Templierii lui Adrian Voicu ajung în Timişoara!

"Nepovestitele trăiri ale templierilor români", de Adrian Voicu - Editura ALL, colecţia Strada Ficţiunii: lansare pe 7 mai, la Târgul de Carte "Gaudeamus", Timişoara - Piaţa Victoriei, ora 18 (adică azi pe la şase, în fosta Piaţă a Operei)

Auzi, tu la ce te gândeşti, Ştefania Coşovei?

În urmă cu vreo patru ani, am cunoscut-o şi i-am citit "Golful porcilor". A urmat "Anotimpul dropiilor" pe care l-am recitit de foarte curând. Îmi trebuie ceva curaj să mă arunc în proza Ştefaniei Coşovei.

Cuvintele taie, frazele sunt oglinzi - nu vitralii, nu vitrine, nu tarabe de bazar. Iau astea trei, le imaginez, cum pot, opusul, şi aşa dau de calea spre sursa cuvintelor ei. Când alege adjective şi adverbe, le alege pe cele potrivite. Acelea, şi nu altele alese altminteri, arată viaţa personajelor.

Anii de televiziune şi-au spus cuvântul în scrisul Ştefaniei Coşovei. "Cine vrea să scrie compuneri frumoase a greşit şcoala", ne ziceau ai noştri la Jurnalism. Vorbele şi imaginile de televiziune au scăldat-o pe Ştefania Coşovei în cea mai potrivită apă pentru ea. Mai direct spus, ea este şi rămâne prozatoare. Fotbalul cu şobolani morţi este "picture" de naraţiune, este "frame" de frază în proză.

Imaginile scrise de Ştefania Coşovei învie uman, fără stridenţe, oameni, poveşti, anecdote, poante de dormitor sau de cârciumă. Aerul din proza scriitoarei are marele dar al surprizei. Nu e nimic previzibil, nu e nimic banal. Viaţa înviată de Ştefania Coşovei bate filmul ieftin, cu scenarii repetitive. Pentru că şi atunci când se repetă, ca fraza cu penalty-ul, cuvintele par altele, momentul şi eroul fiind altele.

Instantaneele urbane sunt o acută (ca să nu spun cronică) a vieţii de azi, mai mult băute decât trăite, mai mult scuipate decât iubite. Dar fără oglinzile cruzilor prozatori nu ne-am vedea susurile şi josurile de fiinţe care râvnesc să trăiască şi să iubească, frumos, în aia a mă-sii!

Ştefania Coşovei nu scrie cu mizantropie despre toate bubele din capul omului, ci scrie cu hazul cu care trebuie privite toate care vin, că trec. În final, să nu uit să remarc omagiul calin şi discret făcut lumii pisiceşti din ale cărei exemplare se umplu pesubpicioarele personajelor.



Caranfil o întrebă brusc,dar sincer:

-Auzi, tu la ce te gândeşti?

-În viaţa ta să nu mai întrebi o femeie la ce se gândeşte, mai ales după ce faci dragoste cu ea! Am spus dragoste? Vezi de treabă! Până când o să te deşerţi în mine? – urlă nesatisfăcută psihologa şi dispăru din viaţa lui Caranfil cu tot cu vioară, arcuş şi sacâz. ("Negândirea la vioară")

"Aurora", de Cristi Puiu. DA!

Foto: Cinemagia

Albastrul-gri de la începutul filmului şi faptul că ştiam că durează trei ore anunţau într-un fel nebunia ce avea să se întâmple. Un bărbat proaspăt divorţat împuşcă (şi omoară) patru oameni şi se predă. Asta ar fi "ştirea". Filmul e altfel.

Departe de a pactiza cu el, îi strângi totuşi mâna în multe momente personajului principal. Nu ai cum să îi aprobi sau "înţelegi" crimele, care sunt de fapt urmările exterioare, vizibile, ale unei patologii răsucite de singurătate, dar gloanţele trase, aşa cum decurg din toate celelalte gesturi ale lui, par singura soluţie în dezordinea prăbuşită a bărbatului. El doar asta crede că i-a mai rămas de făcut, pentru că absolut totul, în el, în jur, se prăbuşise. Nimic nu mai are sens. Şi din acest "nimic nu mai are sens" vin şi dialogurile lui amintind de "Falling Down", cu Michael Douglas scos din minţi de aglomeraţia indiferentă - scena cu vânzătoarea căreia i se cer cei 50 de bani sau scena cu fetele de la buticul ultracentral, incapabile să susţină un dialog, fie el şi cu minciuni.

Patinajul unor orbi, dialogul unor surzi sau cum să mai denumesc acest eşec cronicizat al comunicării elementare este recurent la Cristi Puiu, l-am văzut şi în "Moartea domnului Lăzărescu". Acel "vorbim împreună şi ne înţelegem separat" ne face să râdem, dar râdem noi, ciorburile, de oala noastră spartă. În "Aurora", fosta soacră vorbeşte în răspunsuri la întrebări nerostite, saluturile rămân fără răspuns, vorbele de ocară în crescendo, de descărcare nervoasă, se adresează pereţilor, oamenii vorbesc fără să asculte şi parcă şi fără să se mai asculte, adesea neştiind nici rostul a ce spun. Observaţie: nu ştiu dacă aşa a vrut autorul, pentru caracterizarea personajului, sau nimeni din echipa filmului nu ştia, dar la scena cu Valeria Seciu - Cristi Puiu şi datul de pomană, el, care primeşte, este pus greşit să spună "Să fie primit!", vorbele corecte fiind - cel care primeşte spune "Bogdaproste", iar cel ce dă răspunde "Să fie primit!".

Există în "Aurora" o înlănţuire de cupluri divorţate şi copii ai acestor cupluri, experienţe sufleteşti şi sociale pe care poate mulţi dintre noi, românii, nu am ştiut cum să le rezolvăm, explicăm, trăim. Ele apasă, neştiute sau nerecunoscute, aşa cum nu doar filmul de acum al lui Cristi Puiu încearcă să povestească.

Copiii din acest film sunt un capitol hai să nu spun cheie, dar destul de important. Există mai multe "feluri" de copii - al vecinei, care a inundat, al iubitei, care e obraznic, al personajului, care pune întrebări, care e cocoloşit la mâncare şi teme şi...cam atât. Copilul, în oricare din ipostazele acestea, nu este ascultat. El face sau trebuie să facă ce i se spune. Este înjurat, certat, bruscat, ameninţat, neglijat, dar hrănit şi pus la lecţii, cam atât fiind rolul lui în familie. Urmările se văd în personajul principal - neîntrebat de mamă de nimic altceva decât de cămăşi, mâncare, tatăl lui fiind mort, iar un iubit al mamei făcându-i mai mult rău decât bine personajului. Când mai creşte, copilul îşi aduce iubita în cameră de unde se furişează în baie, iar după ce se însoară este examinat la burtă, fălci, ochi, pentru a vedea dacă răspunde corespunzător la hrănire şi odihnire.

Lumea interioară explodată, zdruncinată a eroului nu poate avea decât corespondenţă perfect sinonimă în lumea exterioară - de la pereţii jupuiţi până la crimă, haosul absolut din punct de vedere moral şi psihologic. Umbra de luciditate îl duce la poliţie să se predea. Aici, iar bucată de Românie autentică - lumea avea alte treburi mai urgente decât declaraţia lui care, surpriză, nu face să se oprească Universul, nici măcar ceasurile secţiei de poliţie, ci este aici un dosar banal, un fapt divers al unei administraţii în inerţie şi plictiseală.

Filmul lui Cristi Puiu este tulburător. Cele trei ore au fost exact durata potrivită.