Treceți la conținutul principal

Muezinii Mediteranei

- Allahu Akbar! Allahu Akbar!  

P tocmai o întrebase dacă poate sta un minut în telefon, să se ducă să oprească fierbătorul.

- Bine, hai, zise A și o apucă strănutatul. Hap-ciu!

- Hai să trăiești, îi ură P. Stai așa!

- Allahu Akbar! Allahu Akbar!

- Iar s-aude ăsta, băga-i-aș p...

- Da, bine, bine, îl opri A. Lasă-i, dragă! Doar tu ești la ei în țară. Cu ce te deranjează? Închide geamul!

- Mi-e cald, fă!

A nu se supăra când îl auzea cu fă. Poți să scoți băiatul din sat, dar nu scoți satul din băiat. Right? Right. În tabăra de creative writing de la Florența, unde îl cunoscuse, P sărea în ochi din prima. Român get beget, curtenitor cu toate femeile și engleză furculition.

P a plecat din Italia direct la un consulat din nordul Africii, post pe care nu și-l dorea, dar la profesia lui nu putea să dea înapoi niciodată. 

Lui A îi convenea de minune despărțirea de după aventura florentină. Nu avea chef de crescut un Sancho Panza care se vedea în oglinjoară ditamai Don Quijote. Fuse, fuse și se duse, își zicea în trenul care o aducea acasă, la Napoli. Acasă de câțiva ani și pentru cât timp o mai vrea Dumnezeu.

Numai că nu se duse așa de repede. P i-a trimis poezii prin e-mail și a sunat-o. Din rimă în glumă, P o suna seară de seară, apoi noapte de noapte.

Mi sono innamorata di te

Perché non avevo niente da fare

Di giorno volevo qualcuno da incontrare

Di notte volevo qualcosa da sognare.

Așa i s-a întâmplat și lui A.

Vorbea românește cu un român, despre mici nimicuri, trăncănea cu el în bula atemporală a iubiților. Dar când se auzea muezinul la chemarea din zori, Allahu Akbar o trezea brusc. Continuau să vorbească și peste strigătul în arabă. Însă chemarea la rugăciune o purta cu mintea într-un loc concret și în câteva secunde mii de kilometri se comprimau într-un punct. Allahu Akbar le spunea ce timp a venit musulmanilor de la Mediterana, dar și ei, care se ruga pe țărmul creștin al aceleiași mări. 

Vocea muezinului care avea treaba lui pe lume îi amintea și ei ce rost are. Strigătul o făcea să-și dea seama unde e, cine e, cu cine vorbește, de ce mai vorbește, unde e el și cât e ceasul.

La sfârșitul unui concediu al lui în Italia, povestea s-a terminat. N-au fost prea multe explicații. Dar tot fără rațiuni și începuse, ce să ceri de unde nu era? Au fost niște veri pierdute și niște ani de cuvinte spuse degeaba. Eterna istorie. 

De data asta, se și duse. Dumnezeu știe cu cine și de ce. Amin and let it be!

Chiar așa, de ce și-o fi amintit acum, după zece ani, de P, de nopțile cu el, de Allahu Akbar de peste Mediterana? Oi fi intrat în vreun vortex al fantomelor, vortexit, râse A. Era înainte de un zbor din Londra. Cu britanicii ăștia nu știi niciodată. Mai ales pe aeroporturi.

S-a apropiat de poarta ei de îmbarcare. Era încă devreme. S-a așezat pe un scaun de lângă geamurile mari, și-a pus ochelarii, și-a scos telefonul și a început să citească prostioarele de pe Facebook. O relaxa. O liniștea să vadă că viața amicilor și a pisicilor lor merge mai departe, că totul e previzibil și liniștit.

- Hi! Excuse me, please! May I use this plug to charge my phone?

Nici nu remarcase că era atât de aproape de o priză.

- OK, sure!

- Thank you, you are very kind!

- Don't mention it!

S-a mutat două scaune să îl lase lângă priză. După aerul cu care el s-a instalat, zbura tot spre Napoli, cu aceeași cursă.

La Napoli zbura, într-adevăr. S-a trezit lângă el în avion. El stătea la fereastră, ea, la mijloc.

A fost rândul lui să îi cedeze locul, amuzat. Serendipity.

M era curator la un muzeu tehnic din nordul Africii. Își vizitase prietenii din Londra și mergea la un seminar în Italia. Tată singur. 

Discuția despre Italia, unde el ajungea prima dată, a făcut să treacă timpul repede. Erau suspendați peste Mediterana când schimbul de cărți de vizită s-a făcut simplu și aproape simultan. Teama lor era aceeași: se apropia aterizarea, cozile diferite UE, non-UE și așteptarea bagajelor de cală puteau complica despărțirea și îi puteau face să rateze schimbul de telefoane. 

Când și-au luat la revedere, A nu i-a propus să bea o cafea și să îi fie ghid în Napoli. Dacă era să fie, să fie, dar nu voia să se arunce spre el cu toată dorința ei de femeie, deghizată în politețe. Dacă n-o fi vreun pămpălău și m-o fi plăcut, o să mă caute el. Știe ce are de făcut, dacă e bărbat.

După o zi, a venit un mesaj neutru care își lăsa loc de întors în cazul unui refuz. M îi mulțumea pentru compania din timpul zborului, îi spunea cât de mult îi place orașul și îi ura Noapte bună. Era 9 fără un sfert. A i-a răspuns o jumătate de oră mai târziu. L-a invitat la un ceai a doua zi, în cafeneaua ei preferată de pe Via Toledo, după ce își terminau programul. S-au întâlnit și au băut ceai verde într-o seară de sâmbătă. 

Licoarea îi împingea în spirala preludiului. Fiecare picătură turna în ei foc și miere. El a comandat al doilea rând de ceai doar ca să nu îi pară ei prea grăbită mâna cu care i-ar fi smuls hainele.  

A fost așa cum a trebuit să fie. Timpul începea atunci și amândoi știau că lumea o lua de la zero în aerul Mediteranei. Te iubesc abia aștepta să fie spus și l-au spus, ca și cum nimănui până la ei nu-i trecuse prin minte că starea asta se poate numi așa. L-au șoptit întâi în engleză, apoi fiecare în limba lui maternă. Îl rosteau ca și cum s-ar fi ciupit de obraji să vadă dacă se întâmplă cu adevărat, îl rosteau pentru aerul din afara lor. Ce trăiau nu știuseră că poate fi trăit. 

M s-a întors în țara lui. La scurtă vreme după povestea napoletană, A s-a întors și ea.  

Vorbesc la telefon uneori, când unul sau altul sună că îi e dor. Când el iese pe balcon să fumeze, îi numără stelele pe care le vede deasupra mării. 


A nu mai are ce să caute în lume, pentru că atunci când aude vocea muezinului, Allahu Akbar sună ca o chemare acasă. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Moromeții 2: Săru' mâna, tataie, și iartă-mă!

Cu dragoste, adormiților Maria, Domnica, Lucreția, Stan, Toma

În cei peste 30 de ani de la primii Moromeți ai lui Stere Gulea, a trecut peste mine moartea bunicilor și a mamei. 
Aveam 12 ani în 1987, eram într-a șaptea și n-am înțeles din carte și film mare lucru, atunci, în afară de lovi-o-ar moartea de Bisisică, scena salcâmului și de bătaia fiilor rebeli. Am revăzut de câteva ori filmul, pe măsură ce depășeam vârsta lui Niculae din Moromeții l. Și sensurile se adăugau, se adânceau, căci nu filmul îl revezi, ci pe tine te vezi, te crești și te vezi. 
După 31 de ani, Vivi Drăgan Vasile și Stere Gulea au dus povestea mai departe și la capăt. 







Filmul îl poți vedea cu sunetul tăiat. E pictat, tăiat pictural și chipurile sunt sculptate. Iar dacă ai mai avut și bunici la țară și ai venit cu cartea citită, ca mine, atunci chiar că îl poți vedea pe mutește. 
Am plâns la Moromeții 2
Am plâns pentru că am înțeles că nu mi-am înțeles bunicii și tot ce au făcut ei pentru copii și nepoți. Am p…

Nouă ne-a plăcut Pistruiatul și (de aceea) ne este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari

Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari - filmul din 2018 al lui Radu Jude.
Este o Ars Poetica a regizorului. Manifest despre Adevărul în Artă, convenții Realitate-Ficțiune și despre clișee. De dinamitat nu dinamitează clișeele, cu duiumul în capul și pe limba noastră, dar le inventariază ironic.
Clișeele, descâlcite inteligent, sunt de un umor nebun. Dacă ar fi să dau exemplu numai cum adăugăm toți, tâmp, invariabil, "Să ne judece", după ce într-un context cineva rostește Eminescu. E un vers dintr-un cântec al răposaților artiști Aldea Teodorovici. 
Alte clișee? Amantul pilot, masculul irezistibil în uniformă, desigur, însurat - cu mare bucurie denunț ca fiind tot clișeu nuditatea inutilă, merci Pavlu, chiar nu era cazul; sau gașca alcoolizată adunată pentru cozerii rasiste și sexuale acasă la unul dintre ei. Tristă scenă, reușită, dar tristă ca textură, ca eșantion de Românie. Mi s-a mai părut pandant la adunările din Filantropica lui Nae Caranfil, aici pe…

Când ploaia te spală, nu te omoară. Postare dintr-o suflare

Nouă, când plouă, ni se murdăresc pantalonii. Aici, nouă, când plouă, ni se murdăresc pantofii. Când plouă pe la noi, se înglodesc căruțele, nu ies din curte mașinile. Când plouă, la noi se blochează intersecțiile. Pe pantalonii mânjiți se vede c-a plouat, că plouă, că ți-e rău și  că ți s-a luat de orice. Dacă plouă, s-a dus tot norocul de pantofi curați la teatru și la întâlnire.
Litanie axiomatică a românului oftând în ploaie, rândurile dintr-o suflare de mai sus sunt un adevăr mai adevărat decât Învierea pentru Creștinul mărturisitor. E adevărul adevărat din România noastră, de ani și ani și vieți.
Până acum vreo câțiva ani, păstram o amintire rușinoasă...Credeam că numai eu pot vedea așa ceva și că numai pe mine mă marchează pe vecie un asemenea amănunt: că la prima mea călătorie în afara țării, când ploua, pantofii și blugii nu se murdăreau de noroi. Ba nici în ce băltoace să calci nu aveai. Am povest