Treceți la conținutul principal

Doua comedii proaste despre chestii serioase

Ghinionul a facut sa dau peste ele succesiv. Insirate nu numai pe retina mea, ele se mai pot insira si prin alte locuri comune.

Una este o comedie frantuzeasca, alta e o comedie spaniola. Le cheama "Supercondriaque" si "Kamikaze". Amandoua, din 2014.

De povestit d-a fir a par nu e cazul sa ne deranjam.

Ele se aseamana de zici ca regizorii lor sunt de la scoala cu "nici ei nu mai stiu cati sunt" si au primit ordin pe anul trecut sa facem, bai baieti, niste filme in care luptatorul cu arma in mana sa fie umanizat, simpatic, spectatorul sa fie empatic si sa ne uitam cu duiosie, ba chiar sa ne si indragostim de freedom fighters. Ce? Cum? Poftim? Si nici nu a inceput, era sa zic izbucnit, bine 2015, ca a venit tragedia de la Charlie Hebdo peste noi.

Ce-o fi fost in capul lor cand s-au apucat de facut asa filme? Proaste? Nu le-a fost teama ca ii va plesni peste ochi viata cu esecul tezismelor aseptice (daca-s facute de naivi) sau cu fir rosu de "ati stiut ceva" (daca-s facute de Baeti?)

Ca stai si te intrebi: Cui mama neamului ii serveste sa faci un film artistic, cica o comedie, in care arati cat a suferit/ patimit/ luptat/sperat teroristul,  in care arati ca teroristul e si el un om ca noi toti, ba in care "arati" ca toti capii teroristilor sunt niste cretini de nivelul hotului inalt si cret din Home alone, ca ala mic si gras era mai istet. Cui ii foloseste? Si atunci ai iar doua posibilitati: ori ne iau de cretini pe noi, ceea ce e de doua ori nasol, ori sunt ei cretini cand le fac, si atunci e trist si e pacat.

Mizerii. Penibil. Inutil. Bani aruncati. Asta nu e exorcizarea raului. Ca uite, te loveste realitatea in cap.

Nu au nici umor cat Borat, ala macar, asa scarbos si de prost gust cum e, pe alocuri are umor.

Si nu au nici geniul pur al lui Benigni din La vita e bella. Pentru ca, da, pana la urma, poti zambi amar cu gandul la orice, dar cu conditia sa fii genial ca artist si sa ramai OM.

Nu va pierdeti vremea cu acele doua filme. Am scris de fapt ca sa le fac o contrarecomandare. Ele compromit notiunea de Arta. Care daca nu are valoare, nu e arta. E peste pe televizor.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Septembrie. Când plec din iubire

Voiam să rămân în septembrie, prezentă la trecerea timpului, cu-o mână în arbori, cu alta-n nisipul cărunt – și să lunec odată cu vara în toamnă… Dar mie îmi sunt sorocite, pesemne, plecări mai dramatice. Mi-e dat să mă smulg din priveliști cu sufletul nepregătit, cum dat mi-e să plec din iubire când încă mai am de iubit… (Nina Cassian - Voiam să rămân în septembrie )  Uneori sunt atât de singur de parcă aş da înapoi sânilor mamei laptele supt din ei. Alteori sunt atât de nesingur de parcă aş fi însăşi natura. Niciodată însă nu m-a bătut vreo stea atât de strălucitoare încât să-i fiu umbră. Mă ține în secunda aceasta de viață dragostea mea de o femeie firească. (Nichita Stănescu - Spirit de doină ) In case you miss me Close your eyes I'll be the whisper In the midnight skies.

Thank you, Coldplay! Mulțumesc, ce final fericit! A doua scrisoare din America

M-am gândit mai bine, dragul meu, și după o săptămână de la acest tsunami Coldplay prăbușit în capul lumii întregi, vreau să-ți spun de ce sunt recunoscătoare.  De râs și de bârfit n-am prea putut, întâmplarea era funia din casa spânzuratului. Un om normal, da, ar fi râs și ar fi bârfit la infinit, atât infinit cât poate încăpea în șapte-opt zile.  Cele zece secunde care au schimbat viața a trei cupluri, a multor familii, a multor influenceri și paparazzi, acele secunde în care apar Andy și Kristin, pe care în continuare presa și eu acum îi scriem așa, întâi bărbatul și apoi femeia, Andy și Kristin, acele momente imposibil și inutil de contorizat la scară istorică și planetară să știi că m-au schimbat și pe mine. În fiecare celulă din inimă și din cap, din simțuri și creier, cele zece secunde cu ei doi pe jumbotron, în plină melodie, cum altfel, The Jumbotron, au reașezat limpede lucrurile. Fulgerul de pe ecran a lovit nu doar pe fața lui Kristin, ci și adânc în...

Un bilet de dragoste, fără Adio și fără Griji: NO WORRIES, CĂTĂLINICIKA!

Am fost la spectacolul NO WORRIES, CÃTÃLINICIKA! de la Teatrul de Artã București. În distribuție i-am văzut pe Nadiana Sălăgean, Alexandra Răduțã, Adelina Toma și Sorin Manea. Regia este a Alexandrei Tofan, textul este al Adelinei Toma. Piesa este copilul Adelinei și un pic nepotul lui Mimi, omul care a moșit și nășit (la atelierul lui de dramaturgie) sute de texte și suflete, cu o răbdare de bijutier. Dar gata cu laudele pentru domnul nostru Brănescu, să ne întoarcem la New York.  E un personaj în “Shakespeare in Love” care juca dădaca din “Romeo și Julieta”, iar la o băută într-o cârciumă, într-un dialog de agățat o fată, îi spune ăleia cum că el e actor și e distribuit într-un spectacol. “A, da? Și despre ce e?”, întreabă fata. “Păi, să vezi, e vorba despre o dădacă”... Sau, dacă vreți, mi-a amintit de monologul lui Celentano către prima lui casă pe care nu o mai poate vedea, nu o mai poate avea, dar pe care nu a uitat-o. Casa, da 😊  Așa am văzut eu în spectacolul de la Te...