Treceți la conținutul principal

Postări

Scrisoare din America

Dragul meu, N-am ajuns cu bine în America. Mi-e dor de Roma și abia aștept să mă întorc acasă. Străzile din New York sunt o butaforie costisitoare. Viața e dulce oriunde ai bani, nu venirea aici te face fericit. Nu mi-a plăcut pentru că știam totul pe de rost din filme și fără surpriza descoperirii nu a avut niciun farmec. Dar s-o iau cu începutul. Stewardesa de la British Airways nu m-a observat și nu mi-a răspuns la Good Morning! Uitase pentru mine regula că e întotdeauna cineva prima dată la bord și trebuie să-i faci experiența memorabilă. Și poate a avut dreptate, chiar a fost. Ochii ei plictisiți, de angajată pedepsită pe o cursă în Extremul est-european, erau fixați într-o tabletă. La Londra am ajuns după ce, în peste patru ore de zbor, am auzit-o încontinuu pe o doamnă regizoare bârfind într-un monolog, la două rânduri în spatele meu, unui confrate al ei, actor și regizor. Supărată și neadmonestată de nimeni, femeia strecura și nume de orașe americane în șuvoiul ei, iar eu...

Gioconda-mi pare o icoană

Ziua în care am văzut tabloul Giocondei e ziua în care am aflat că a murit tata: fraza asta se poate scrie și cu propozițiile inversate, dar prefer jumătatea plină a paharului și aleg să dau întâietate doamnei. Și tata ar fi fost de acord să o scriu așa, era un bărbat galant.  De salvat nu îl mai puteam salva, avionul era abia a doua zi și intrarea gratuită m-a împins, trup amorțit și ochi înlăcrimați, în muzeul Luvru, la intrarea de sub Piramidă.   Coada șerpuia printr-o sală imensă. Așteptarea de a o vedea de aproape pe Gioconda semăna cu așteptarea din Ierusalim, de la Sfântul Mormânt. Acolo nu simțisem coada de două ore, iar aici nici n-am simțit cât a durat. Zâmbetul Giocondei m-a mângâiat în ziua aceea de moartea tatei și niciodată n-am să mai pot să o văd altfel decât ca pe o sfântă icoană. Lisa, Lisa Gherardini, maica mea! Mi-e dor de o noapte fără vise.   :: 2020-2022: Paula Chirilă și Ana Odagiu au povestit în interviuri cum au scris piese de teatru, com...

2046-2047

E prima dimineață de octombrie și pe Calea Griviței miroase a vinete coapte. Gabi își aduce aminte de ruj abia când pune piciorul pe trotuarul rulant din Gara de Nord. S-a grăbit să prindă trenul spre Sinaia, mulțumită că s-a putut scuza perfect de la zacusca anunțată de Zoe, vecina ei, și plecase de acasă palidă și nearanjată. Nu avea chef de deplasarea asta matinală, dar nu-l putea refuza pe fratele ei care vorbea rar și puțin despre el. De data asta, Gabi simțise că invitația la ziua lui ascunde și altceva. Vagonul lung e plin. Cei care stau în picioare nu sunt nemulțumiți, nici obosiți, se vede că nu e prima dată când călătoresc așa. Gabi nu a mai mers de mulți ani cu trenul, dar pe ruta asta, de când cu șantierul Autostrăzii, e cel mai bun mod de a ajunge undeva. Singurul posibil, dacă vrei să fii tot azi unde ai treabă. Gabi își găsește locul de pe bilet, e la fereastră. -         Bună dimineața! Lângă al ei e liber, dar pe cele două scau...