Je suis Charlie. Nu am, moarte, cu tine nimic, dar....

Nu am, moarte, cu tine nimic, 
Eu nici macar nu te urasc.
Dar ce-ai face tu si cum ar fi
Dac-ai avea mama si ar muri.
Si ce-ai face tu si cum ai trai
De-ai avea copii si-ar muri?

De versurile astea din Grigore Vieru mi-am adus astazi aminte.

Cum ar fi daca la sedinta noastra de redactie ar intra doi nebuni sa ne impuste, pentru ca i-am deranjat cu stirile noastre?

Si cum ar fi daca ar muri nu 12, ci doi oameni, iar din cei doi unul as fi eu?

Se sparie gandul, nu-i asa?

Parisul e colea, la cateva ore de zbor. L-am vazut toti de ne-am plictisit de el. E o banalitate sa mergi la Paris si e o banalitate si mai mare sa lucrezi intr-un birou la Paris.

Nu ne place, dar glontul care vine spre noi, oameni nevinovati si gata sa explicam, sa dialogam, sa comunicam, chiar si cu nebunii, glontul ala poate veni oricand. Azi, el poate veni oricand.

Nu ni se poate intampla si noua? Ooo, ba da! Sa ne trezim. Tocmai ce ni s-a intamplat.

Je suis Charlie.

Moartea de glont sau de bomba, in plin oras, in plina zi nu mai e un film, nu mai e o fictiune intre pagini. S-a intrupat si ne suiera la urechi.

Nu mai intreba pentru cine bat clopotele. Pentru tine bat. Nu? Asa zicea si E.H.