Kinds of Kindness – Yorgos Lanthimos
Întâi m-a păcălit sau am crezut că m-a păcălit, pe urmă m-a cucerit, după ce am prins cheia și tonul. Mi-a amintit de Decalogul lui Krzysztof Kieślowski și m-am relaxat și am putut să urmăresc până la capăt filmul în trei părți, cu trei povești, Kinds of Kindness. Ce bine că nu s-au intersectat personajele, a devenit obositoare și previzibilă încârligarea asta obligatorie a intrigilor și eroilor din 3-4-5 povești din filmele construite din părți.
Yorgos Lanthimos a fost mai cinstit, poate pentru că a fost sigur pe ce voia să ne spună și să facă, el a lăsat poveștile independente, unite doar de ce aveau ele de spus.
Cu instrumentele blasfemiei și cu umor negru, Lanthimos ne-a arătat esența din întrebările noastre despre Dragoste, Viață, Credință, Moarte. Le-a pus și în cadrul de desfășurare care îi place atât de mult, distopia, pentru că dacă n-ar pune într-o distopie, ar pune doar într-un eseu scris ce avea el de spus, asta de fapt mi-a adus adierea de Decalog al lui Krzysztof Kieślowski – dacă nu le spunea sub forma în care au fost spuse, întrebările despre cele 10 porunci nu ar fi putut spuse atunci când au fost spuse cinematografic, în serialul polonez.
Trei părți are Kinds of Kindness – evident că trei, la ce temă și-a ales pentru filmul ăsta nici nu puteau fi mai multe, eventual 12, dar cine rezistă la 12 povești sau mai multe? (în afară de Șeherezada, sultanul ei și Quentin Tarantino).
Nu știu nimic despre relația lui Lanthimos cu Dumnezeu și spiritualitatea, nici nu am cum – nu stau cu el la masă, nu stau cu el în casă, iar în interviuri nu mă încred, poate în câteva discuții directe, ca să înțelegi cum s-ar poziționa un om pe subiectele astea. Dar cred că acest film este cel mai bun al lui și unul dintre cele mai bune din ultimele decenii. Profunzimea, adică multele niveluri, și tonul lejer - paradoxal, concomitent cu profunzimea – cu care intră din nou în abordarea morții, vieții, iubirii, credinței ne arată o maturitate artistică, pentru că, desigur, a ajuns la maturitate umană. Filmul lasă loc și de nivel superficial de receptare, epidermic-comic, pentru semidocți și atei. Dar Domnul Lanthimos ne mărturisește ce a putut el înțelege despre Dragoste și Moarte și asta ni-l apropie. Avem un Artist aici! Lăsați imdb-ul și lista de premii, credeți-mă că de filmul ăsta se va vorbi peste ani.
Nu mi-au plăcut toate filmele lui, dar pe ăsta îl consider, repet, cel mai bun. În sfârșit, distopia se justifică și e sugerată difuz, îi folosește și ajută la reducția (esența-esenței) de Întrebări pe care le are și le are de pus.
Apropo de artă și ale ei, tare aș vrea să citesc proza/ textul initial pe care au brodat scenariul primei părți din film Yorgos Lanthimos și prietenul lui de multe colaborări Efthimis Filippou.
Și pentru că a venit vorba despre filme cu mai multe părți/ povești, tot zilele astea am văzut Anul Nou care n-a fost.
- Doamnă, ce ați fost la viața dumneavoastră?
- O proastă.
Am văzut Anul Nou care n-a fost. De ce e un film reușit? Vorbește despre prezent și arată trecutul.
Ce are? E omogen pe actorie, ăsta e merit de regizor; e izbutit pe imagine, e coerent pe montaj. Nu știi pe cine să placi mai mult, pe cine să remarci, toți joacă la unison, ca Madrigalul.
Pentru un debutant în lungmetraj, Bogdan Mureșanu e mai bun pe scenariu decât pe regie, dar nivelul la care a ajuns cu ambele e deja sus.
Ce n-are? N-are pentru că are o vagă ceață de însăilare ce miroase în finalul celor șase povești.
Sau le sunt eu încă fidelă lui 4,3,2 și A fost sau n-a fost.
Dar să stea liniștiți regizorii, generația mea, cât om mai trăi, va vrea filme cu subiectul ăsta. De ce? Păi ce tineri eram...!
Da, Anul nou care... e o tragicomedie. Bine că e și comedie, pentru că știți ceva, copii? Plângeam noi, dar am și trăit.
***
Distribuțiile, premiile și detaliile tehnice le găsiți dumneavoastră pe internetul mare, pentru ambele filme. V-am spus doar părerea mea.
Tot pentru amândouă, vizionare plăcută!
Comentarii
Trimiteți un comentariu