A vrut Dumnezeu să scrie
Şi nici nu era hârtie.
N-avea nici un fel de scule
Şi nici litere destule.
C-un crâmpei de alfabet
Mergea scrisul foarte-ncet.
N-aş vrea nici atât să-l supăr
Cât piperul de ienupăr,
Dar o să vă spui ceva:
Nici carte nu prea ştia.
Orişice învăţăcel
Ştie mult mai mult ca el.
El, care făcuse toate,
Nu avea certificate.
Câtu-i Dumnezeu de mare
N-are trei clase primare.
La citit se-mpiedică,
Nu ştie-aritmetică.
Ştie-atât: numai să facă.
Ia oleacă, pune-oleacă.
Face oameni şi lumină
Din puţin scuipat cu tină,
Şi dintr-un aluat mai lung
Scoate luna ca din strung.
Papagalul şi păuna
Şi-au smuls pana, câte una,
Ca să-i facă pinsulă
Domnului din insulă,
Coliba de pe pământ
A Celui Înalt şi Sfânt
Find clădită de peşti meşteri
Între talaze şi peşteri.
El a luat mai bine-o pană
De la ţarca năzdrăvană
Şi-ascuţindu-şi-o-ntre deşte,
Despicând-o şcolăreşte,
Şi-a făcut condei, în stare
A scrie şi pe piatră tare.
A-ntins cerul ca o coală
În toată Tăria goală.
Însă pana nu scria.
A luat atunci o nuia
Şi a însemnat cu ea,
Cu argint, stea lângă stea.
Şi ca să vadă pe schele,
A făcut şi cruci de stele.
Ce-a scris noaptea s-a zvântat,
Apoi, pân’ la scăpătat,
Cu sugătoare de soare –
Şi ziua şi pe-nserare –
A citit şi tot a şters,
Câte-o vorbă, câte-un vers,
Şi câte o dată, fată,
Toată foaia, cartea toată,
Fincă Dumnezeu ce-a vrut
P-ormă nu i-a mai plăcut.
Că din scrisele prea drese
Nici lucru prea bun nu iese.
Cât a scris el cerul tot,
Să spui drept, a şti nu pot.
Învăţaţi cu cărţulie
Cred c-aproape o veşnicie.
Pe cât mintea îl ajută
Melcul crede că o sută
De vecii întregi şi pline.
Melcul ştie, cred, mai bine.
Însă cerul, în sfârşit,
E de-atuncea tipărit.
(Tudor Arghezi - Abece. A vrut Dumnezeu să scrie)
