vineri, 4 octombrie 2019

Matrioșka: Eram odată, când deodată...

Ca muștele după o iarnă gri, ieșim cu pretextul dedulcirii să ne îmbătăm, de fapt, cu soare. În sud, la malul mării, astăzi e neobișnuit de cald. În dimineața de început de săptămână și de primăvară, cobor încet pe lângă o școală. Chiotele îmi arată că e pauză. Sau o oră de sport mai dezorganizată. Pe dreapta, mai jos, pe o arcadă ca de intrare în bazar, citesc că acolo începe târgul de vechituri. Hmmm, dacă o să-mi placă ceva, ce fac? Aduc carii de import acasă? N-am bagaj de cală și ăla de cabină e deja burdușit. Hai, lasă târgul, mergi mai departe!

Zgomotul de mașini în viteză și gura larg căscată a străzii pe care alunec mă anunță că am ajuns la o șosea principală. Și o văd. Lată, albă, deh, civilizată. În așteptare, la semafor, îmi arunc privirea peste umeri. Pe ambele părți, în sus, pe colina stâncoasă, case elegante, albe, "Aici stau boierii", cum ar spune bunică-mea. Vederea din apartamentele de boieri dă spre portul de ambarcațiuni tot de boieri. 

Expoziția alb-argintie de iahturi mă face să mă gândesc că ar trebui să trec repede pe lângă ele, să nu par o sărăntoacă ce bălește la icrele negre din cabina plușată a bărcilor cu nume exotice. Fac rapid și discret, ca nefiind nici măcar atentă, câteva fotografii. Mă răsucesc să prind, nu-i așa, dealul, cerul, apa portului, valurile debarcaderului și, hai, fie, și ceva bărci. lahturile stau aliniate ca pantofii purtați o singură dată în dressingul unui manechin. Nici nu pot concepe că sub cerul ăsta trezit la primăvară-vară, pe apa asta făcută pentru călătorii și la poalele colinei decorate cu vile poate sta altceva decât o colecție mută, de admirat, de bărci odihnindu-se.

Urc pe strada de deasupra debarcaderului și iau prânzul în soare, direct sub soarele de miere, bronzată rapid, la câțiva pași de albul calm și obișnuit cu splendoarea al pânzelor prinse vremelnic la mal.

Călătoria aici a luat sfârșit și o alta avea să înceapă. Eram odată (acest "A fost odată ca niciodată" al memoriilor), deci eram odată pe malul Dunării și m-a dezamăgit. Arăta ca o inundație, ca un accident de topografie, cu apă murdară și tristă ce curgea resemnată ca vaca la tăiere. Venisem până aici pentru ea, străbătusem jumătate de centru de oraș să o văd de aproape. Necâștigător.

Vremea își încerca niște ceasuri cu vânt și nori, mă și treceau diverse, așa că mă hotărăsc să îmi petrec următoarele ore în marele muzeu al orașului.Văzusem dimineață, din autobuzul turistic, un banner care anunța o expoziție interesantă pe care acum, credeți-mă, nu mi-o mai amintesc.

În fața muzeului, marea piață era tot un șantier și-un șanț. După ocolișuri peste moloz și indicatoare, ajung în muzeu. Descopăr cu avânt cultural că spațiile unde voiam să scap de cele ce mă treceau încă de pe malul Dunării nu se pot folosi, vezi bine, șantierul de afară avea legătură cu preautila canalizare. Așa că între naturale și culturale, a trebuit să le aleg pe cele din urmă. Speram ca toată concentrarea pe ulei, pânză și marmură să mă facă să uit de alte cerințe.

Bogată, bine stipendiată, colecția muzeului te ținea ocupat. Renascentiști, impresioniști, moderniști, avea de toate. Avea și curatori interactivi. Unul dintre ei, văzând că stau îndelung, cu perspective variate, în fața unui tablou, mi-a recomandat șoptit: “Acolo puteți vedea un Picasso!”

În ultimele săli ale etajului venea și rândul tablourilor pictate de artiștii naționali. Scene istorice, portrete de revoluționari și oameni politici, de familii bogate, tot bestiarul tradițional portretistic. La peisaje și naturi moarte, iarăși, luminile, lămâile și lacurile nu săreau în excepțional. Până când am căzut pe scaun, în mjlocul sălii, de parcă văzusem o bucată din mintea mea expusă pe perete.

Nu poți să recunoști decât ceea ce cunoști: într-o pictură cât un A3, lângă alte trei sau patru, zâmbea la mine, că ne revedeam, un colț din portul meu cu bărci și dinte stâncos. Așa mi se întipărise în minte, pentru că așa era tiparul acelui loc, prins ori în ulei, ori în pixeli, de fiecare călător după puterile vremii lui. Peisajul luminos din micul tablou de la etaj era străbunicul fotografiei mele de peste un secol. Bărcile păreau și ele aceleași, desigur înrudite cu ale mele.

Locul era același. Văzut acolo, revăzut aici. Acest aici fusese primul, dar nu și pentru mine. Eu eram aceeași. Mă simțeam într-un tunel al timpului, acum scoteam capul în viitorul bătrânelor bărci din tablou. M-am dus la Nisa să le văd prezentul și le-am reîntâlnit viața trecută în pictura din Belgrad. În tunelul timpului, nu există întâmplare, există drumuri bine croite pentru călători. Tu pleacă și drumul te va găsi să te ducă unde trebuia să ajungi și nici nu știai.

Eram odată (iar!) într-o mașină de la aeroport spre hotel, însoțită alături de alții, de organizatorii unei conferințe. Eram atât de obosită, era atât de gri și de frig, cartierul părea atât de rupt de freamătul urban, încât, pentru prima dată în viața mea, am gândit Ce caut eu aici? Mergeam în străinătate de vreo 15 ani deja, eram în țara asta pentru prima dată și gândul spontan și crud m-a întristat. Nu îmi plăcea nimic, nu simțeam nimic bun din partea locului ăstuia. Ce caut aici?

Zilele de conferință - previzibile, cuminți, școlărești. Dar proful cel mare, mastermind și gazdă, a avut strălucita idee de a ne invita, seară de seară, la el acasă. Drinking and networking. A avut din capul locului inspirația să precizeze: “Veniți mâncați sau vă comandați acolo de mâncare. Că de mâncat n-am!”

Studenți, cercetători și profesori bezmetici, înfrigurați într-o țară străină, nouă pentru noi toți, înfulecam carbohidrați și proteine, ceva gras, sărat și cald prin cârciumile din centrul vechi, și ne înființam la ora anunțată la ușa profesorului. Puși pe bancuri, jocuri, povești. Networkingul a reușit. Păstrez și astăzi conexiuni, că relații nu pot să le spun, de La mulți ani cu ambele ocazii sau de felicitări academice, pentru întâmplări împărtășite din domeniu, cu vreo trei-patru dintre participanții de atunci. Un sfert.

Lecția din acest drum a venit însă de la o sticlă de vin. Într-una din seri, că nu a participat la toate și nici de la început, un profesor care venea din nordul unei țări spălate de Mediterana a bătut la ușa gazdei noastre. Când a intrat el, eu am intrat prin canapea și covor în pământ și de atunci am reținut nu regula, nu lecția, nu eticheta. Ci pe toate la un loc, plus atitudinea cu care se face. Noul musafir ținea în mâna stângă și a depus-o ofrandă, total natural și discret, în timp ce saluta, o sticlă de vin. Singurul dintre noi căruia nu că îi trecuse prin minte așa ceva. Probabil singurul care știa bine, din teorie și din practică, de ce trebuie adusă sticla de vin. Dovada că nu și-a făcut singur și greu și târziu biblioteca, ci s-a născut cu ea în casă. Am înghițit în sec și n-am băut din vinul ăla, să mă pedepsesc pentru mojicia de a veni cu mâna goală și pentru împrejurările vieții mele care nu mă făcuseră până atunci să învăț ce trebuie.

Omul a fost impecabil și mulți ani mai târziu când eu, după ce remarcasem în presa literară a lumii că soția lui era autoarea unui bestseller nord-american, i-am cerut să înlesnească o corespondență între noi două, cu perspectiva unui interviu. Toată lumea a fost de acord. Momentul interviului m-a ajutat, prin anestezia bucuriei, să trec fără dureri printr-o criză profesională, într-o vară.

Cele bune nu vin odată cu biletul știut. Totul e într-un cost ascuns. E cam ca-n vorba aceea care mi-a plăcut, vorbă să fie, că e o frază bună și blândă: “Cine îl caută pe El și mai caută și altceva, nu-L va găsi, dar dacă Îl va căuta numai pe El, Îl va găsi și va mai găsi și altceva.“

Omul știe că pleacă, dar nu știe unde. Crede că, dacă și-a luat bilet, știe drumul. Întâmplările însă îl așteaptă să-i facă adevăratul drum. Bine ai venit la început! 

Cele mai frumoase locuri mi s-au arătat când am abandonat harta. De fiecare dată, ajung în locul care aștepta să mă surprindă. Astea-s micile oglinzi căutate inconștient și găsite cu intuiția motrice, cum îi spun eu lui unde mă poartă pașii. 


 Eram odată
Când deodată...




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu