Treceți la conținutul principal

And my Oscar goes to...

Filmul The Lost Daughter este excepțional, l-am văzut de două ori. Maggie Gyllenhaal a început regia cu dreptul. Big Like! Îi doresc acestui film nu doar atenția publicului, ci și multe premii. Le-ar merita! 

** **

Talentul Oliviei Colman, care și aici îl adeverește pe Less is more, face din personajul Leda un munte – sau, dacă vreți, un buchet, o paletă – de nuanțe de gri. Rolul putea să alunece ușor în negru pur, că avea ingredientele – o putea face pe Leda sau o sociopată, că avea din ce, sau o femeie ușoară, ca să nu zic cuvântul ăla mai urât, de la Radio Șanț. 

Dar tocmai pentru că avem de la noi pretenția că nu mai suntem precum străbunicile, la poartă, la Radio Șanț, o putem vedea pe Leda jucată de Olivia Colman așa cum sunt temperaturile, culorile și nuanțele din viața femeilor: nu există perfecțiune, nu trăim în impecabile tablouri roz, nu ne ducem zilele și nopțile în ireproșabile saloane pufoase. 


Foto credit: imdb.com

Banala lecție că Aparențele înșală ne-a condus prin toată povestea spusă de Maggie Gyllenhaal la debutul ei în regie. Nici fructele nu sunt ce par a fi, nici flirtul cu bărbații din vacanță nu e ce pare a fi, nici titlul nu vine la pachet cu una dintre primele întâmplări de pe plajă, nici lumina de afară nu vine de la ce ai credea că vine. Dar ce bine că povestitorul ne păcălește, ce bine că totul se răstoarnă! 

Piruetele pe care le face adevărul în drumul lui spre a fi spus sunt tot farmecul întâmplărilor care se derulează surprinzător în film. Vârtejul te scutură bine de prejudecățile de cinefil și de om - și vezi astfel că le aveai - și, la ultima piruetă, adevărul gri, jucat natural, mic și uman de Olivia Colman, te atinge părintește pe cap și în stomac, trecând prin inimă. 

Thrillerul interior, sub masca înșelătoare ca orice mască a rememorării de vacanță, a avut nu doar migala de bijutier a lui Maggie Gyllenhaal – și nu e vina ei că aparține unei dinastii hollywoodiene, a avut mai multe șanse în viață, ne bucurăm, bine că, uite, a făcut ceva cu ele – ci și o premisă generoasă, comoara literară pe care se bazează scenariul: cartea Elenei Ferrante La figlia oscura, publicată în 2006. Altă surpriză plăcută a acestui film a fost chiar asta, că a plecat de la cartea semnată cu acest pseudonim feminin. Nimeni nu știe oficial cine este Elena Ferrante, există doar teorii, supoziții. Și ăsta a fost iar un detaliu care mi-a plăcut la nebunie. 

Vă las să descoperiți și să iubiți acest film – o femeie care a vrut să fie fericită, cine nu ar vrea, și care este mamă, soție, cercetătoare, profesoară, deh, un om, acolo și ea. Spoiler alert: e în vacanță, traduce din Paradisul, ultima parte a Divinei Comedii a lui Dante, și fură o păpușă de pe plajă. Zbang! Restul personajelor feminine au textura fantomatică a unor alter ego-uri din trecut care îi defilează Ledei de azi prin fața ochilor, cât să îi transforme concediul în proces de conștiință.

Un Big Like special aici și pentru Alba Rohrwacher, actrița italiană pe care am remarcat-o și în primul Complet necunoscuți, acel fenomen Perfetti sconosciuti din 2016 care a născut ce am văzut, unii chiar pe telefon, că a născut 😊 Alba apare în The Lost Daughter într-un rol episodic memorabil. 

Iar tropii Grecia - Italia - mare - vacanță - Europa au farmecul lor în desfășurarea acțiunii și erau inevitabili, date fiind originile regizoarei și ale autorului/ autoarei cărții care a inspirat filmul. Aaa, încă ceva: filmul la care merge Leda, la cinematograful în aer liber, este The last time I saw Paris, cu Elizabeth Taylor.

Vizionare plăcută, dacă nu v-ați îndrăgostit deja (de această poveste 😊)!

** **

Oscarurile 2022 se acordă pe 27 martie, deci noi le vom afla luni dimineață, pe 28 martie. Azi cred doar că The Power of the Dog și West Side Story vor fi răsfățate, din motive pe care noi și voi, inteligenți fiind, le știm foarte bine. Nea Cucumber ăla, Benedict Cumberbatch, chiar a făcut un rol bun, așa că, hai, fie, cât despre WSS eu prefer varianta din 1961 cu Natalie Wood, film pe care l-am văzut în studenție la Cinematecă. Dar preferința mea pentru Oscars 2022 rămâne exprimată în textul de mai sus și în tag-uri😊.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Win-win: Tu ai dreptate, eu am libertate. Despre Singlehood

Astăzi, despre Bella DePaulo și Virginie Efira . Cine? De ce?  Bella DePaulo predă și scrie psihologie în SUA. S-a specializat în viața de celibatar/ celibatară sau în noțiuni și cuvinte pentru care noi nu avem nici conceptul, nici vorbele: single at heart, singlehood, single experience. Ne-am împrietenit pe Facebook, cum face ea și cum fac și eu nu doar cu oameni știuți de la grădiniță, ci și cu oameni ale căror preocupări din cap și din viață sună cunoscut ori măcar nu te stresează. Bella trăiește în California, publică articole și cărți, este invitată în emisiuni, ține conferințe. O găsiți pe amazon și pe site-ul ei belladepaulo.com . Cartea Singled Out: How Singles Are Stereotyped, Stigmatized, and Ignored, and Still Live Happily Ever After i-a apărut în 2007. Anul ăsta în decembrie (chiar de Moș Nicolae, comme on dit en français) apare Single at Heart: The Power, Freedom, and Heart-Filling Joy of Single Life. Enjoy!  Comme on dit en français encore une foi, acum despre filmul L

Orașul e gol, toți diavolii-s la țară

Moșii de vară dinaintea Rusaliilor umplu tramvaiele dinspre biserici cu pungi foșnitoare, grele de vin și colivă, pilaf și bomboane. Pungile se sufocă, bine strânse la gât cu alte pungi, să nu cadă, să nu se verse, să nu, Doamne ferește, ajungă vreun bob de grâu și orez la vreun străin, singur și flămând. Bugetarii creștini au văzut pe telefoane ce vreme e la mare și ce trafic e pe DN1 și au ales să dea o fugă de trei zile sfinte la țară. Bugetarii tineri, cei singuri și cei abia certați, de Paște, cu neamurile vii de la țară au ales să dea comandă de pizza la glovo și să rămână acasă, cu urechea ciulită la lift. Băieții din Sri Lanka și Bangladesh sunt musulmani și hinduși, nu țin Rusaliile creștinilor, doar le duc șaorme și burgeri copiilor singuri și flămânzi rămași acasă, la Netflix and chill. Băieții din Sri Lanka și Bangladesh stau cu ochii în telefon și cu arma la picior – cutiile hrănitoare de plastic roz tazz și galben glovo sunt gata de încărcat șaorme, burgeri și piz

Lumea pe dos, cu actori à contre-emploi, dar in care tot omul iubeste

Filmul lui Nolan readuce F-ul din SF in poveste. Fantastic. Sa mai fie si fantastic, atunci cand vedem un SF, nu doar S, riguros stiintific. Cu un poem care ne spune complicat de intraductibil ca suntem programati sa traim si sa ne dorim sa traim, cu vreo doua versuri care pot avea tot atatea traduceri si adaptari cate fire de par are in cap cititorul lor, cu acest poem lansat de pe la inceput, zic, Interstellarul ne reaminteste cum e cu dragostea. Asadar, cum e cu dragostea? Pentru ea facem imposibilul posibil. Pentru ca iubim, nu exista sau nu tinem cont de timp, de spatiu, de conditii meteo, geo, antropo. Pentru ca iubim, stim sa citim in stele si in semne. Pentru ca iubim, trecem peste orice si facem orice. Suntem programati sa fim, sa cautam dragostea, sa o dovedim cu fiecare respiratie si sa nu ne oprim pana nu ii este bine si la adapost dragostei noastre. Sunt pline de iubire spatiul si timpul acestui film. Cel mai adesea, poate pentru ca printre cele mai din aur cura