Acum patru ani, la 7 octombrie 2006 (de ziua de naştere a lui Vladimir Putin), Anna Politkovskaia a fost găsită împuşcată în liftul blocului.
Cind Procuratura si tribunalele lucreaza nu pentru a servi legea si pentru a-i pedepsi pe vinovati, ci din ordin politic, grabiti sa raporteze celor de la Kremlin cit «mai multe succese», dosarele penale apar ca ciupercile dupa ploaie....Luptam cu legea impotriva faradelegii sau noi facem faradelegea?” (ultimul articol, neterminat)
miercuri, 6 octombrie 2010
marți, 5 octombrie 2010
Consumerismul e şi el tot un curent artistic
Întâi a dispărut Elite. O preferam, o plăceam, aşa că o cumpăram şi o beam. În locul ei, am aflat că a venit pe raft unul Don Pascquale, Don Giorgio sau altcumva. Nu mi-a plăcut că m-a despărţit de Elită fără să mă întrebe, fără să ştiu. Acest gust amar a fost şi cel al finalului treptat (?) cu băutul cafelei. Nu am devenit o antibăutoare de cafea renăscută, dar pe undeva suntem în relaţia că ar trebui s-o scot din header. Însă...încă nu.
Ca o picătură chinezească este şi despărţirea de Schauma, relaţia mea şamponistică de vreo 13 ani. Nu găsesc decât Schauma balsam - dacă nu-i şampon, vai de balsam, dăăăă hăăăă! - şi Schauma pentru păr vopsit - nu e cazul, nu obişnuiesc. Aşa că, la fel, fără să mă întrebe, fără să ştiu, Schauma m-a despărţit de ea ( e feminin, nu?) şi tot eu mă simt vinovată că trebuie, totuşi, să aleg altceva.
La UPC am ajuns chiar fără să vreau,s-au cumpărat în lanţ nişte firme de telecomunicaţii şi după ani şi ani de la Cireşica SRL ori cum îi chema pe ăia de mă cablaseră early 2000, acum pe factură e nufărul bleu.
De obicei se spune că adevărul e undeva la mijloc. Adevărul meu, al clientului, a ajuns pe la sfârşit. Eu aflu întotdeauna ultimul :) !
Ca o picătură chinezească este şi despărţirea de Schauma, relaţia mea şamponistică de vreo 13 ani. Nu găsesc decât Schauma balsam - dacă nu-i şampon, vai de balsam, dăăăă hăăăă! - şi Schauma pentru păr vopsit - nu e cazul, nu obişnuiesc. Aşa că, la fel, fără să mă întrebe, fără să ştiu, Schauma m-a despărţit de ea ( e feminin, nu?) şi tot eu mă simt vinovată că trebuie, totuşi, să aleg altceva.
La UPC am ajuns chiar fără să vreau,s-au cumpărat în lanţ nişte firme de telecomunicaţii şi după ani şi ani de la Cireşica SRL ori cum îi chema pe ăia de mă cablaseră early 2000, acum pe factură e nufărul bleu.
De obicei se spune că adevărul e undeva la mijloc. Adevărul meu, al clientului, a ajuns pe la sfârşit. Eu aflu întotdeauna ultimul :) !
duminică, 3 octombrie 2010
Lecturile de duminică: Proza Hertei Müller. Un cerc ce vrea să se închidă (III)
Despre atunci, un acum mai vechi
Mai mult decât din rapoartele de condamnare a comunismului după normele UE, aflăm din paginile Hertei Müller despre cadavrele de la graniţa cu Ungaria sau Serbia, despre cât de riscantă era „fuga”, despre înecaţii şi sfârtecaţii în Dunăre.
Când trenul trecea foarte aproape de Dunăre, toţi se aliniau la geam şi se gândeau la acelaşi lucru, pentru că fuga devenea atât de concretă, de palpabilă, datorită apropierii de fluviul dincolo de care se putea chiar vedea Iugoslavia, tranzitul spre vest.
„...toţi ...ieşeau pe coridor, privind pe fereastră de parcă erau hipnotizaţi, şi îşi vedeau viitorul. De parcă această Dunăre indiferentă era o prorocire fluidă, valabilă pentru fiecare în parte, cu privire la reuşita propriei fugi....dincolo se găsea Iugoslavia, ţara de tranzit în direcţia Vest”.
Odată ajunsă şi trăitoare în Germania, spune cum vânzătorii o simţeau că e străină şi o întrebau de unde e, îi corectau pronunţia, în timp ce nu uită că şi în România se simţea musafir: „Să fii musafir şi după trei sute de ani, asta e o performanţă a României”.
„Familia mea posedase cândva multe câmpuri, iar bunicul, un negustor de cereale, fusese desproprietărit chiar de statul în numele căruia securistul mă interoga acum. Aşadar mâncam pâine românească fiindca familia mea fusese jefuită prin decret de stat şi transformată în conlocuitoare pentru a deveni o jucărie a ospitalităţii româneşti. Ca după trei sute de ani încă să mai fii socotit musafir, asta – s-o recunoaştem – este o performanţă a României.”
Cu ochi mari şi neadaptaţi priveşte la naţionalismul şi xenofobia germanilor faţă de turci, indieni, avansând propunerea ironică a inventării „indienilor tamagochi”, acele jucării japoneze, astfel încât indienii doar să fie de folos ca muncitori, nu să complice lucrurile întemeindu-şi familii, stabilindu-se, trăind în Germania.
Cel mai mare câştig al ei, prin plecarea din România, crede ea, este acela că şi-a pierdut frica. Nu şi suspiciunea. „Vântură-rele, băgătorii de frică” de atunci sunt aceiaşi cu cei de acum, ce urau atunci oficial aspiră să aibă acum şi îşi folosesc influenţa şi capitalul în economia de piaţă.
„Eu am ajuns o mestecă-frică....Vântură-rele au ajuns băgătorii-de-frică...Ştiu că azi mulţi dintre vânturătorii-de-rele pur şi simplu se scaldă în inocenţa civilă. Norocul meu, dar şi al lor deopotrivă, căci au ajuns mai civili nu prin efortul lor de a înţelege lucrurile, ci pentru că vremurile sunt mai civile...Europa, care acum ar urma să le-aducă profit, a însemnat pentru ei mai întâi o prăbuşire lăuntrică pricinuită de pierderea puterii lor....Acei vântură-rele sunt iarăşi în funcţiune – ca un tren pe care-l muţi de pe o linie pe alta.”
Finalul din „Regele se-nclină şi ucide” are usturimea inevitabilă a unui glonte, este nu atât avertisment, cât resemnare. Luciditatea şi experienţa nu şi le poate disimula. Dar recunoaşte, învingătoare, că nu-i mai aparţine fricii.
Dosarul de la CNSAS, cuvânt greu de pronunţat, după cum spune Herta Müller, şi-l vede trunchiat, cenzurat. În 2008 este urmărită, atât ea, cât şi prietenii cu care se întâlneşte în Bucureşti. Finalul din "Regele se-nclină şi ucide" este de o tristeţe insuportabilă, ca român care înghiţi cu greu realitatea de aici primeşti încă un duş rece de realitate îngrozitoare. Securistul care o urmărise în Germania în anii 80 este astăzi, după 20 de ani, cum altfel, că doar s-a banalizat clişeul oribil, “un prosper om de afaceri” în Timişoara.
Un fel de încheiere
Proza Hertei Müller face o condamnare a comunismului, sinceră şi necesară, pentru că este personală. Condamnare nu prin căutare şi încarcerare de vinovaţi, că nu i-ar aduce niciun folos. Condamnare prin dezvăluire în ochiul public al cititorilor.
Dacă prosperitatea şi dezvoltarea ca stat ni le datorăm unor regi de neam german, dacă limba germană ni l-a şcolit pe Eminescu şi dacă Berlinul ni l-a primit pe autoexilatul resemnat Caragiale, tot Germaniei îi datorăm înflorirea literară şi exprimarea pe deplin a Hertei Müller, nemaivând motive, vreodată, niciunul dintre cititorii ei, să se întrebe “Dar ce căuta neamţul în România?” (Nenea Iancu ierta-mi-va parafrazarea).
Mai mult decât din rapoartele de condamnare a comunismului după normele UE, aflăm din paginile Hertei Müller despre cadavrele de la graniţa cu Ungaria sau Serbia, despre cât de riscantă era „fuga”, despre înecaţii şi sfârtecaţii în Dunăre.
Când trenul trecea foarte aproape de Dunăre, toţi se aliniau la geam şi se gândeau la acelaşi lucru, pentru că fuga devenea atât de concretă, de palpabilă, datorită apropierii de fluviul dincolo de care se putea chiar vedea Iugoslavia, tranzitul spre vest.
„...toţi ...ieşeau pe coridor, privind pe fereastră de parcă erau hipnotizaţi, şi îşi vedeau viitorul. De parcă această Dunăre indiferentă era o prorocire fluidă, valabilă pentru fiecare în parte, cu privire la reuşita propriei fugi....dincolo se găsea Iugoslavia, ţara de tranzit în direcţia Vest”.
Odată ajunsă şi trăitoare în Germania, spune cum vânzătorii o simţeau că e străină şi o întrebau de unde e, îi corectau pronunţia, în timp ce nu uită că şi în România se simţea musafir: „Să fii musafir şi după trei sute de ani, asta e o performanţă a României”.
„Familia mea posedase cândva multe câmpuri, iar bunicul, un negustor de cereale, fusese desproprietărit chiar de statul în numele căruia securistul mă interoga acum. Aşadar mâncam pâine românească fiindca familia mea fusese jefuită prin decret de stat şi transformată în conlocuitoare pentru a deveni o jucărie a ospitalităţii româneşti. Ca după trei sute de ani încă să mai fii socotit musafir, asta – s-o recunoaştem – este o performanţă a României.”
Cu ochi mari şi neadaptaţi priveşte la naţionalismul şi xenofobia germanilor faţă de turci, indieni, avansând propunerea ironică a inventării „indienilor tamagochi”, acele jucării japoneze, astfel încât indienii doar să fie de folos ca muncitori, nu să complice lucrurile întemeindu-şi familii, stabilindu-se, trăind în Germania.
Cel mai mare câştig al ei, prin plecarea din România, crede ea, este acela că şi-a pierdut frica. Nu şi suspiciunea. „Vântură-rele, băgătorii de frică” de atunci sunt aceiaşi cu cei de acum, ce urau atunci oficial aspiră să aibă acum şi îşi folosesc influenţa şi capitalul în economia de piaţă.
„Eu am ajuns o mestecă-frică....Vântură-rele au ajuns băgătorii-de-frică...Ştiu că azi mulţi dintre vânturătorii-de-rele pur şi simplu se scaldă în inocenţa civilă. Norocul meu, dar şi al lor deopotrivă, căci au ajuns mai civili nu prin efortul lor de a înţelege lucrurile, ci pentru că vremurile sunt mai civile...Europa, care acum ar urma să le-aducă profit, a însemnat pentru ei mai întâi o prăbuşire lăuntrică pricinuită de pierderea puterii lor....Acei vântură-rele sunt iarăşi în funcţiune – ca un tren pe care-l muţi de pe o linie pe alta.”
Finalul din „Regele se-nclină şi ucide” are usturimea inevitabilă a unui glonte, este nu atât avertisment, cât resemnare. Luciditatea şi experienţa nu şi le poate disimula. Dar recunoaşte, învingătoare, că nu-i mai aparţine fricii.
Dosarul de la CNSAS, cuvânt greu de pronunţat, după cum spune Herta Müller, şi-l vede trunchiat, cenzurat. În 2008 este urmărită, atât ea, cât şi prietenii cu care se întâlneşte în Bucureşti. Finalul din "Regele se-nclină şi ucide" este de o tristeţe insuportabilă, ca român care înghiţi cu greu realitatea de aici primeşti încă un duş rece de realitate îngrozitoare. Securistul care o urmărise în Germania în anii 80 este astăzi, după 20 de ani, cum altfel, că doar s-a banalizat clişeul oribil, “un prosper om de afaceri” în Timişoara.
Un fel de încheiere
Proza Hertei Müller face o condamnare a comunismului, sinceră şi necesară, pentru că este personală. Condamnare nu prin căutare şi încarcerare de vinovaţi, că nu i-ar aduce niciun folos. Condamnare prin dezvăluire în ochiul public al cititorilor.
Dacă prosperitatea şi dezvoltarea ca stat ni le datorăm unor regi de neam german, dacă limba germană ni l-a şcolit pe Eminescu şi dacă Berlinul ni l-a primit pe autoexilatul resemnat Caragiale, tot Germaniei îi datorăm înflorirea literară şi exprimarea pe deplin a Hertei Müller, nemaivând motive, vreodată, niciunul dintre cititorii ei, să se întrebe “Dar ce căuta neamţul în România?” (Nenea Iancu ierta-mi-va parafrazarea).
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)