Doar apă și amintiri

"Am atâtea cărți de citit, am atâtea filme de văzut!"

Florin Călinescu le dădea speranțe, acum 25 de ani, celor care sunau la "Duminicile celor singuri", la Pro FM, cu îndemnul ăsta retoric, o exclamație care te agăța de viață numai pentru că pe rafturi se găseau vise în formă de artă. Ascultătorilor cu tendințe suicidare omul le dădea un proiect: să vadă filme și să citească. O viață media care se petrecea înainte de succesul replicii "Cu mânuțele-astea două..." - pour les connaisseurs.

Nu doar "DJ saved my life" so many times. Replica asta a lui Călinescu m-a trezit de mii de ori.

Dar și amintirile te salvează, știi? Cadrele alea mentale, uneori cu nostalgii olfactive și culinare, cu locuri unde te-a dus avionul, unde te-a dus libera circulație europeană sau nebunia de a mirosi și a pipăi lumea. Cât mai puteai.

Carpe diem! Măcar să fi văzut cât am putut, cât s-a putut.

O bucurie duminicală era cumpăratul de bilete: de avion, la teatru. Sau rezervatul de camere.

Acum vreau doar să mai pot cumpăra pastă de dinți.

Carpe diem!

Mâine citesc, mâine mai văd un film.

Ne trebuie atât de puțin, after all, you know! Doar apă și amintiri.

Aici e Lombardia ținută minte în niște filmulețe. Era vara lui 2015.

Această Pieta, Rondanini Pieta, este ultima sculptura a lui Michelangelo. Legenda spune că a lucrat la ea chiar și cu săptămână înainte de moartea lui, în 1564. Acum este și eu am văzut-o la Castelul Sforza din Milano.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Septembrie. Când plec din iubire

Voiam să rămân în septembrie, prezentă la trecerea timpului, cu-o mână în arbori, cu alta-n nisipul cărunt – și să lunec odată cu vara în toamnă… Dar mie îmi sunt sorocite, pesemne, plecări mai dramatice. Mi-e dat să mă smulg din priveliști cu sufletul nepregătit, cum dat mi-e să plec din iubire când încă mai am de iubit… (Nina Cassian - Voiam să rămân în septembrie ) Uneori sunt atât de singur de parcă aş da înapoi sânilor mamei laptele supt din ei. Alteori sunt atât de nesingur de parcă aş fi însăşi natura. Niciodată însă nu m-a bătut vreo stea atât de strălucitoare încât să-i fiu umbră. Mă ține în secunda aceasta de viață dragostea mea de o femeie firească. (Nichita Stănescu - Spirit de doină ) In case you miss me Close your eyes I'll be the whisper In the midnight skies.

Thank you, Coldplay! Mulțumesc, ce final fericit! A doua scrisoare din America

M-am gândit mai bine, dragul meu, și după o săptămână de la acest tsunami Coldplay prăbușit în capul lumii întregi, vreau să-ți spun de ce sunt recunoscătoare. De râs și de bârfit n-am prea putut, întâmplarea era funia din casa spânzuratului. Un om normal, da, ar fi râs și ar fi bârfit la infinit, atât infinit cât poate încăpea în șapte-opt zile. Cele zece secunde care au schimbat viața a trei cupluri, a multor familii, a multor influenceri și paparazzi, acele secunde în care apar Andy și Kristin, pe care în continuare presa și eu acum îi scriem așa, întâi bărbatul și apoi femeia, Andy și Kristin, acele momente imposibil și inutil de contorizat la scară istorică și planetară să știi că m-au schimbat și pe mine. În fiecare celulă din inimă și din cap, din simțuri și creier, cele zece secunde cu ei doi pe jumbotron, în plină melodie, cum altfel, The Jumbotron, au reașezat limpede lucrurile. Fulgerul de pe ecran a lovit nu doar pe fața lui Kristin, ci și adânc în...

Un bilet de dragoste, fără Adio și fără Griji: NO WORRIES, CĂTĂLINICIKA!

Am fost la spectacolul NO WORRIES, CÃTÃLINICIKA! de la Teatrul de Artã București. În distribuție i-am văzut pe Nadiana Sălăgean, Alexandra Răduțã, Adelina Toma și Sorin Manea. Regia este a Alexandrei Tofan, textul este al Adelinei Toma. Piesa este copilul Adelinei și un pic nepotul lui Mimi, omul care a moșit și nășit (la atelierul lui de dramaturgie) sute de texte și suflete, cu o răbdare de bijutier. Dar gata cu laudele pentru domnul nostru Brănescu, să ne întoarcem la New York. E un personaj în “Shakespeare in Love” care juca dădaca din “Romeo și Julieta”, iar la o băută într-o cârciumă, într-un dialog de agățat o fată, îi spune ăleia cum că el e actor și e distribuit într-un spectacol. “A, da? Și despre ce e?”, întreabă fata. “Păi, să vezi, e vorba despre o dădacă”... Sau, dacă vreți, mi-a amintit de monologul lui Celentano către prima lui casă pe care nu o mai poate vedea, nu o mai poate avea, dar pe care nu a uitat-o. Casa, da 😊 Așa am văzut eu în spectacolul de la Te...

Telecomandă. Semn de carte. Cafea

Faceți căutări pe acest blog