1994, primăvară în București Leni ar fi făcut orice numai să nu ajungă devreme și să nu stea mult acasă. Acasă, un fel de a zice. Era nepoata din provincie, studentă în București, a unei mătuși mutate într-un cartier nou. De jur împrejurul blocului, încă șantier. Zloată și noroaie. Drum printre barăci, fără trotuar, de la metrou până la scara blocului. Apartamentul fără apă caldă, fără cablu și telefon nu era cel mai primitor loc pe care Leni și l-ar fi dorit seară de seară. La facultate primise temă de seminar să facă interviu cu un artist. Găsește tu în Bucureștiul ăsta mare un actor, un cântăreț, un cineva care să-i dea interviu unei studente, pentru ceva ce nu va apărea niciodată nicăieri. Dacă nu mințeai că e măcar pentru vreo revistuță de studenți, cine te băga în seamă? Leni citise în presă că la Național punea “ Steaua fără nume” Vasile Alexion. Regizor mare, cunoscut, făcuse și filme. El nu ar fi respins încercarea unei tinere debutante. Părea că știe cum merg lucrurile