Când ai actori buni și un regizor care știe ce vrea, atunci nu ai nevoie de prea multe replici. Doar de câteva zeci, nu prea lungi, astfel încât să fie memorabile. Pe toate le găsiți aici, unde e un script de la The Banshees of Inisherin.
Tragicomedia asta irlandeză îmi dă satisfacția NEhappy-endului, căci atât mă obosește să văd scenarii care trag de elasticul terminatului cu bine, când știm bine din viață, că doar o trăim, că nu se încheie mereu poveștile cu fundă roz și eroi răsuflând ușurați.
Ce avem noi aici? Avem umor negru într-un sătuc de pe o insulă, cu acțiune când la ei era un război și la mine în neam tataia tocmai cumpăra locul de casă unde aveam să-mi aflu după o sută de ani cea mai adâncă rădăcină – 1923.
Scena mea preferată cu monologul meu preferat dă un exemplu credibil despre ce pot vorbi oamenii normali, cândva prieteni, dacă cineva le-ar da tema simandicoasă de dezbatere “nemurirea artistică sau bucuria de fiecare zi?“, “renunți la prieteni sau renunți la artă?“, “ești bine când stai între oameni și ești extrovertit ori când fumezi singur, doar arta ta cu tine?” Padraic (Colin Farrell) vorbește beat în bar către Colm (Brendan Gleeson) și spune mult mai simplu care îi sunt alegerile – nu știe el de van Beethoven, dar știe că își iubește familia, nu știe de dileme academice și mai poartă și eticheta de plictisitor, dar are o inimă curată, iar asta îi simplifică alegerile. Spoiler!: nici măcar o secundă nu am crezut că îi va face rău câinelui și replica semeață aruncată predestinării îmi dovedește că este un spirit mai rațional, mai în mințile lui și mai cartezian decât își juca el, pentru pace, rolul în comunitate (mirarea asta stă mărturie, iată o replică a lui Padraic: “Dacă e deprimat, de ce nu o ascunde, așa cum facem toți?”) Padraic alege să fie amabil azi, nu să rămână în istorie mâine.
Filmul poartă inteligent, pentru că nu aruncă strident în față mesaje pc de mileniul III, manifeste feministe: women power e difuză, elegantă, se strecoară ca apa în personajele feminine – sora Siobhan (Kerry Condon) sau vânzătoarea guralivă. Siobhan citea mult, știa lucruri, a iubit și a plecat, înțelegea dinamica micului ei grup, media conflicte, dar s-a salvat. Voia liniște, așa îi spunea. Era o variantă resemnată la a visa de fapt la o viață modernă pe care o și alege. (Liniște îi spunea, dar era uitatul în altă parte decât tragediile locale). Ea pleacă, dar fără să-și trădeze fratele pe care îl iubește. Cititul, aparent pasiv, este activitatea care i-a dat șansa plecării la o bibliotecă. În aparență vorbitul e acțiunea activă, dar acel taca-taca-taca ar fi blocat-o în comunitate, la tejghea, la radio șanț sau în bar la un pahar de sherry.
Ținem minte ca dintr-un roman care va face istorie mâine, dar ne încălzește și azi, o replică din scena finală: Some things there’s no movin’ on from. And I think that’s a good thing (îmi place s-o traduc așa: Peste unele lucruri nu poți să treci și ăsta e un lucru bun). Alte replici preferate: There’s nothing for you on Inisherin. Nothing but more bleakness and grudges and loneliness and spite and the slow passing of time until death. And sure, you can do that anywhere sau, din acel monolog uman, simplu și sublim, I don’t give a feck about Mozart, or Borvoven, or any of them funny name feckers. I’m Padraic Suilleabhain. And I’m nice.
În lumea pe care o vedem timp de două ore, animalele sunt iubite, sunt aș zice pe primul loc, reglările de conturi se fac pentru ele, replicile finale se referă la ele. La bine și la rău, oamenii cu ele se consolează și dansează. Freamătă o lume a respirațiilor făpturilor patrupede care nu poate să nu îți amintească, biblic și creștinesc, de respirația animalelor din iesle peste pruncul Iisus sau de intrarea Lui în Ierusalim de-ancălare pe un măgar (de-ancălare este citat-omagiu Nichita Stănescu – “Mihai Viteazul a intrat la Alba Iulia de-ancălare pe un cal, iar nu de-ancălare pe un câine”.) Și că tot am ajuns la cal și la referințe patrupede, invoc acel cântec popular ce îi unește pe românii spectatori cu irlandezii din film (și din Irlanda): “Pe mine m-ai omorât, dar cu calul ce-ai avut?”
Barry Keoghan cu al lui Dominic, personaj ca o substanță de contrast în laborator în sosul dintre personajele filmului, face un rol cum puține am văzut: îi ies natural toate – am văzut o duioșie felliniană, o puritate de Păcală, un farmec din nonșalanța de nebun-prost al satului, trezește o compasiune în tine, ca spectator, care te arde pentru tot ce trăia el acasă, mai are și un final shakespearian de Ofelie, am văzut în personajul ăsta ceva ce rar de tot m-a secat de emoții într-un film. Este nominalizat, alături de Brendan Gleeson, la Oscar 2023 pentru rol secundar, iar dacă ar fi posibil ar trebui să câștige amândoi, pentru că toată distribuția a fost excepțională. Abuzat, refuzat, dar optimist până în ultima clipă, nu oglindește numai copilul din lumea rurală săracă a Irlandei de secol XX, ci arată un arhetip care se perpetuează, din păcate, cu o consecvență tristă, și în lumea de azi.
Prea multe despre lumea irlandeză nu știu, recunosc, dar asta înseamnă că e mereu loc de învățat. Filmul lui Martin McDonagh pare să joace rol de îndreptar pentru atmosfera rurală a acelei epoci: cred că ar fi un fel de Moromeții plus Miorița, dacă ar fi să compar cu ceva de la noi. Omul scrie bine, regizează bine, cinematograful e mai bogat și mai bun cu el printre noi. Nimic de obiectat. Îmi doresc să văd și să citesc mai multe dintr-ale lui: înțeleg că piesa Omul pernă a făcut spectacole răsunătoare în toată lumea și că a fost un text apreciat.
Paharele și dialogurile la beție
din film, dar și împărțirea vieții personajelor între pauzele dintre băute
mi-au amintit de un personaj din serialul Industry de pe HBO, Nicole, care
spunea: Perioadele de abstinență îți dau iluzia controlului. (Bouts of abstinence give the illusion of control.)
Sincer cu el și cu viața lui, a lor, Padraic o invită pe sora lui în barul din
sat: “Why don’t you come down for a sherry later? There’s no need to be
stuck inside on a nice day.” Chiar și Colm spune că îl prefera pe Padraic atunci
când era beat.
Padraic și Colm sunt ca soarele și
luna, ca albul și negrul: unul acționează, înfruntă, celălalt se resemnează și
se mutilează. Cel care acționează merge până la a minți, dacă dragostea o cere,
nu? Îl minte pe muzicantul concurent în prietenie, o minte pe sora lui în
scrisoare. Dar tot din dragoste.
Keep it simple and true, asta respiră discursul lui Padraic și ceva din tonul și aerul acela mi-a amintit de ce îmi trezise The Menu când am scris în decembrie 2022: "Dintre șlagărele internaționale ale lui 2022, ăsta mi-a plăcut mai mult decât "Triangle of Sadness". Și dintre autoreferențialele din seria "a ta adorantă Mița Hollywood & arta încotro", mi-a plăcut mai mult set up ul de aici, cu un meniu, decât set up ul cu multe set uri, că morala e tot aia - în istoria artei, deci și-n istoria filmului: mai puține flatulențe duse la absurd și mai mult "keep it simple and true to stay alive". Enjoy!"
Ruptura dintre cei doi, Padraic și Colm, e a lor și vor să rămână doar a lor, nu se aliază cu dușmanii amicului – pentru că, de exemplu, cine îl atacă pe Padraic are de-a face cu pumnul lui Colm și cine are de-a face e polițistul. Răfuielile irlandeze cu preotul și polițistul din comunitate (în lumea noastră ar fi popa și șeful de post în rol de reprezentanți ai sistemului pe care vrei să-l satirizezi) le las în seama criticilor irlandezi și britanici, ei își știu mai bine diss-urile, deși palma dată acestor tipologii cred că e universal dacă nu acceptabilă, măcar înțeleasă). Colm al lui Brendan Gleeson trage linii ferme și bărbătești astfel încât statura lui de introvertit să îmbine, în relația cu Padraic, și trăsături de frate mai mare, și discurs de prieten, și atitudine de tată. Chiar dacă, în bărbăția deciziilor și a discursului, Padraic e mai alpha decât Colm.
Scenele mele preferate sunt monologul lui Padraic beat, despre oamenii drăguți, amabili și Mozart, apoi dialogul Siobhan – Dominic și scena finală a filmului.
Birtul adună bărbații la băutură, mai târziu la băutură, muzică și femei, bârfa ține loc de telejurnal și Instagram, timpul petrecut cu taca-taca din gură în gură face zilele mai vesele și suportabile, 1 aprilie și alte sărbători populare sunt și ele pe post de divertisment, căci, până la urmă, vorba unui personaj, ești pe o insulă, cam ce te-ai aștepta să ți se întâmple astfel încât să îți fie alungată plictiseala? “You live on an island off the coast of Ireland, what the hell are you hoping for, like?
Acum, la final de film și text, încă două și-am încheiat de tot:
A fost amuzant să văd cum au tradus ai noștri, grăbiți, mainland prin continent. Nu, darlings, fata nu se mutase în Amsterdam sau în Calais. Se dusese în Irlanda. Deci no way să traduci mainland ca fiind continent.
A fost tulburător să aud numele tatei, dus dintre noi anul trecut, în cântecul bulgăresc cu care începe filmul: în primele trei minute din film și în primul cântec de pe coloana sonoră i-au zis numele tatei, într-un cântec popular bulgăresc ales de regizor să facă parte din puținele bucăți muzicale necompuse special pentru film. Căci în afară de acest strigăt pe voci feminine și de fragmente clasice din Brahms, Orff, Mascagni, restul de peste 20 de melodii au fost compuse pentru film de Carter Burwell (nominalizat și el la Oscar 2023 pentru ce a scris aici).
Cântecul răsună a cappella și titlul și refrenul lui spun că o tânără Tudora s-a culcat puțin, iar mie îmi sună a bocet pentru cel plecat dintre noi Teodor. (aici tot playlistul filmului și aici cântecul bulgăresc Polegnala e Todora)
Înțeleg din cum a început muzical filmul în ziua avanpremierei lui la noi și din graba mea sufocată de a-l vedea fără amânare că mesajele tatei, de dincolo și de aici, nu s-au încheiat odată cu apariția în 2022 a romanului Theodoros. În octombrie 2022 scriam: "Tata nu a citit niciodată Cărtărescu și nu a apucat nici să vadă apărută această carte care îi poartă numele. Cum nimic nu e întâmplător în viață și în moarte, voi citi #Theodoros cu gândul la cele șase luni, săptămâna viitoare, și la restul vieții noastre."
(Și nu vreau să pierd multă energie și timp cu simbolul naturalist- umoristic-sadic al mutilării. Ca om cu handicap locomotor de aproape patru decenii și care încă nu s-a sinucis, nu văd de ce aș acorda pierderii, chiar și voluntare, de degete mai multă metaforă decât îi acordă deja scenariul. De ce face asta personajul Colm? Răspunsuri: umor negru irlandez, tratarea depresiei, conștientizarea inutilității oricăror artisticărăi, aruncarea vinovăției pe altul. Sau cine n-a pierdut un deget la viața lui să stea să deslușească. Dar filmul e mai mult de atât.)
The Banshees of Inisherin este un film bun și cald, cu umor, dar nu vesel, cu actori pictați perfect în roluri. De văzut, de dor, de mâine!
Credit foto: Searchlight Pictures, Facebook - The Banshees of Inisherin
Comentarii
Trimiteți un comentariu