La-nceput de primavera

Uneori oamenii scriu poezii ca să spună de fapt un secret pe care nu-l mai pot păstra şi pe care nu-l pot dezvălui altfel. (Hilde într-o postare de primăvară)

Ne jucam de-a războiul. Mai ştii? Eu eram ai noştri. Tu, nemţii. Ziceai tu pe nemţeşte:
Leat, n-ai o ţigare? Orice, da să nu fie Mărăşeşti.
Eu ziceam pe ruseşte, că armata mea era roşie, de la dudele cu care însemnam rănile
făcute de schije, ia una din foi de porumb.
Opream războiul şi-o fumam împreună. Porneam apoi din nou la luptă, până când venea mama ca să ne cheme la masă. Bă, Hitlere, bă, Staline, am scos pâinea din cuptor!
Haideţi încoace să luaţi şi voi o îmbucătură!
Ne reîntorceam pe front cu burţile pline. Auzi, băi leat, strigai tu iarăşi, aruncă-mi şi mie
o gamelă cu muniţie că nu mai am cu ce să te omor!
Gata, vericule, îţi răspundeam vesel şi opream iarăşi războiul, ca să împărţim pe din două prunele cu care trăgeam.
Din cauză că vă împuşcaţi voi atâta nu umplu eu niciodată damigeana cu ţuică,
striga tata de peste gard, neavând curaj să se apropie.
Mama era mult mai curajoasă. O vedeam prin cătarea puştii cum vine.
Numai puţin să fi mângâiat trăgaciul cu degetul şi...
Mai opriţi-vă niţel, zicea.
Păi de ce? mă îmbufnam eu.
Fiindcă trebuie să te însori. D-aia!
După ce s-a terminat nunta, am observat că ne-au rămas tranşeele mici şi-a trebuit
să facem pace.
Însurătoare îmi trebuia mie?!
Stau lungit pe patul puştii şi împletesc stingher ţigări din foi de porumb.
Ce n-aş da acum să pot muri pe câmpul de luptă!
Ai noştri se înţeleg însă de minune cu nemţii.
Războiul acela n-o să mai fie niciodată.
Bă, Hitlere, bă Staline, tocmai am scos o pâine caldă din cuptor...
Fumez întruna şi plâng. Nu-mi este foame deloc.

(Ştefan Mitroi - "Ruşii şi nemţii", Revista Luceafărul nr. 15/2011)

În acelaşi număr al Luceafărului, am publicat "Proza Hertei Muller. Un cerc ce vrea să se închidă".