Istoria presei. Butoane! Update 2011 la Baroane!

Butoane!

de Florin Negruţiu

11 octombrie 2011

Butoane, Butoane, eu te ştiu de undeva! Tu nu mă ştii, unul ca mine n-are cum să-ţi facă ţie fală. Dar eu te ştiu, Butoane, chiar dacă nu ne-am cunoscut niciodată. Te văd zilnic pe stradă sau la televizor, multiplicat ca-ntr-un vis urât. Te miros şi-n vis - mirosul tău specific, de rânză peste care ai turnat un litru de parfum din duty free. Te recunosc după ceafa dublă, rasă, după burdihanul pe care plesneşte cămaşa, după cravata până la buric, după obrajii roşii, semn al unei inimi înecate în grăsime. Aici vroiam să ajung, prietene: inima ta mare, din care pompează atâta iubire faţă de prieteni şi ură faţă de duşmani, este în mare pericol! Pentru că pe voi n-o să vă omoare DNA-ul, ci ADN-ul vostru de gurmanzi! Şi nu-i păcat, Butoane, acum când ai lumea la picioare, banii cu furca să-i întorci, acum când îţi fac fală poliţiştii, procurorii, politicienii, să-ţi vină de hac colesterolul?!

Am auzit, fratele meu, cum v-aţi distrat cu negrişorul ăla. Voi toţi, Butoane, tot clanul vostru din primărie, poliţie, jandarmerie, spitale. I-aţi făcut creierul muci, l-aţi făcut pachet şi l-aţi trimis la mă-sa acasă în America. Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa - vezi ce bine-mi amintesc, profesore? Dar aţi greşit ca nişte amatori, 'tu-i ceafa ei de porc! Aţi dat la cap pentru că, ce ciudat, deşi vă place ceafa, nu vă place fruntea decât dacă poţi lipi bani pe ea.

Iniţial m-am gândit că i-a făcut felul un doctorand de la Cambridge, venit în vacanţă acasă în Giurgiu, dar pe urmă l-aţi scos pe ăla micu, Gypsy Gypsanu, la înaintare: 1,63 înălţime, juma' de buletin, mai mare trabucul decât el. Nu v-a crezut nimeni, lumea a început să pună întrebări.
Miros că vă e frică, Butoane, vă gândiţi că intră pe fir FBI-ul şi vă strică joaca voastră de mafioţi pe plan local. Vă văd cum vă chirciţi şi vă strângeţi unu-ntr-altul de două zile, ca nişte viermi graşi expuşi la lumină. Vă e frică să nu vorbească cineva, să nu vă strice cumetriile.

Dar tu stai liniştit, sunt prea mulţi care v-au făcut fală, ţie şi multor altora ca tine. Voi sunteţi la putere în ţara asta. Voi faceţi justiţie, afaceri, politică şi şedinţe de Guvern la nunţi, botezuri şi parastase, printre căldări de whisky şi purcei cu măr în gură. Voi aveţi butoanele voastre în Parlament, să facă legi pentru neamul vostru de cămătari. Voi vă pupaţi ca-n Naşul şi lipiţi bani pe fruntea lăutarilor.

Dar ştii, Butoane, m-am tot gândit ce vă doare pe voi mai tare decât pârnaia. Fala. Dacă aţi şti cât dispreţ e în ţara asta pentru neamul vostru de mafioţi închipuiţi, v-ar crăpa inima de supărare.


Baroane...

de Tudor Arghezi

30 septembrie 1943

Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.

Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.

Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.

Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!
I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.

Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!... Scrie Ştefan? ? Nu scrie!... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?
Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.
Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane...