Ca să putem să trăim fără să ne pierdem mințile, alegem să credem adevărul care ne convine. Luăm de bun doar scenariul în care suntem confortabili sau, și mai bine, scenariul din care ieșim cu aură. Mințim și bârfim ca să nu ne luăm gâtul. Înjurătura mai dezamorsează. Minciuna mai amână cearta și ne mai cumpără timp. Mai stăm și mâine împreună. Luăm chestiile în glumă, de ce să ne doară capul fiindcă le luăm în serios?
Și acum mai pe lărguț, prieteni.
ATENȚIE, SPOILERE!
Prietena mea Doina Doru, în toamna asta are deja doi ani de când nu mai e, Dumnezeu s-o odihnească, prevedea asta în viitorul literaturii ori cel puțin în al celei de buzunar: autorul să presare în carte branduri care să plătească pentru publicitate. Criminalul purta cravată casa X. Polițistul dezlega crima la o cafea Y.
De vorbele ei mi-am amintit când ditamai duba DHL a intrat prin dreapta în secvența de început trasă pe strada Ionel Perlea (repere - statuia lui Kogălniceanu și linia troleului 85; csf, nu toți spectatorii sunt șoferi, unii am învățat Bucureștiul din autobuz). Revenind, tot la premonițiile Doinei intră și evadarea la Carrefour a nurorii răposatului pomenit. Mai caracterizare de piți bitch decât asta nu se putea găsi, regizorul a îmbinat utilul cu plăcutul: nora cea mare (că aia mică, nevasta lui Relu, n-a venit deloc) face minimal act de prezență și fuge să-și facă, imperturbabilă în orarul ei de weekend, cumpărăturile la Carrefour. La țară, o rudă a mortului nu ar fi îndrăznit să plece la cooperativă după ulei în plin parastas. Dar aici suntem la bloc, într-un semisecular limbo moral, spațiu nici religios, nici secularizat. Vertijul verbal și comportamental din apartamentul de 4 camere cu 2 băi se produce și din pricina acestei dificultăți de încadrare etică a locului însuși. Așa se justifică și plesniturile Sandra - Evelina (Judith State - Tatiana Iekel, la mère de Florin Piersic Jr. și primă soție a lui Florin Piersic). Ele două - comunista din convingere și monarhista antisistem. Niciuna practicantă din convingere a creștinismului ortodox. Una e atee, alta e măcar mai îndurerată că-i orfană de tată și pleznește gesturile rituale pentru a-și ține antidepresiv mâinile ocupate și pentru a-și ajuta mama. Sandra și Evelina nu rezolvă nimic, nici nu vor să rezolve ceva, nu se gândesc la împăcare, ci la o românească ignorare, fiecare cu ale lui, și se ciondănesc, cultivând, pentru următoarele nefericite generații, ranchiuna.
Regizorul pune citate, rapeluri, obsesii ori semințe de întrebări în mizanscena dormitoarelor. Cum să nu remarci că, la un moment al acțiunii, în cele trei dormitoare dormeau (ce altceva să faci în dormitor?) trei personaje feminine, dintre care două cică bete, că nu știm, bârfa plutește în aer: într-unul doarme Ofelia, glumă à la Puiu cu somn shakespearean izbăvitor, în altul doarme croata beată, săraca, nu știm dacă e drogată, beată, bolnavă, închipuită, și în al treilea doarme micuța Irina, pentru al cărei lapte e expediat ginerele casei, "dom' doctor", la cumpărături rapide.
Dormitoarele sunt culisele, sufrageria e scena. În sufragerie jucăm teatru, facem dramolete, întărim faire semblant-ul. În dormitor stabilim convențiile, ne permitem nervi, dar și tandrețe.
Ce marchează înaintarea spre punctul culminant, masa propriu-zisă, care de fapt până la urmă eșuează, sunt întreruperile. Oamenii ăia nu apucă niciodată să stea la masă, se întrerupt într-o agitație fără sfârșit. Slujba e întreruptă de un bingbalang al soneriei de la intrare, aici regizorul schimbă perfect tonul, că altfel plângea sala cu sughițuri, plângeau și caii de la dric etc. Masa e întreruptă de sute de ori, mereu apare ceva, cineva se ceartă cu altcineva, altcuiva îi sună telefonul și tot așa până le ies ochii din cap de foame.
Foarte bună este distribuția; mai exact, îmbrățișarea etanșă dintre actori și tipologia personajelor pe care a vrut-o regizorul.
Simona Ghiță este ea, aceea, unica, prezentă în toate familiile, Simona, verișoara de-acolo. Verișoara care e acolo împarte pachete, dă apă la toți însetații care trec pragul casei, cumpără ce trebuie după indicații anapoda, își cere iertare, dispare în peisaj și reapare când e nevoie de ea.
Popeștii (Ioana Crăciunescu și Marian Râlea) iar sunt cuplul prezent la toate adunările de familie. Mereu există unii mai musafiri decât ceilalți, față de care suntem mai protocolari, ei înșiși se simt invitați principali, ea bea non stop, el ține discursuri la care se dau coate.
Nevasta eroului principal (aici Laura, Cătălina Moga) e acea, cum am mai zis, piți bitch, spre deosebire de cumnată-sa, Sandra, care e doar bitch. Laura pleacă să facă shopping pe durata parastasului socrului, e sătulă de Grecia și primește raportul model Vișniec "povestesc în actul II ce se întâmplă în actul I" de la cumnata Sandra, care vorba lu' fra su', de când s-a făcut mamă de fată de doctor nu-i mai ajungi cu prăjina la nas. Scoală oamenii de la masă, scoate și aduce invitați, face, drege, dă directive. Personaje feminine simpatice ori simpatizabile sunt doar văduva, mama familiei, Dana Dogaru, și Simona, verișoara bârfită că e proastă de către mătușa gazdă. Dana Dogaru cu totul maternă, caldă și convingătoare.
Despre Lary al lui Mimi Brănescu, un cuvânt aparte. Un alt actor ar fi încărcat cu cine știe ce ironii inutile bărbatul la un 40 și ceva, rămas cap al familiilor. Alegerea regizorului pentru personajul Lary a fost una fericită. Tăcerile în profil de patriarh, dar mai ales ciondănelile exclusive cu mama pentru atingerile tandre complice, de durere, tot exclusive, cu mama încarcă personajul cu acel derrière/ deuxième plan, după joaca de-a fratele cel mare. Da, el îi trântește franc mâna pe umărul lui verișoarei care, neinițiată, îl ciupea doar de cămașă la Veșnica pomenire. Da, el râde cu mama de cum curge costumul mai mare pe verișorul fan al cunoașterii pe internet, da, el fuge în 10 minute să își scoată nevasta din scandalul din parcare, da, el își interoghează vărul dacă are gagică, precum un pater familias preocupat de viața intimă a urmașilor, dar tot el plânge că nu are cui să-i spună amintirea neverosimilă cu tatăl dus dintre cei vii. Lary caută contactul fizic, îi cerșește în glumă, dar de fapt în serios, surorii o pupătură, se ceartă cu mama ca să ajungă la contact/ pupătură / îmbrățișare, chiar și căratul croatei, toate sunt căutările tactilului și au ceva din Fight Club - depresia, chiar disimulată în Da, mă, sunt ok se tratează cu atingeri și îmbrățișări. Doliul lui Lary nu este unul al colivei și al fumului de lumânare, ci e al nevoii de mângâiere. Lary e un copil mare pe umerii căruia se lasă prea multe, fără de voie. Un Mimi Brănescu în rolul său de maturitate, memorabil aici.
Un punct mai marchează regizorul și în vârstele distribuției. Tatiana Iekel nu e doar printre cei mai bătrâni din film, dar dialogul ei de actriță profesionistă cu Judith State care nu e actriță profesionistă, ci e balerină desenează o simbolică abdicare: cei de ieri ies din scenă lăsând ultima replică ori măcar un cuvânt greu de spus în scena finală celor de azi. Mai spun aici, la bilele albe și multe pentru distribuție, că Simona Ghiță este nu doar actriță în film, ci și directoarea de casting.
Ce aș putea să vă mai spun despre Sieranevada? Încă o sută de chestii. Că bărbații pun lumea la cale într-un bla bla infinit autoreproductiv, dacă îi lași 10 zile, 10 zile trăncănesc, că ok, ei pun lumea la cale în teorii, dar femeile pun și ele ceva, ele pun masa.
Am un reproș adus scenariului, a fost păcat că subiectele revoluție și mineriadă le-a înghesuit în ultimele minute. E adevărat, la mesele de familie nu se mai consumă atâta energie pe temele astea ca acum 16-20 de ani, dar dacă are ceva de arătat despre ele, să nu le fi înghesuit pe final de film, ci să le facă limpede și tihnit în alt film, altcândva.
De plecat am plecat cu o stare bună de la film, deși e unul cu plânsete, un parastas cu scandal. Dar starea finală e una tonică. În fond și la urma urmei, suntem aici, la porțile Orientului unde, cum spunea Raymond Poincaré de am citit noi în Craii de Curtea Veche la moto, nimic nu e luat în serios.
L-am auzit pe regizor vorbind, la două zile după ce văzusem filmul, despre lașitățile lui Lary. Mda, sigur, nu-s mai multe decât lașitățile care definesc specia masculină în general. De asta nu le-am remarcat în mod excepțional. Ceilalți bărbați din jurul lui Lary mișună. Nu se remarcă. Trăncănesc despre ce cred, despre ce au făcut și vor să facă. În definitiv, Lary de ce e laș? (Aici încep să fiu ironică) Vrea să supraviețuiască, îi cere iertare vecinei căreia îi strigase Mamaie, își schimbă profesia pentru bani, schimbă destinația de vacanță pentru liniște în familie. Cine mai are nevoie de cruciade și răstigniri în ziua de azi? Ne plac sarmalele, nevestele, grătarele și vacanțele. Aaa, și cumpărăturile la supermarket. Apropo de grătare, Odiseea lui Lary care a fost această Sieranevada se putea ține și mai bine la un grătar. Îndepărtarea de semnificațiile ritualurilor creștine e oricum marcată, ori la bloc, ori la grătar.
Plânsul și confesiunea-amintire din mașină au ceva din scena finală din "A fost sau n-a fost", tot așa cum înjurăturile și bătaia ce și le ia Lary de la vecinii de azi ai maică-sii (în fond, el acolo copilărise, a stat la trei blocuri mai încolo) vin din / se înrudesc cu agresarea cu clișee, cu conformisme și cu nepăsare ce se abate pe Otilia lui Mungiu din 4,3,2. Și acum în parcare, cu Lary, și atunci la masă, cu Otilia, regia aplică modelul spectatorul știe, eroul știe, ceilalți nu știu. Numai tu știi că el e la parastasul tatălui, iar dincolo, la Mungiu, numai tu știai că ea, violată în urmă cu câteva minute, se gândește numai la tragedia din acea cameră de hotel unde rămăsese Găbița.
Sieranevada poate să scrie cu succes deasupra porților Orientului lui Poincaré: Aici e Sieranevada, sunteți la Porțile Orientului unde nimic nu e luat în serios. („Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l'Orient, où tout est pris à la légère…”) Ori cum diagnostica CTP vindecarea românească, Ride te ipsum.
Un sfat de final: cei de umblă cu ură prin gură cu blocuri comuniste să citească pe tabletă la semafor despre brutalism și Le Corbusier. Amin!
Foto credit: Sieranevada by Cristi Puiu, Facebook
Comentarii
Trimiteți un comentariu