Suprapopularea, devastarea spaţiului natural de viaţă, întrecerea omului cu sine însuşi, moartea termică a simţurilor, degradarea genetică, ruptura cu tradiţia, receptivitatea crescândă la îndoctrinare, cursa înarmării nucleare.
Konrad Lorenz - Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate- Civilized Man's Eight Deadly Sins (1974), publicată la un an după ce a luat Premiul Nobel pentru Medicină.
Pe 7 noiembrie 1903 se năştea austriacul Lorenz, celebru pentru studiile lui asupra comportamentului animal, violenţei, primul etolog.
Nu e aici locul unde l-aş combate pentru ce a înşirat despre omul civilizat şi viitorul lui. Din punctul ăsta de vedere, Alfred Toffler a fost mult mai aproape de adevăr, le-a "nimerit" mai exact decât Lorenz. Dar despre Toffler, la o cafea ulterioară.
Lui Lorenz vreau să-i strâng mâna acum pentru cum ne-a văzut receptivi la îndoctrinare.
Deşi ne dăm citiţi şi imuni la harfe, ne prinde în capcană o (orice) campanie abilă la nivel planetar. Marketingul unei idei este o religie "foarte uşor îmbrăţişabilă". Trist e că nu fără să ne dăm seama, ci pentru că suntem receptivi la slogan, doctrină, simplificare pe limba şi simţurile noastre.
Credem ca nişte copii, vrem să credem, e comod, ne e suficent şi comod că am înţeles, că ne-am prins, ne flatăm că ştim subtextul, chiar dacă preţul este gata îndoctrinarea.
Am preferat Lorenz, la cafeaua de sâmbătă dimineaţă, în locul unui comentariu despre cum cântă desemnatul muzică populară. Sau despre cum intră aia cu alt ID şi se dă admiratoarea sa anonimă. Cred că şi comentariile pe blog şi le scrie singură.
Noi suntem nebuni sau ei? "Ce-i rău nu-i răul meu, nici răul tău, ci că ne-am învăţat cu acest rău".
sâmbătă, 7 noiembrie 2009
joi, 5 noiembrie 2009
Iarna nu-i ca vara: azi, revizuirea Constituţiei
Ştiu de unde ni se trage. Ştiu care ne e problema. M-am trezit cu faţa la fereastră şi m-am dezmeticit cu faţa la televizor. Aşa că a avut de unde să mă izbească dreapta revelaţie.
Fraţilor şi tovarăşi, bobocule!
Revizuiţi sfânta Constituţiune în punctele ei esenţiale, adică sensibile:
A nu se mai vota în lunile de iarnă.
A nu se sărbători ziua naţională iarna.
Motive:
- frig, ploi. Haine mai multe, deci mai mulţi bani pe ele. Răceală, guturăneală, gripă (gri-pă !!!), deci lume ursuză, bolândă. Cules de vie, tulburel, vin, nunţi, botezuri, deci capul nu e limpede, ţi-aduci aminte de toate, de când erai tânăr şi puteai, de toţi duşmanii şi de toate necazurile, te pune familia la cale cu pro şi contre la masa lungă de cumetrie.
- sfârşit de an, bilanţ, nu mai ai ce amâna, cum păcăli, pe unde scoate cămaşa, că anul s-a dus, într-o lună nu mai ai ce promite, ce acoperi.
- depunerea de flori şi bărbia-n palton sunt singurul mod, cam sinistru, de a benchetui de ziua naţională sau, mai rău, dansul în geaca imensă şi groasă e singura modalitate de a ţopăi că ai câştigat alegerile.
În schimb, primăvara - vara, nu? Altă viaţă!
Totul abia începe. Ai chef de iarbă că e chiar verde. Ziua e mai lungă, anul abia îşi face curaj să înceapă.
De pe la sfârşit de martie până la jumătatea lui iunie, eu aş zice că e timp destul, să avem şi alegeri, oricare ar fi ele, şi zi naţională. Pentru asta din urmă, m-am gândit la 9 mai. Dar mă gândesc foarte serios că nici 21 mai n-ar fi rău, că tot suntem o ţară de Lenuţe şi Costici. De ce nu ar fi şi, oficial, zi naţională? Dacă de 20 vă e frică şi 19 tot nu înseamnă nimic.
Cum duc la îndeplinire ? Păi cum zice la sfânta Constituţiune, ori mai conving 99.999 de români cu drept de vot din vreo zece judeţe, ori le conving pe alesele colegiului meu Anca / Brînduşa să aibă una dintre ele iniţiativă pe temă.
Acum, serios, la voi nu e frig?
Fraţilor şi tovarăşi, bobocule!
Revizuiţi sfânta Constituţiune în punctele ei esenţiale, adică sensibile:
A nu se mai vota în lunile de iarnă.
A nu se sărbători ziua naţională iarna.
Motive:
- frig, ploi. Haine mai multe, deci mai mulţi bani pe ele. Răceală, guturăneală, gripă (gri-pă !!!), deci lume ursuză, bolândă. Cules de vie, tulburel, vin, nunţi, botezuri, deci capul nu e limpede, ţi-aduci aminte de toate, de când erai tânăr şi puteai, de toţi duşmanii şi de toate necazurile, te pune familia la cale cu pro şi contre la masa lungă de cumetrie.
- sfârşit de an, bilanţ, nu mai ai ce amâna, cum păcăli, pe unde scoate cămaşa, că anul s-a dus, într-o lună nu mai ai ce promite, ce acoperi.
- depunerea de flori şi bărbia-n palton sunt singurul mod, cam sinistru, de a benchetui de ziua naţională sau, mai rău, dansul în geaca imensă şi groasă e singura modalitate de a ţopăi că ai câştigat alegerile.
În schimb, primăvara - vara, nu? Altă viaţă!
Totul abia începe. Ai chef de iarbă că e chiar verde. Ziua e mai lungă, anul abia îşi face curaj să înceapă.
De pe la sfârşit de martie până la jumătatea lui iunie, eu aş zice că e timp destul, să avem şi alegeri, oricare ar fi ele, şi zi naţională. Pentru asta din urmă, m-am gândit la 9 mai. Dar mă gândesc foarte serios că nici 21 mai n-ar fi rău, că tot suntem o ţară de Lenuţe şi Costici. De ce nu ar fi şi, oficial, zi naţională? Dacă de 20 vă e frică şi 19 tot nu înseamnă nimic.
Cum duc la îndeplinire ? Păi cum zice la sfânta Constituţiune, ori mai conving 99.999 de români cu drept de vot din vreo zece judeţe, ori le conving pe alesele colegiului meu Anca / Brînduşa să aibă una dintre ele iniţiativă pe temă.
Acum, serios, la voi nu e frig?
miercuri, 4 noiembrie 2009
Puţin patriotism local şi ştirea zilei
FC Unirea Urziceni - Glasgow Rangers
Champions League
1-1
(Glasgow Rangers - FC Unirea Urziceni 1 -4, pe 20 octombrie)
Champions League
1-1
(Glasgow Rangers - FC Unirea Urziceni 1 -4, pe 20 octombrie)
duminică, 1 noiembrie 2009
Citim. Citim?
"Care sunt cei mai buni "creatori de conţinut” original (dincolo de marketing, pricepere tehnică, influenţă etc). Talent la taste, aşadar"- Leapşă de câştigător de la Lucia Verona
Am decis (mă tem să scriu "am ales", în perioada asta)
Condeiul şi motivele:
Am decis (mă tem să scriu "am ales", în perioada asta)
Condeiul şi motivele:
- Adi Voicu - umor, petreceri la postări, muzică, o lume printre rânduri...
- Constantin Gheorghe - cognomen curajos dat lui...hmm.. şi analizele excepţionale
- Cristian Şuţu - simplu, original, un om printre jurnalişti
- Flavius Obeadă - sensibilitate, multă atenţie la tot din jur
- Darius aka jeg - un copil cu talent în devenire
- Lucia Verona - bogăţie de teme, corectitudine în toate, trecerea la fapte, vorbe cu multe niveluri
- Tudor Chirilă - limba română, bun-simţ
- Brăduţ Florescu - joacă, etern reîncepător
- Claudiu Lucaci - atenţie la detaliu, curaj la subiecte tabu (pentru alţii), scoaterea din priză cu Aromabar
- Mana Ciutacu - împărăteasa frumoasă şi curioasă
- Adrian Năstase - prietenii ştiu de ce
Lecturi de duminică pentru inelul "lu Arabella" şi tratatul de la Lisabona
Cehia nu are doar Castelul din Praga. Are berea, o are pe Arabella, pe Václav Havel, iar acum este nuca tare a Tratatului de la Lisabona. În prima zi şi duminică a lui noiembrie, la aniversare de Zid învecinat ei, Cehia primeşte modesta dedicaţie a Lecturilor de duminică.
Într-o bună dimineaţă, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare. Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace şi, cînd ridica puţin capul, îşi vedea abdomenul cafeniu boltit în sus şi divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri ; plapuma abia se mai ţinea să nu alunece cu totul de pe această proeminenţă. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subţiri în comparaţie cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor.
«Ce s-a întîmplat cu mine ?» îi trecu prin gînd. Nu era vis. în jur se afla camera lui liniştită — o adevărată cameră omenească, deşi cam mică — cuprinsă între cei patru pereţi pe care-i cunoştea atît de bine. Deasupra mesei, pe care se vedea, împrăştiată, o colecţie de mostre de stofe — căci Samsa era voiajor comercial — sta atîrnată fotografia ce-o tăiase deunăzi dintr-o revistă ilustrată şi o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. Reprezenta o femeie cu căciulită în cap şi cu un boa de blană la gît : femeia şedea drept şi întindea spre privitor un manşon mare de blană, în care îi dispărea întregul braţ, pînă la cot.
Privirea lui Gregor lunecă apoi spre fereastră, şi vremea mohorîtă de afară — căci se auzeau picurile de ploaie ţîrîind pe glaful de tablă — îl făcu profund melancolic. «Ce-ar fi, dacă aş mai trage un pui de somn şi aş uita de toate smintelile astea», gîndi el, dar ideea se dovedi întru totul nerealizabilă, deoarece se obişnuise să doarmă pe partea dreaptă şi, în situaţia actuală, nu se putea întoarce în poziţia respectivă. Cu oricîtă forţă căută să se arunce pe partea dreaptă, se rostogolea de fiecare dată îndărăt pe spate, încercă de sute de ori, închizînd ochii pentru a nu fi nevoit să-şi vadă picioarele zvîrcolindu-se, şi renunţă abia în clipa cînd începu să simtă într-o parte o durere uşoară, surdă, pe care n-o cunoscuse pînă atunci.
«Of, Doamne, gîndi el, ce meserie obositoare mi-am mai ales şi eu ! Zi de zi pe drumuri. Neplăcerile afacerilor sînt mult mai nesuferite decît cele din magazinul părintesc de odinioară ; în plus, mai trebuie să îndur şi chinul voiajurilor, grija de a nu pierde legăturile trenurilor ; mesele neregulate şi proaste, relaţiile cu oamenii, care se schimbă mereu, nu durează şi nu pot deveni niciodată mai intime. Ducă-se dracului toate astea !» Simţi o uşoară mîncărime pe burtă, deasupra ; se împinse, încet, pe spate, spre tăblia patului, pentru a-şi putea ridica mai bine capul ; zări locul mîncărimii, acoperit cu nişte punctişoare mici, albe, despre care nu ştia ce să creadă ; apoi vru să pipăie locul cu unul din picioare, dar îl trase numaidecît îndărăt, întrucît îl treceau fiori reci de îndată ce-l atingea.
Lunecă îndărăt, în poziţia de mai-nainte. «Sculatul ăsta dis-de-dimineaţă, gîndi el, te tîmpeşte de tot. Omul trebuie să doarmă ca lumea. Alţi voiajori duc o viaţă fără griji, ca nişte cadîne în harem. De pildă, cînd mă reîntorc la birt, în cursul dimineţii, pentru a transcrie comenzile obţinute, îi găsesc pe toţi domnii ăştia abia la micul dejun. Să îndrăznesc eu să fac una ca asta, cu şeful meu ! Aş zbura numaidecît. La urma urmei, cine ştie dacă n-ar fi mai bine pentru mine să se întîmple aşa. Dacă nu m-aş stăpîni, de dragul părinţilor, de mult mi-aş fi dat demisia, m-aş fi prezentat înaintea şefului şi i-aş fi spus părerea mea pe şleau. Şi sînt sigur că ar fi căzut de pe pupitru !Ce manieră ciudată mai e şi asta, să te aşezi cu fundul pe pupitru şi să vorbeşti de la înălţimea aceea cu salariatul, care trebuie să se dea cît poate mai aproape, deoarece şeful este surd.
Ei, dar nu e pierdută cu totul orice speranţa ; cînd voi avea, odată, strînşi laolaltă toţi banii pentru a putea plăti datoria părinţilor mei faţă de el — s-ar putea să mai dureze vreo cinci-şase ani pînă atunci — am să fac neapărat şi acest lucru. Şi apoi să vezi, ce mai viaţă ! Deocamdată, fireşte, trebuie să mă scol numaidecît, întrucît trenul meu pleacă la cinci.»
(Franz Kafka - Metamorfoza)
Într-o bună dimineaţă, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare. Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace şi, cînd ridica puţin capul, îşi vedea abdomenul cafeniu boltit în sus şi divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri ; plapuma abia se mai ţinea să nu alunece cu totul de pe această proeminenţă. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subţiri în comparaţie cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor.
«Ce s-a întîmplat cu mine ?» îi trecu prin gînd. Nu era vis. în jur se afla camera lui liniştită — o adevărată cameră omenească, deşi cam mică — cuprinsă între cei patru pereţi pe care-i cunoştea atît de bine. Deasupra mesei, pe care se vedea, împrăştiată, o colecţie de mostre de stofe — căci Samsa era voiajor comercial — sta atîrnată fotografia ce-o tăiase deunăzi dintr-o revistă ilustrată şi o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. Reprezenta o femeie cu căciulită în cap şi cu un boa de blană la gît : femeia şedea drept şi întindea spre privitor un manşon mare de blană, în care îi dispărea întregul braţ, pînă la cot.
Privirea lui Gregor lunecă apoi spre fereastră, şi vremea mohorîtă de afară — căci se auzeau picurile de ploaie ţîrîind pe glaful de tablă — îl făcu profund melancolic. «Ce-ar fi, dacă aş mai trage un pui de somn şi aş uita de toate smintelile astea», gîndi el, dar ideea se dovedi întru totul nerealizabilă, deoarece se obişnuise să doarmă pe partea dreaptă şi, în situaţia actuală, nu se putea întoarce în poziţia respectivă. Cu oricîtă forţă căută să se arunce pe partea dreaptă, se rostogolea de fiecare dată îndărăt pe spate, încercă de sute de ori, închizînd ochii pentru a nu fi nevoit să-şi vadă picioarele zvîrcolindu-se, şi renunţă abia în clipa cînd începu să simtă într-o parte o durere uşoară, surdă, pe care n-o cunoscuse pînă atunci.
«Of, Doamne, gîndi el, ce meserie obositoare mi-am mai ales şi eu ! Zi de zi pe drumuri. Neplăcerile afacerilor sînt mult mai nesuferite decît cele din magazinul părintesc de odinioară ; în plus, mai trebuie să îndur şi chinul voiajurilor, grija de a nu pierde legăturile trenurilor ; mesele neregulate şi proaste, relaţiile cu oamenii, care se schimbă mereu, nu durează şi nu pot deveni niciodată mai intime. Ducă-se dracului toate astea !» Simţi o uşoară mîncărime pe burtă, deasupra ; se împinse, încet, pe spate, spre tăblia patului, pentru a-şi putea ridica mai bine capul ; zări locul mîncărimii, acoperit cu nişte punctişoare mici, albe, despre care nu ştia ce să creadă ; apoi vru să pipăie locul cu unul din picioare, dar îl trase numaidecît îndărăt, întrucît îl treceau fiori reci de îndată ce-l atingea.
Lunecă îndărăt, în poziţia de mai-nainte. «Sculatul ăsta dis-de-dimineaţă, gîndi el, te tîmpeşte de tot. Omul trebuie să doarmă ca lumea. Alţi voiajori duc o viaţă fără griji, ca nişte cadîne în harem. De pildă, cînd mă reîntorc la birt, în cursul dimineţii, pentru a transcrie comenzile obţinute, îi găsesc pe toţi domnii ăştia abia la micul dejun. Să îndrăznesc eu să fac una ca asta, cu şeful meu ! Aş zbura numaidecît. La urma urmei, cine ştie dacă n-ar fi mai bine pentru mine să se întîmple aşa. Dacă nu m-aş stăpîni, de dragul părinţilor, de mult mi-aş fi dat demisia, m-aş fi prezentat înaintea şefului şi i-aş fi spus părerea mea pe şleau. Şi sînt sigur că ar fi căzut de pe pupitru !Ce manieră ciudată mai e şi asta, să te aşezi cu fundul pe pupitru şi să vorbeşti de la înălţimea aceea cu salariatul, care trebuie să se dea cît poate mai aproape, deoarece şeful este surd.
Ei, dar nu e pierdută cu totul orice speranţa ; cînd voi avea, odată, strînşi laolaltă toţi banii pentru a putea plăti datoria părinţilor mei faţă de el — s-ar putea să mai dureze vreo cinci-şase ani pînă atunci — am să fac neapărat şi acest lucru. Şi apoi să vezi, ce mai viaţă ! Deocamdată, fireşte, trebuie să mă scol numaidecît, întrucît trenul meu pleacă la cinci.»
(Franz Kafka - Metamorfoza)
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)