Am revazut "Sa ucizi o pasare cantatoare" dupa ce am aflat ca autoarea cartii nu doar ca traieste, dar va si publica a doua carte din viata ei. Prima si singura pana acum, ei da, ei bine, este chiar asta, cea ecranizata, "Sa ucizi o pasare cantatoare".
Un film minunat. Bazat pe o carte exceptionala, din sensul prim si de aur al cuvantului exceptional, adica de exceptie.
Despre pierderea inocentei e putin spus ca s-ar ocupa aceasta carte/ acest film. S-au scris/filmat mii de povesti cu "pierderea inocentei". Copiii din film cresc intr-un an cu niste lectii despre bine si rau, despre echilibrul etic natural (etica naturala o fi contradictie in termeni?). Invata ca raul din barfe nu e intotdeauna rau si ca omul hulit poate ajunge salvatorul tau. Afla ca trebuie sa te porti frumos cu prietenii tai, chiar atunci cand ei gresesc, si ca binele din suflet nu vine intotdeauna la pachet cu binele din legile oamenilor.
Interpretarea lui Peck nu e neaparat una exceptionala, dar probabil ca numai el putea lua Oscarul, nu copiii care i-au interpretat pe fata si baiatul lui.
Pasiunea americanilor pentru procese si justitie se vede nu doar in cartile si filmele lor, ci si in emisiunile, rubricile de ziar. Da, este o pasiune pentru justitie. Sete de spectacol? Poate. Nevoia de a tine cu o tabara sau alta, intr-o lume perpetuu conflictuala? Poate si asta.
Dar cred ca asta ii ajuta sa se modeleze si mental. Si ii ajuta sa se modeleze si functional. Se vede, ca la fata locului nu am cunoscut-o, si nici prin prea multi reprezentanti ai ei, dar se vede ca ei sunt o comunitate care cauta, cauta, cauta echilibrul, mai degraba decat adevarul, ordinea, mai degraba decat dreptatea, si spiritul laolalta cu litera legii. "Rule of law" cred ca ii reprezinta si aduna toate principiile unei comunitati care nu vrea sa ajunga un trib, o jungla, o adunatura. Fara legi si fara echilibru etic suntem doar o adunatura. Noi, oricare comunitate.
Ma uitam la film si imi aduceam aminte de "Pistruiatul". Realizat la doar 11 ani dupa "Sa ucizi o pasare cantatoare". Am crescut cu episoadele din "Pistruiatul", presarate, zgarcit, duminica la pranz. Las acum propaganda comunista, ca pe noi nu asta ne interesa cand ne uitam la pistruiat. Dar ce (altceva) ni se lipea noua pe creier? Ca politistii, cel putin aia din film, din timpul "erei intunericului dinaintea luminii comuniste", sunt niste idioti, ca seful Sigurantei e un betiv cu accente perverse, ca autoritatile sunt ceva rau, fata de care trebuie sa ai o singura preocupare, ca sa fii smecher in viata: sa le pacalesti, sa le fraiesti, sa fugi de ele si sa iti faci jocul tau de gherila, unde tovarasii stiau ei mai bine cum trebuie sa stea ordinea lumii. Pistruiatul, saracul, simpatic, nu avea nicio vina. Dar comportamentul lui, considerat atat de natural si plauzibil si astazi, poate, ne pune oglinda pe dinauntru.
Sigur ca America si-a avut istoriile, contorsiunile si pacatele ei si cei care ma cunosc bine stiu ca sunt oricum numai americanofila nu, asa ca va multumesc pentru prezumtia de obiectivitate. Sigur ca America din anii 30, cand se petrece actiunea din "Sa ucizi o pasare cantatoare", apoi America din anii 60, cand au aparut cartea si filmul erau cu totul altele, social si politic, decat Romania anilor 70 cand s-a facut filmul nostru cu actiune in 43, 44, film scris si regizat de Francisc Munteanu, nascut intr-un sat hunedoarean in 1924, spre deosebire de toate cele cu care s-a nascut si pentru care a trait Harper Lee, nascuta in 1926, intr-un oras din Alabama. Dar!
Dar!
Cred, cred, cred ca felul in care ni se traduce realitatea in copilarie - de catre intamplari, de catre parinti, de catre lectiile vietii - ne limpezeste, sau nu, felul in care privim lumea. Depinde de comunitatea in care crestem felul in care vom crede in valori, si in ce valori, ulterior, in viata. "E nevoie de un sat ca sa cresti un copil" - e un proverb african care imi place, despre care am mai scris si pe care l-a imprumutat si Hillary Clinton pentru titlul uneia dintre cartile ei. Cuvintele, gandurile si faptele cu care crestem ne fac sa privim viata in ochi si sa ne placa sa mergem drept, chiar si pana la poarta si inapoi, sau ne pot face sa ne ascundem, sa asteptam inserarea ca sa furam ori sa stingem lumina, in noi si in jur, sa nu vedem drumul, cu toate hopurile si rascrucile lui.
Un film minunat. Bazat pe o carte exceptionala, din sensul prim si de aur al cuvantului exceptional, adica de exceptie.
Despre pierderea inocentei e putin spus ca s-ar ocupa aceasta carte/ acest film. S-au scris/filmat mii de povesti cu "pierderea inocentei". Copiii din film cresc intr-un an cu niste lectii despre bine si rau, despre echilibrul etic natural (etica naturala o fi contradictie in termeni?). Invata ca raul din barfe nu e intotdeauna rau si ca omul hulit poate ajunge salvatorul tau. Afla ca trebuie sa te porti frumos cu prietenii tai, chiar atunci cand ei gresesc, si ca binele din suflet nu vine intotdeauna la pachet cu binele din legile oamenilor.
Interpretarea lui Peck nu e neaparat una exceptionala, dar probabil ca numai el putea lua Oscarul, nu copiii care i-au interpretat pe fata si baiatul lui.
Pasiunea americanilor pentru procese si justitie se vede nu doar in cartile si filmele lor, ci si in emisiunile, rubricile de ziar. Da, este o pasiune pentru justitie. Sete de spectacol? Poate. Nevoia de a tine cu o tabara sau alta, intr-o lume perpetuu conflictuala? Poate si asta.
Dar cred ca asta ii ajuta sa se modeleze si mental. Si ii ajuta sa se modeleze si functional. Se vede, ca la fata locului nu am cunoscut-o, si nici prin prea multi reprezentanti ai ei, dar se vede ca ei sunt o comunitate care cauta, cauta, cauta echilibrul, mai degraba decat adevarul, ordinea, mai degraba decat dreptatea, si spiritul laolalta cu litera legii. "Rule of law" cred ca ii reprezinta si aduna toate principiile unei comunitati care nu vrea sa ajunga un trib, o jungla, o adunatura. Fara legi si fara echilibru etic suntem doar o adunatura. Noi, oricare comunitate.
Ma uitam la film si imi aduceam aminte de "Pistruiatul". Realizat la doar 11 ani dupa "Sa ucizi o pasare cantatoare". Am crescut cu episoadele din "Pistruiatul", presarate, zgarcit, duminica la pranz. Las acum propaganda comunista, ca pe noi nu asta ne interesa cand ne uitam la pistruiat. Dar ce (altceva) ni se lipea noua pe creier? Ca politistii, cel putin aia din film, din timpul "erei intunericului dinaintea luminii comuniste", sunt niste idioti, ca seful Sigurantei e un betiv cu accente perverse, ca autoritatile sunt ceva rau, fata de care trebuie sa ai o singura preocupare, ca sa fii smecher in viata: sa le pacalesti, sa le fraiesti, sa fugi de ele si sa iti faci jocul tau de gherila, unde tovarasii stiau ei mai bine cum trebuie sa stea ordinea lumii. Pistruiatul, saracul, simpatic, nu avea nicio vina. Dar comportamentul lui, considerat atat de natural si plauzibil si astazi, poate, ne pune oglinda pe dinauntru.
Sigur ca America si-a avut istoriile, contorsiunile si pacatele ei si cei care ma cunosc bine stiu ca sunt oricum numai americanofila nu, asa ca va multumesc pentru prezumtia de obiectivitate. Sigur ca America din anii 30, cand se petrece actiunea din "Sa ucizi o pasare cantatoare", apoi America din anii 60, cand au aparut cartea si filmul erau cu totul altele, social si politic, decat Romania anilor 70 cand s-a facut filmul nostru cu actiune in 43, 44, film scris si regizat de Francisc Munteanu, nascut intr-un sat hunedoarean in 1924, spre deosebire de toate cele cu care s-a nascut si pentru care a trait Harper Lee, nascuta in 1926, intr-un oras din Alabama. Dar!
Dar!
Cred, cred, cred ca felul in care ni se traduce realitatea in copilarie - de catre intamplari, de catre parinti, de catre lectiile vietii - ne limpezeste, sau nu, felul in care privim lumea. Depinde de comunitatea in care crestem felul in care vom crede in valori, si in ce valori, ulterior, in viata. "E nevoie de un sat ca sa cresti un copil" - e un proverb african care imi place, despre care am mai scris si pe care l-a imprumutat si Hillary Clinton pentru titlul uneia dintre cartile ei. Cuvintele, gandurile si faptele cu care crestem ne fac sa privim viata in ochi si sa ne placa sa mergem drept, chiar si pana la poarta si inapoi, sau ne pot face sa ne ascundem, sa asteptam inserarea ca sa furam ori sa stingem lumina, in noi si in jur, sa nu vedem drumul, cu toate hopurile si rascrucile lui.
Comentarii
Trimiteți un comentariu