DESPRE VIAŢA ŞI MOARTEA TELEVIZIUNII FAST FOOD

Bula televiziunilor de ştiri, precum bula imobiliară. Adică, la un moment dat, se va sparge

Ele există pentru că s-au format nişte meserii care n-ar avea cum să mai fie practicate dacă posturile de ştiri s-ar închide. Şi oamenii îşi ţin în viaţă organismele create.

Echipele care produc emisiunile de pe posturile de ştiri sunt cam aceleaşi, care se mută de colo-colo sau dacă nu se mută acum, la timpul prezent, se ştiu dintr-un loc comun şi s-au format în acelaşi loc.

Poştesc aceiaşi 50 de invitaţi, din liste de telefoane traficate la nevoie şi pe prietenie.

Cohortele de invitaţi sunt un cerc vicios şi o capcană. Echipele îi invită la ore convenabile lor, pe teme agreate, într-o conivenţă de perpetuare. Nu te enervăm azi, te luăm cu maşina de acasă şi îţi aducem interlocutorul preferat, ca să mai vii şi altă dată. Informarea şi telespectatorul sunt ultimele lucruri care contează. Singurele lucruri care contează sunt audienţa înregistrată (care aduce bani) şi împrietenirea reciproc avantajoasă cu invitaţii. Care ajutaţi şi frecventaţi când nu făceau două parale, odată deveniţi pietre preţioase prin numeroase invitaţii, vor fi atenţi şi recunoscători cu echipa care i-a invitat.

Transferurile între televiziunile de ştiri înseamnă şi transferarea cohortei de invitaţi arondaţi. Cei la început de drum, invitaţii de la orele mici ale zilei, sunt doritori şi mereu disponibili.

Dar cum s-a ajuns la atât de multe televiziuni de ştiri?

Să ne amintim de presa audio-vizuală dinainte de 2000-2002-2004, ca să luăm un interval generos şi echilibrat politic. Aha! Începem să înţelegem cum devine problema, nu? Nevoia a creat organul, cum se spune în biologie.

Conferinţele de presă de sâmbătă şi duminică, preluate instant de agenţii şi radiouri, şi date abia 6-10 ore mai târziu la televiziunile generaliste, au creat nevoia unor studiouri unde să se transmită în timp real aceste conferinţe.

Şi aşa au apărut televiziunile de ştiri. Aici discut numai din punct de vedere al mass-media, nu intru în culise de spălătorii de bani şi sponsorizări dubioase. Deşi poate că şi de acolo ar veni o parte dintre răspunsuri.

Aşadar. Au apărut şi în România televiziuni de ştiri. Cea mai proaspătă, în 2012. Ba chiar două proaspete în 2012, una între timp defunctă. Între 2004 şi 2012, se înfiinţau şi se lăţeau precum ciupercile după ploaie.

Resursa umană (echipele de tehnicieni, editori, prezentatori) s-a comportat, natural şi organic, în consecinţă: un prim corpuscul monocelular s-a divizat. Multiplicat. Răspândit. Această unică resursă umană a colonizat. A răspândit know how. S-a specializat şi a căpătat un puternic ciocan, astfel că totul în jur este un cui. Ştii cu live-ul şi cu “intratul pe telefon”? Atunci ai o pâine. Câtă vreme vor exista televiziunile de ştiri. Îţi duci cu tine agenda, cohorta de invitaţi şi faci ce ştii. Învăţat cum 7 ani, 8 ani…. Hai, 10 ani.

Între timp, conivenţele au devenit prietenii, îndatoriri reciproce, cumetrii şi cununii. Totul, într-o fericită presă de cumetrie. Informarea şi telespectatorul? Nişte teme de compuneri, de referate şi nimic mai mult. Refrene pentru fraieri. Interesul de grup a devenit criteriul de bază. Găştile din arealele politice au fost doar efect, unul dintre criterii, ca o concesie – bine, îi chemăm şi pe ăia, dacă trebuie.

Şi din nou insist că analizez din punct de vedere pur al mass-media. Nu analizez în dihotomie “civilii şi ceilalţi”. Că dacă deschidem debaraua acestei teme, ajungem nu doar la tristeţe, ci chiar la ilegalitate.  Vorba unui confrate: “Dacă intri într-o redacţie şi strigi Ascultă comanda la mine!, se ridică jumătate de redacţie.”

Eu, la viaţa mea, am fost şi sunt civilă. Noi, civilii, avem şi cele mai dureroase dileme. Că pe noi ne întreabă şi înţeapă deontologia în fiecare clipă. La ceilalţi, e mai simplu. Ei au un ordin şi îşi îndeplinesc misiunea, care cum poate, mai bine, mai prost. Şi pe ei, la o adică, are şi cine să îi apere, să îi “extragă”.

Supraumflarea de specialişti şi de televiziuni de ştiri a dus la panică în grilă. “Şi noi ce dăm de la 10 dimineaţa la 12 noaptea? Că doar suntem atâţia şi avem atâta amar de obligaţii.  Păi, simplu. Şmecherii şi obligaţiile, în prime time. Umplutura şi studioul de aşteptare, între timp”.

Eu am plecat, la viaţa mea profesională, din locuri unde simţeam că se spală diverse – cadavre, dosare, bani - sau se calcă pe cadavre, destine, principii. Spun acum, după 7 ani, de ce am plecat dintr-una dintre redacţiile de tv comercială: senzaţia de vomă şi neputinţă când zile la rând a fost linşată Norica Nicolai. Era propusă la Justiţie şi dosarul ei era plimbat prin studiouri şi recitat la televizor. Aşa ceva nu încăpea în capul meu, în felul în care vedeam şi voiam eu să văd ştirile. Sigur că nu a întrebat nimeni de ce plec, migrarea dintr-o redacţie în alta era ceva banal atunci, plecai, reveneai, mai stăteai şi aşa mai departe.

Singurul loc profesional unde am revenit pentru că am vrut să revin, din tot sufletul şi pentru toate motivele din lume, a fost TVR.

Aici am început în 1995, aici am revenit în 2009. Prin concurs de fiecare dată. Nu pe uşa din spate, nu prin telefoane, nu prin mama, nu prin tata, nu prin amant, nici soţ, nici fraţi, nici unchi. Eu, doar eu, cu tot ce ştiu, cu tot ce ştiam la 20 de ani şi 34 de ani. Fără rude în TVR, fără îmbârligări de năşii şi cununii, amantlâcuri sau frăţii.

De fiecare dată când le spuneam asta prietenilor, care sigur că mă cred, că de aia îmi sunt prieteni, replica următoare era: “Păi normal că mai angajează şi d-ăştia ca tine, pentru că cineva trebuie să şi muncească”.

Am o veste bună. Pentru mine, în primul rând:

Toţi cei pe care îi cunosc eu în TVR, cu care am lucrat eu în TVR şi care am tras la căruţe în toţi aceşti ani, ei bine, toţi muncesc. Dar muncesc.

Au rigoare. Au exigenţă. Au mândrie profesională.

Nu fac ştiri despre viaţa sexuală a fotbaliştilor. Nu sunt agramaţi. Nu acceptă să le dea nimeni exemple din presa tabloidă şi comercială.

Un jurnalist de ştiri de la TVR nu e paparazzo şi nu va accepta niciodată asta.

Se va întreba pe sine de 10 de ori cum e mai bine, corect, echilibrat să facă ştirea.

The sky is the limit dacă ai bun simţ, poţi găsi şi difuza sute de ştiri într-o zi.

Dacă ai ochii doar la audienţă, vei ajunge să aluneci în sâni, chiloţi, isterii şi minciuni. Da, minciuni, mai devreme sau mai târziu.

Un singur lucru nu are biata TVR. Pe cineva, acolo sus, care să o iubească. Nimeni, acolo sus, nu o iubeşte. Toţi vor să profite de ea. Să îşi bată joc de ea. Să îi spargă geamurile, ca apoi să îi vândă ferestre la preţuri potrivite. O înjură şi o scuipă până ajung să o mulgă.

Dau ceasul de la 0, dau delete la istoria ei, o vând şi o cumpără.

Nu poţi cere de la postul public să facă audienţele posturilor private. Nu se pot amesteca mere cu pere. Nu poţi cere de la cozonac să aibă gust de murături. Sunt categorii diferite, sunt staţii croite pentru nevoi diferite.

Dar din 2015 sau,  hai, 2020,  să fie un număr frumos, prevăd sfârşitul televiziunilor de ştiri. Ne vom face în linişte Jurnalele de o oră, calm, raţional,  ca la o masă în familie, nu ca într-o noapte bolnavă, eşuată, de clubbing. Adică ne vom maturiza cu toţii şi ne va plăcea, din nou, slow foodul.