joi, 18 iulie 2013

N-am vrut să fiu un număr, ipocriţilor!

Pe la 25 de ani, datorită Luciei Verona pe care de atunci şi de aceea o respect şi o iubesc, am depăşit ce numesc psihologii "complexul".

El a fost de la 9 ani, de la accident, cultivat de familie. De unii, prin muţenie, de alţii prin "ia să te vedem cum mergi, nu, nu-mi place, nu mergi frumos".

Din cauza lui nu merg nici azi la plajă, ci doar la mare.

Din cauza lui a trebuit să mă îndrăgostesc de turismul urban.

Din cauza lui nu port rochii decât iarna.

Din cauza lui, au venit, dar au plecat mai devreme sau mai târziu. Pentru mine, mereu prea devreme.

Pe el nu îl doresc nimănui.

Celor care cred că sunt frumoşi la trup şi la suflet le spun de câte ori apuc să nu mai pronunţe   "ciung", "şchiop", "mut", "damblagiu", pentru că niciodată nu au de unde să ştie când îi va lovi un tramvai.

Celor care spun senini că ei nu au prejudecăţi le spun să îşi imagineze, vorbă cu vorbă, scena în care fata mult iubită va veni acasă cu un băiat în căruciorul cu rotile spunând "de el m-am îndrăgostit".

N-am vrut să fiu un număr de dosar în lunga statistică a scutiţilor de impozit în anii 90, când multă lume în toate puterile îşi scotea, pe bani, certificate de atestare a invalidităţii. Cu mama m-am certat ani la rând din cauza asta. Mi-a strecurat odată şi certificatul în geantă, doar-doar m-oi duce la Salarii cu el, să mă scutească doamnele.  N-am făcut-o.

N-am vrut să fiu un număr. Nu vreau nici acum. Oficial, sunt 700.000 (şapte sute de mii) de români cu handicap, şi instituţionalizaţi, şi neinstituţionalizaţi (sursa)

Restul, neînregistraţi.

Iar în rest, mi-e silă.