joi, 25 aprilie 2013

Pulitzer cu chinezi. Sau de ce presa anglo-saxonă zice mai mult "story" decât "news"

News avem pe toate gardurile. Sare în ochi ştirea, se suie pe tine, nu poţi să n-o vezi. De cele mai multe ori, chiar o dai mai departe. Cu orice risc.

Problema apare la "story". Rar talentati story tellers. Marea presă e ca marea cinematografie, adică o au acele popoare, cetăţenII dacă vreţi, care au mari literaturi: oameni care au ştiut să scrie poveşti pentru oameni care au ştiut să le citească şi care, atunci când s-au făcut mari şi au vrut să facă filme ori story de presă, au avut cu ce...

Mi-am aruncat un ochi pe premianţii de anul ăsta. Văzusem doar vreo câteva poze, cea faimoasă cu găurile prin baraca unde se aflau "băieţii". Acum am trecut prin toate categoriile.

L-am remarcat pe David Barboza de la "The New York Times", premiat Pulitzer pentru reportaj internaţional. Motivarea: "for his striking exposure of corruption at high levels of the Chinese government, including billions in secret wealth owned by relatives of the prime minister, well documented work published in the face of heavy pressure from the Chinese officials."
 
Barboza e corespondent în China de opt ani, e însurat cu o chinezoaică şi locuieşte în Shanghai. Lucrează la NYT din 1997 şi a studiat la Boston University şi Yale. Este specializat în jurnalismul de business. În 2002, a fost finalist Pulitzer pentru cum a relatat despre scandalul de la Enron.

În 2012 a scris şi în 2013 a câştigat. Cu dezvăluirile despre banii "strânşi" de familia premierului chinez. Articolul poate fi citit în pdf aici

miercuri, 10 aprilie 2013

Despre oameni, melci şi băieţi tot mai puţin răsfiraţi. Sau cum iubirea emasculează

Filmul lui Giurgiu, Tudor Giurgiu, ("Despre oameni şi melci"), este foarte bun. De aceea, nepremiat la ultimele Gopo, că doar n-or fi Gopo primele şi singurele care premiază altceva decât gaşca vecină şi prietenă.

De ce e foarte bun? De văzut l-am văzut prin decembrie... cred, dar am înţeles pe măsură ce trecea timpul că filmul are curaj, pentru că personajul nu are cojones.Nu are cojones pentru că iubeşte.Simplu.

Nu le stric surpriza celor care nu au văzut încă filmul. Beculeţul aprins ar suna aşa: "Dă-o încolo de mândrie, onoare, bărbăţie. O iubesc pe asta? E, voila, stau în .....mea, cu ea". Şi de aia iubirea emasculează. (doamnele vor sări, sunt binevenite!)


Bonus: Folosesc acest intro şi pretext cultural să le spun noilor mei prieteni: Mai răsfiraţi!!!! Pe vremuri, şcolile erau mai bune, bag samă! Dezvoltau procedurile de la acest sănătos dicton: "Mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi!".

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Seara în care toate semafoarele sunt roşii

A fost o seară din acelea...când toate semafoarele le-am prins pe culoarea aş-tep-tă-rii.

Şi mă întrebam dacă a măsurat cineva viteza gândului care bate viteza sunetului. O bate?

Gândul nu are semafor. Se duce. În două cuvinte.

E timpul pentru o nouă vizită la Ermitaj...