară de lovi-o-ar moartea de Bisisică, scena salcâmului și de bătaia fiilor rebeli. Am revăzut de câteva ori filmul, pe măsură ce depășeam vârsta lui Niculae din Moromeții l. Și sensurile se adăugau, se adânceau, căci nu filmul îl revezi, ci pe tine te vezi, te crești și te vezi. 

După 31 de ani, Vivi Drăgan Vasile și Stere Gulea au dus povestea mai departe și la capăt. 








Filmul îl poți vedea cu sunetul tăiat. E pictat, tăiat pictural și chipurile sunt sculptate. Iar dacă ai mai avut și bunici la țară și ai venit cu cartea citită, ca mine, atunci chiar că îl poți vedea pe mutește. 

Am plâns la Moromeții 2

Am plâns pentru că am înțeles că nu mi-am înțeles bunicii și tot ce au făcut ei pentru copii și nepoți. Am plâns că eu nu am ce pogoane și cui să le împart, pentru cine să mă rup și în câte, ajunsă la vârsta ceva între Tita și Fica. 

Când am citit Moromeții vol. l, văzusem deja filmul, așa că toate scenele din carte aveau chipul lui Victor Rebengiuc, un tată autoritar, un bărbat puternic, un lup alfa al satului. 

Moromeții vol ll, citiți acum 20 și ceva de ani, m-au purtat repede și cu prejudecăți printr-o carte groasă, densă, pluteam prin ea cu tichete vitezomane, da, bla bla, lumea satului românesc la instaurarea comunismului

Recitit acum, volumul ll al Moromeților lui Preda îmi dă frisoanele descoperirii unui tezaur de etnografie, a unei lumi trainice în rădăcinile ei precreștine, în morala ei creștină, în vigoarea ei care ținea lumea în mișcare. 

Scrisul lui Preda este amprentat cu felul de a gândi al țăranului necitit, dar atent la familie, la obrazul lui în sat și la sensul vieții lui p-acilea. Multe nu și le explica și nici nu-și punea problema să și le explice, pentru că nu îi aducea asta, vezi bine, niciun folos, n-aveau niciun rost. Dar le trăia și le făcea cu gândul la viitorul copiilor, la ce le lasă lor moștenire, ce rost le dă lor în lume descendența din EL. Și tot acum recitind Moromeții 2, asemăn chipul lui Horațiu Mălăele cu cel al bunicilor mei. Statul pe prispă cu gândul la copii pesemne că lasă la toți bărbații aceleași semne pe frunte. 

Chipul de copil neajutorat, care așteaptă răspuns și limpezire de la o autoritate, aici notarial-feminină, cu care stă Horațiu Mălăele în fața loanei Crăciunescu, este un chip monumental, rezumat adânc și trist al zbaterii lui llie. 

Femeia e sarea pământului, vezi mata, au pus bine artiștii asta în film. Ea ține casa, ea pune masa, ca mamă sau ca ibovnică, ea ridică glasul și face ordine, lumea bărbatului e în haos, un haos, fără sensul și culoarea de la femeie. Până și împărțirea pogoanelor, 12 la 6 copii, de-i rămân 3 lui nea llie, se face prin parafarea de către o femeie notar. Pusul mesei, umplutul paharelor, iubirea ce trece prin stomac îi revin tradițional tot femeii. Grija lui llie, să fie urmașul nurorii descendent al fiului, includerea nurorii văduve la împărțirea averii, toate vorbesc despre rolul femeii în lumea tradițională. Mai ales că, atunci când ea pleacă de-și ia lumea-n cap, casa se prăbușește și cu ea, echilibrul bărbatului și cu asta, o lume. 

La Preda și în film, tainele mari ale creștinului se țin, se respectă, punerea de naș, cinstirea, cumetria, pomenirea sunt rosturi care leagă chingile viitorului, prin respect, de cele ale trecutului. 

Duioșia cu care personajul lui Marian Râlea îi cere lui Moromete ăl bătrân să îi boteze copilul este mângâierea lumii vechi pe obrazul celei noi: să nu se piardă rostul, sensul, or veni ăștia cu cotele și comitetele lor, dar ceea ce contează să rămână și să ne lege. 

la la bâtu! Zice și oferă llie. E dragostea bunicului pentru nepot, universală, simplă, eternă, nicicum tradusă mai bine decât prin bomboane. Ce e mai dulce decât dragostea bunicilor? 

Cât despre Niculae...Oh, dragul și micul Niculae... Acum dă cu ochii de toate, acum se deflorează el de toate, în sat, în oraș, în cărți. Rătăcit, absorbit numai de citit, pradă ușoară noii "religii" roșii, dornic să plece de acasă la București cum aveau să plece sute de mii, apoi, în a Canadă sau a ltalie, Niculae nu atât crede cât caută în ce să creadă. Niculae e vrăjit de cărți, citite ori scrise de el, pe măsură ce se desvrăjește de sat. 

În roman, el caută iertarea și împăcarea. Ce e îmbătrânirea dacă nu o sete de împăcare cu ce a fost? În film și-n carte, pe llie Moromete cine îl iubește, până la urmă, din toată târla căreia i-a purtat de grijă o viață? Niculae. Pe llie îl îmbrățișează, rămas singur cu fiul cel mic pe prispă, Niculae.

În making of-ul de mai jos, vocea rațională a lui Vivi Drăgan Vasile se distinge, cu explicațiile despre cum au trecut, că au cam trecut, 32 de ani de la primii Moromeți și de la cum era România primului film: 


Personajul lui Gheorghe Visu adună cu o forță unică vocile țăranilor. Aplauze și admirație pentru Gheorghe Visu! După rolul din Câini, unde l-am redescoperit, face din nou un rol de antologie.

Tonica Dorina Chiriac, un boț de bucurie și naivitate, încă un rând de aplauze! 

Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile, mulțumesc pentru cum ați făcut istorie cu filmele astea și terapie cu noi! 

Horațiu Mălăele, săru' mâna, tataie! Mi-e dor de matale...

***

Credit Foto: Facebook Moromeții 2, Cinemagia, Libra Film

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu