Momentan tot, tot, şi mai ales ochii!

"Pârleşte, Năică; arde, Bibicule, momentan tot, tot, şi mai ales ochii!"
(Sărut mâna, Miţo! Merci, nene!)

Nu e totul pierdut (Leapşă de sărbători)

Întrebarea Luciei Verona, ca un dar sub brad: "Ce ne face să regăsim sau să păstrăm puterea de a trăi?"

Aş fi zis Cuvântul.

Cuvintele ne fac cine suntem. Sărbătorim primul gângurit. Prima silabă scrisă, prima poezie învăţată. Ştim jurăminte. Scriem scrisori. Promitem. Ne cerem iertare. Iubim. Rugăm. Ascultăm cuvinte.

O zi împiedicată ne-o păcălim cu o carte. Un gând încurcat ni-l dezlegăm stând de vorbă cu un prieten. O boală trece mai uşor când auzi cuvinte de alinare. De la carnetul de bal până la epitaf şi de la numele primit până la necrolog, vorbele ne însoţesc.

"Am atâtea filme de văzut şi atâtea cărţi de citit..." Cuvintele astea mi-au fost rugăciune de multe ori, când urâtul din mine sau din jur stingea lumina.

De asta aş fi spus Cuvântul.

Aşteptarea întâlnirii cu un Cuvânt bun ne face să găsim bucurie.

Dar mai presus de cuvinte sunt necuvintele.

Gândurile nespuse.

Cuvintele din ochi.

Ne ştim şi ne aşteptăm atât de bine, că nu mai avem nevoie de cuvinte.

Ne citim în ochi.

Nu întreba pentru cine bat clopotele. Dar nici nu întreba pentru cine s-au scris cuvintele. Că pentru tine.

Că tot întreba Lucia Verona de unde să ne vină speranţa şi că tot pleacă Scriitorul din Castel, iată un citat din el: "Speranţa nu este convingerea că lucrurile vor lua o întorsătură bună, ci convingerea că ceea ce faci are sens, indiferent de ce întorsătură iau lucrurile". (Vaclav Havel)

Îi invit acum în scenă pe următorii prieteni de blog să ia şi să ducă mai departe leapşa:

Irina

Caustiq

Mihaela